Cristian Pătrășconiu: La 80 ani, domnule Profesor, câți ani face criticul literar Nicolae Manolescu? Nicolae Manolescu: Mă pui acum să fac socoteli?
Să zicem: aproximativ…
Din martie 1962 scriu cronică literară. Asta înseamnă 57 de ani. 57 de ani de când am debutat în revistă. Sau chiar 58, dacă iau în calcul și cronica din numărul de vară al „Vieții Românești“, numărul 7 din 1961.
Deci, nu te naști, ci devii critic literar!
Ivașcu, atunci când m-a convins să fac cronica literară a „Contemporanului“, mi-a zis că sunt născut critic. Eu nu știam. Nu scrisesem critică până atunci; doar referatele pe care le făceam în facultate. În rest, scriam proză, poezie; aveam alte gânduri.
Putem să punem degetul pe momentul când ați făcut primul act de critică literară? Proto-critică literară, să zicem. Copil fiind…
Când eram copil, da, scriam o revistă pentru bunicii mei – în grija cărora ajunseserăm fratele meu mai mic și cu mine. Eu făceam partea de proză, poezie și alte lucruri, nu făceam propriu-zis comentarii literare.
Cum devine profesionist un critic literar? Ce trebuie să aibă în „ranița“ lui?
Cred că devine critic profesionist când își pierde inocența. Când nu mai citește de plăcerea de a citi sau de dragul cărților, ci de plăcerea de a scrie despre ele. Eu am spus totdeauna că am citit foarte mult, dar nu mă consider cel mai bun cititor. Cunosc sau am cunoscut oameni, care nu sunt critici literari, care sunt sau care au fost cititori mai buni decât mine. Cred că aici e pragul: între inocență și meserie. Am și scris despre asta: am încercat să văd cum citeam la 15 ani Roșu și negru și alte cărți. Nu am reușit să regăsesc niciodată, și cred că nici nu se poate, exact starea pe care mi-o dădea lectura la data cu pricina.
Ea este pur și simplu. Și, când ai ieșit din ea…
Când ai ieșit din ea, s-a terminat. Nu mai poți s-o reiei; o poți rememora, reconstrui, dar reconstrucția nu se suprapune niciodată peste acea stare naturală. Am și făcut odată, într-un articol, o comparație cu povestea lui Iona – care tot taie burta peștelui ca să dea de cer și, până la urmă, dă de alte burți. Cititorul profesionist tot „taie“ carte după carte, ca să vadă, în sfârșit, cerul liber deasupra. Dar tot cerul e făcut din cărți; nu ieși niciodată din burta chitului. Inocența e, probabil, o singură „burtă“; cea mai apropiată. Sau poate niciuna; pur și simplu, stai sub cerul liber și te uiți în sus.
Inocența de a citi.
Da. De altfel, inocența de a scrie nici nu cred că există. Scrisul e deja pierderea inocenței. Da: pentru că se mută accentul – de pe cititul în sine ca plăcere, ca delectare spirituală, ca pătrundere gratuită în condiția umană (asta, ca să vorbim pretențios), – pe analiza cărții. Asta înseamnă scrisul: analiza cărții. Și mai multe niveluri. Trebuie să existe și aici ceva prim – pentru că, fără fler, nu poți să faci mare lucru. Când am început să scriu, de foarte devreme, am avut în minte o idee, pe care am încercat să o exprim. Nu știu dacă am scris vreodată despre asta. Și anume: pretenția mea, încă de când am început să scriu, a fost să scriu citeț, adică lizibil.
Aproape că ați citit în mintea mea următoarea întrebare… Care este fix aceasta: când v-a venit ideea despre ce faceți, despre ce anume să faceți în profesiunea dumneavoastră?
Foarte repede, cum spuneam. Să scriu clar, limpede. Și aici s-a făcut legătura între citit și scris. M-am jucat puțin și cu vorbele…
Cum poate rata un critic literar?
(zâmbește) Foarte ușor. E mult mai ușor să ratezi decât să faci lucrurile așa cum trebuie. Eu spun că sunt două cauze principale ale ratării în critică: una, să spunem, profesională și una morală. Cea profesională ține de intuiție, de fler; trebuie să ai ceva, un dat oarecare, nu se poate altfel. Ca în orice meserie, de altfel: trebuie să existe un element intuitiv, o înzestrare naturală. Un prieten al meu de la Paris, care are un magazin de vinuri, are sticle care costă de la câțiva euro la câteva sute de euro. L-am întrebat: cum faci deosebirea, căci e o diferență enormă între 5-6 euro și 800-1000 de euro? Și el a spus: dar tu cum faci deosebirea între o carte bună și una proastă?
V-a dat un răspuns foarte bun!
Da. Deci, trebuie fler. Al doilea motiv pentru care poți să ratezi ține de natura morală – e vorba de onestitate. Adică, poți rata foarte ușor având „nas“, dar nefiind cinstit. Nici cu tine însuți, nici cu cărțile despre care scrii.
Etică la purtător! Condiție necesară? Suficientă, înțeleg că nu…
Amândouă la un loc. E esențial să fie amândouă în același timp. Sunt obligatorii. Din experiență, cunosc mult mai mulți critici care au ratat din lipsă de onestitate intelectuală decât critici care nu au avut talent sau care au ratat pentru că nu au avut fler. S-au descurcat cumva cei fără fler, mai ales dacă nu au făcut cronică literară – pentru că aici îți trebuie flerul; la clasici, ai o întreagă bibliografie. Nu trebuie să furi, să plagiezi, să compilezi; dar nu ai cum să nu te folosești de ideile altora.
Ba chiar ar fi onest să o faci…
Eu, din acest motiv, mi-am conceput Istoria critică a literaturii române ca istorie „la două mâini“, cum arată imaginea aceea lui Escher de pe copertă – cu o mână care scrie pe manșeta celeilalte. Tocmai în ideea că nu poți să nu ții seamă de ceea ce s-a scris înainte despre o carte pe care tu o citești astăzi, după 10, 50, 100, 300 de ani de la apariția ei. În general, Istoriile literare, fiind manuale – am spus-o de multe ori –, nu țin la originalitate. Istoriile literare majore sunt, de altfel, doar câteva în toate culturile; nu sunt multe. În general, Istoriile literare nu citează; nu au, în paralel cu examenul critic, și unul istoric literar, așa încât să vezi lecturile anterioare. În ce mă privește, făcând această operație, am constatat că, uneori, istoria lecturilor succesive este mai interesantă decât cărțile în sine la care se raportează aceste lecturi. În plus, cum limbajul criticii se învechește mai greu decât al poeziei, să spunem, sau decât al prozei, e mai mică diferența între cum scria Maiorescu și cum scriem noi decât între cum scria Bolintineanu poezie și cum scrie Nichita Stănescu. Atunci, spectacolul în jurul cărții este, câteodată, extraordinar. Să dau un exemplu: Țiganiada nu se mai citește decât de specialiști. Dacă o pui la școală, cum era înainte: nenorocire! Cum să citești Țiganiada la 14-15 ani? Nu o mai citesc nici adulții; în afară de criticii literari, cine mai citește Țiganiada? Însă, ce s-a scris despre Țiganiada, începând cu secolul al 19-lea, este un spectacol formidabil. Absolut formidabil. Sau: Răzvan și Vidra; e o piesă în versuri, datată, nu se mai joacă. În schimb, „coroana“ critică este strălucitoare, foarte bogată și plină de contradicții. Sau: cazul Sadoveanu. Între ce scria Sanielevici, unul dintre marii intelectuali de la începutul secolului 20, și ce scria Călinescu, în 1962, la prima ediție bibliofilă a operei lui Sadoveanu. Pentru Sanielevici, Sadoveanu nu avea nici un pic de poezie, era un scriitor atras de violențe, de crime, de violuri, iar pentru Călinescu era atât de poetic încât părea sățios și, vorba lui, „nu se putea consuma cu polonicul sau cu lingura; numai cu lingurița“. Iată: în 3-4 decenii ce schimbare majoră! Sigur că Sadoveanu însuși s-a schimbat de la primele cărți, dar exact partea aceasta pe care o subliniază Călinescu nu s-a schimbat.
Despre fler și despre etica la purtător: când e mai dificil să le pui în practică? Dumneavoastră ați cunoscut, adânc, două regimuri politice, mult diferite între ele. În dictatură sau în democrație?
E la fel de greu indiferent de epocă. Acestea nu țin, în mod direct, nici de comunism, nici de democrație. Componentele eticii sunt cam aceleași și nu țin cont nici de cenzură, nici de altceva. Sigur că, în comunism, existând cenzura, apare și o presiune exterioară, dar care, de obicei, nu te face să trișezi în privința aprecierii de valoare, a judecății. De regulă, atunci, presiunea venea pe conținut, pe lucruri care nu se pot spune, pe gândirea aceasta ideologică maniheistă, în care anumite lucruri sunt pozitive și altele sunt negative, mergând până la vocabular (în anii 1950, de pildă, „progresist“ era de bine, iar „reacționar“ nu era de bine, deși „reacțiunea“ și „reacționarii“ sunt categorii bine definite). Sau, „pace“ era bine, „război“ nu era bine. Dar acestea se refereau la conținut, la vocabular, nu la aprecierea valorică. De asta nu are importanță decisivă faptul că în democrație poți să faci ce vrei; pentru că etica aceasta, cum ai zis, e la purtător, deci e personală, nu trebuie să stea în afară. Problema este una strict de rezistență la mediul literar. Un exemplu: în primii mei ani, după ce am terminat facultatea, am locuit la Câmpina. Făceam naveta. Nu cunoșteam, în carne și oase, niciun scriitor. Cu excepția lui Ivașcu, redactorul-șef, a lui Eugen Luca (era un critic, lucra la „Contemporanul“ și îmi prelua textele), nu cunoșteam pe nimeni.
Ceea ce era bine, nu?
Era foarte bine. Nu cunoșteam personal pe nimeni, nu suportam nicio influență. Influențele sunt de foarte multe feluri și nici nu le poți lua în calcul pe toate. Sunt tot atât de multe ca nisipul plajei de la mare. Sunt și foarte multe variabile. Am mai dat de câteva ori acest exemplu: scrii o cronică negativă și afli că scriitorul cu pricina e pe moarte. Ce faci în situația aceasta? Uman, ce faci? Bineînțeles că în acel moment trebuie să îți iei niște măsuri de precauție. Omenește nu poți să n-o faci. Or, dacă se întâmplă așa, s-a dus „obiectivitatea“ – folosesc în mod intenționat ghilimele aici, pentru că, în definitiv, nu poți niciodată să fii obiectiv. Nuanțez: eu spun că obiectivitatea constă în criterii; dacă ai criterii, există o anume obiectivitate.
Ce fel de „știință“ e critica literară?
Asta e – că nu e știință! Gherea avea dreptate: critica poate pretinde să fie științifică, știință nu este niciodată. Ei, da, au încercat structuraliștii, au încercat semioticienii să o facă o știință; dar ce făceau ei era „un fel de“, căci nu era chiar critică literară. S-a cam terminat cu aceste direcții. Nu e nici un roman în epoca aceea care să aibă amploare, poezia s-a pierdut complet, am avut un deceniu-două fără poeți importanți. Structuralismul, ce a dat? Câteva concepte, utile, nu neg asta, dar nu un sistem care să treacă proba timpului. A fost mai ales în naratologie: câteva concepte care sunt utile; spre pildă, diferența dintre autor și narator, dintre personaj și narator și așa mai departe. La noi, aceste diferențe nu se făceau înainte. Criticii generației de dinainte de generația mea au rezistat foarte tare la analiza pe care am făcut-o eu însumi la Adela lui Ibrăileanu. Al. Piru spunea: e povestea lui Ibrăileanu cu asistenta lui, cu doamna Teodorescu parcă, de la Iași. Eu am zis: ce motiv ar fi avut să spună „eu“ și nu doctorul Codrescu sau Adela și trebuia neapărat să îi atribuie doctorului Codrescu toate sentimentele? E clar că aici e vorba despre altceva. Codrescu nici măcar un alter-ego al lui Ibrăileanu nu e, darmite o coincidență între cei doi. Și atunci: toată perspectiva asupra cărții trebuie schimbată. Eu îi întrebam pe studenți cum e Adela? Și toți îi făceau un portret splendid. Îi întrebam din nou: de ce așa, de unde ați luat informația? Din carte, îmi spuneau. Ei, din carte? Cine o apreciază așa? Cine spune aceste lucruri atât de frumoase despre ea? Autorul, spuneau ei. Nu, nu, nu e autorul; e doctorul Codrescu, personajul. Iar doctorul Codrescu o iubește. Nu știm în fond cum e Adela. Și continuam: v-ați întrebat oare de ce căsătoria ei, căci a avut una înainte de a se plimba cu doctorul Codrescu prin stațiunea moldovenească, a eșuat așa de repede? De ce, după numai două săptămâni a divorțat? Eu, ca bărbat, pun niște semne de întrebare. Deci, nu putem ști cum era cu adevărat Adela; o singură perspectivă – nici măcar a autorului, ci a naratorului, personajul principal al cărții – ne permite așa ceva. L-o fi lăsat ea pe el sau el pe ea? Putem decide cine era cu adevărat Adela? Nu, nu putem decide, pentru că nu știm decât perspectiva doctorului Codrescu. Piru nu accepta această interpretare. Aceeași perspectivă o adopt în toate romanele de felul acesta, personale, ionice le-am zis eu. Altă întrebare pe care o puneam era: e întemeiată gelozia lui Gheorghidiu din romanul lui Camil? Nu știm, fiindcă nu avem decât perspectiva lui Gheorghidiu, care e gelos. Or, gelozia, de regulă, își inventează obiectul. Știm? Nu știm. Putem afla? Nu putem afla, pentru că nu avem o instanță supraordonată care să ne spună, ca în romanul clasic.
Revin puțin la mediul literar: e și aici un fel de #rezist?
E, dar haștagul e de altă natură. Specificul lui este, aș zice, mai degrabă negativ, în sensul că este împotriva acestei etici de care vorbeam. Presiunea mediului pe acest tip de rezistență este, pe de o parte, rezistența la idei noi, la originalitate, la perspective schimbate, la lucruri care țin să conserve datele problemei, așa cum le știm și așa cum le-am învățat la școală. Și, pe de altă parte, țin de, cum să spun eu, cultivarea slăbiciunilor, mai degrabă omenești, ale criticului decât de cultivarea talentului său de expresie. Deci, e un câmp de forțe foarte puternice. Problema acestei presiuni a mediului e gravă – și aici apare chestiunea urgenței rezistenței. Ne luptăm cu această presiune a mediului; dar nu în toate cazurile reușim să rezistăm. Nu avem cum, de fapt. Pentru că sunt atât de multe împrejurări, cazuri personale, contexte încât nu avem cum, omenește, să le vedem pe toate – și să încercăm să prevenim influența lor.
Omul care practică această meserie – critica literară – poate avea prieteni pe care criticul literar din el nu îi digeră?
Sigur că da. Scriitorul e, în general, o personalitate accentuată și e foarte greu să lucrezi cu el. Eu eram prieten foarte bun cu Alexandru Ivasiuc, de pildă. Dar am scris și am spus despre romanele lui exact ceea ce credeam. Și, mai de fiecare dată, se supăra pe mine; îi și trecea destul de repede.
Dar această reacție nu e chiar des întâlnită…
De obicei, nu. Regula e mai degrabă ca supărarea să țină foarte mult. Un alt prieten foarte bun al meu, dar căruia nu îi trecea, a fost Buzura. Dumnezeu să îi odihnească pe amândoi! Buzura nu m-a iertat niciodată, pentru că, într-un articol, la o aniversare a lui, am scris ceea ce scrisesem și înainte despre cărțile lui: și partea care îmi plăcea, dar și partea care mă punea pe gânduri și care îmi dădea o oareșcare neliniște cu privire la cititorii viitori ai lui. Adică stilul lui greoi, întortocheat uneori, care era menit să înșele cenzura. A scris o carte despre greva minerilor în care cuvântul „miner“ nu e menționat. Spunându-i asta, s-a supărat foarte tare; ani de zile n-a vorbit cu mine. Deși, repet, spusesem aceste lucruri și înainte de acea aniversare; nu era nimic nou în aprecierea mea. Buzura avea un stil gâfâit, spuneam eu; oho, și ce s-a mai supărat pentru asta. Și, pe urmă, mi-a spus, când ne-am împăcat, că nu trebuia să spun lucrurile astea într-un articol circumstanțial. Eu am replicat: nu era deloc un articol circumstanțial, era un capitol din Istoria literaturii. Am avut multe întâmplări de genul acesta.
Multe, am auzit de câteva ori de la dum neavoastră, legate de Al. Ivasiuc…
Da. Am mai multe cu el de acest fel. Ivasiuc avea un talent de povestitor remarcabil, care nu se vede în romanele lui. Când a venit la noi acasă, prima mea soție, seara, mi-a zis: măi, dar e un mare povestitor. Intuiție impecabilă! Deși romanele lui sunt fără o intrigă spectaculoasă, neepice. Altfel, interesante; cu multe analize, cu tot felul de teoretizări. De obicei, era fascinat de romanul la care lucra. La oricare dintre ele. Îmi povestea: era extraordinar de interesant ce-mi povestea. Dar când îmi dădea să citesc ce a scris, era mult mai sec. Povestitorul din el era altfel când începea să scrie. Dovadă: a scris două povestiri – una dintre ele, Corn de vânătoare, este, cred, cea mai frumoasă proză a lui. E minunată; e o simplă povestire, nu e nici o teorie acolo, nici o analiză. Scurt spus: Al. Ivasiuc își strica romanele. Era obsedat de cartea pe care o scria; odată trecut de jumătatea ei, se plictisea și se gândea la alta. Din cauza asta, toate cărțile lui încep mai bine decât sfârșesc. Eu îi spuneam „Alec“; alții îi spuneau, mă rog, „Sașa“. Îi ziceam: „Alec, tu ești ca nepoata mea, fata fratelui meu, pe care, la 3-4 ani, o duceam la grădina zoologică de la Sibiu“. Îmi spunea: «vreau să văd maimuțicile». Bine, ziceam. O luam către maimuțici și, pe la jumatea drumului, spunea: dar lupii unde sunt? Și o luam în partea ailaltă. Nu ajungeam nici la lupi, pentru că avea o altă solicitare pe drum. Și în felul acesta nu ajungea niciodată să vadă nimic. Tu, îi spuneam lui Alec, faci la fel în cărțile tale cum făcea nepoata mea la 3 ani; dar tu ești adult.“
Greșește rar un critic literar?
Foarte des. Da, greșește. Cu cât e mai plin de talent, de originalitate și de imaginație, cu atât greșește mai mult. Călinescu greșește mai mult decât Lovinescu, pentru că are altă imaginație critică. Acuma, sigur, dacă nu ai nici un pic de talent sau ceva „antene“ pe o anumită literatură, poți să faci greșeli fatale. Așa cum a făcut Iorga pe literatura contemporană lui. A ratat-o radical. Blaga, Arghezi. Iorga a scris, fără să rateze nimic esențial, despre literatura veche; acolo are niște idei geniale. Ei, cum se apropie de contemporani, cum nu mai înțelege nimic. Dar, la cât e de masivă opera lui Iorga, îi e îngăduită și o asemenea ratare majoră.
Cum anume e de iertat un critic literar? Și, pe de altă parte, când e de neiertat ce face un critic literar?
E de iertat când greșelile vin din bună-credință, din limitele intuiției lui. Fiecare critic literar are intuiția lui – care poate fi limitată. Nu în fiecare dimineață când te scoli și începi să scrii ai aceeași deschidere, aceeași dispoziție și disponibilitate. La urma urmelor, e o muncă în care e implicată multă rutină – nu totdeauna ai o poftă foarte mare să o faci. Meseria te obligă să mergi la muncă în fiecare zi; meseria de critic te obligă să scrii în fiecare zi și să citești. Pot apărea greșeli; e inevitabil. Asta se iartă. Ce nu se iartă este lipsa de etică. E de neiertat, pentru că acolo e compromisul. Și nu e o chestiune individuală; nu spui – te iert eu acum, pentru că ai făcut acea porcărie. Nu! Nu te iartă istoria literară. Lovinescu scria că într-o iarnă, căuta un hornar, avea probleme cu hornul acasă. Și i s-a spus: păi nu e decât unul de încredere în tot Bucureștiul. Comentariul lui Lovinescu: dacă asta este valabil pentru hornari, cum să nu fie valabil și pentru criticii literari? Este o întrebare nu retorică, ci legitimă. Sigur că da: asta face deosebirea dintre un critic și altul sau dintre unul și mai mulți.
E loc pentru multă lume în critica literară?
La vârf, nu. Critica literară este o îndeletnicire de elită.
Nu sunteți corect-politic acum!
Nici nu îmi propun. E evident că e vorba de o elită; și, fiind așa, e evident că există și o ierarhie a criticilor. Între războaie, existau cel puțin 50-60 de critici; la nivelul literaturii de atunci, care era excepțională. Istoria literaturii reține astăzi 5-6. După al Doilea Război Mondial sunt, probabil, peste o sută de critici literari. Cei care vor rămâne vor putea fi numărați, probabil, pe degetele de la două mâini, dar nu mai mult.
Ce nu trebuie să negocieze un critic literar?
Valoarea. Judecata de valoare. Atât. Conținutul se negociază; putem să nu cădem de acord niciodată. Eu pot să văd într-o parabolă un anume sens, într-alta, altul. La Slavici, spre exemplu: eu pot să văd într-un roman partea de etică, partea pedagogică sau pot să văd, știu eu, inventivitatea psihologică. Mara, spre exemplu, se pretează la ambele. E primul nostru roman psihologic, în stil indirect liber, în care naratorul vorbește în limba personajelor, ca și cum ele ar vorbi. În același timp, e un roman profund pedagogic, așa cum e toată opera lui Slavici. Vezi și nuvela Budulea taichii – care e o minune. Ei, aici se negociază; poți să privilegiezi o parte mai mică în defavoarea alteia. La valoare însă, nu ai voie să negociezi.
Când trebuie să își schimbe un critic literar punctul de vedere și când nu trebuie să și-l schimbe?
Simplu spus: când îl obligă realitatea cărților. Cartea te obligă, recitită după un timp, să îți schimbi punctul de vedere. Câteodată chiar să îl dai peste cap. Problema și miza e să fii conștient de chestia asta și să nu te agăți de vechiul punct de vedere.
Aceasta ține, în fond, de firesc.
Absolut. Revizuirea lui E.Lovinescu. Nu se poate altfel. Literatura anilor 1960, pe care eu și colegii mei de generație am citit-o în timp real, nu putem să n-o revizuim. Trebuie să o recitim pe toată și să revizuim, suntem obligați, din nenumărate motive, să facem asta. Nu numai pentru că înainte nu puteam spune anumite lucruri: nu le vedeam, pur și simplu. Perspectiva este astăzi fatalmente alta.
Ochiul dumneavoastră critic este altfel!
Exact. Unele lucruri nu le vedeam atunci și nu aveam cum să le văd; le văd abia acum, de la o anume distanță în timp.
Așadar: făceați critică literară altfel la 30 de ani decât ați făcut mai apoi, la 50 și decât faceți acum?
Evident. Nu ai cum altfel. Uite: să iau cartea mea despre Maiorescu. Chiar recent, cu ocazia aniversării mele – fir-ar să fie, nu îmi place deloc că fac 80 de ani! – cineva a analizat-o. E suficient să citești Contradicția… și capitolul din istorie despre Titu Maiorescu și să vezi că sunt două lucruri complet diferite. Câteodată, chiar și contradictorii – bunăoară, în ce privește „formele fără fond“ și alte teorii sociologice. Contradictorii, dar asumate!
Deci, e (și) o chestiune de responsabilitate critica literară.
Neapărat. Trebuie să îți asumi ce faci, trebuie să fii responsabil. Și frumos e să îți asumi și când ai greșit; să recunoști că ai greșit. Încă o dată: nu se poate să nu greșești! Ar fi și foarte plicticos. Ce ar fi dacă ai avea mereu dreptate?
Dintre calitățile pe care trebuie să le aibă un critic literar despre care nu se vorbește des, care credeți că sunt foarte importante? Mie mi-ați spus în mai multe rânduri despre o anumită rezistență fizică…
E nevoie de ea. Nu așa de mult cum e nevoie la un romancier, dar și un critic literar trebuie să fie rezistent fizic. Fănuș Neagu spunea că un poet poate scrie și pe un șervețel, la cârciumă; ceea ce nu este cazul cu un romancier. Un romancier trebuie să aibă coate puternice; la fel și criticul. Deci, e un sport de cursă lungă.
Ați schimbat mult la ediția cea mai recentă a Istoriei critice a literaturii române?
Destul de mult. Am adăugat autori, i-am mai scos pe alții, am adăugat comentarii acolo unde, inevitabil, în 10 ani, apăruseră cărți noi și multe, surprinzător de multe chiar. Unele chiar foarte bune și trebuia să vin cumva la zi.
Trebuia să schimbați?
Dacă mie însumi nu îmi sunau bine anumite lucruri sau mi se părea că am exagerat sau aveam sentimentul că am folosit un adjectiv în plus față de ce era necesar – eu, care nu suport adjectivita, boala de dată recentă a criticii literare –, da, trebuia să schimb. Și mă bucur că am făcut-o. Am mai scos, de asemenea, anumite formulări care, într-o Istorie a literaturii, o istorie ce se duce vrând-nevrând în școală, erau un pic prea familiare.
Am spus – „ediția cea mai recentă“. Aceasta este ultima-ultima?
Da.
Sigur, sigur? La 90 de ani, nu o să avem și o ediție a treia?
Nu mai sunt capabil de încă una. Am lucrat aproape 30 de ani la prima ediție. A doua mi-a luat și ea foarte mult timp; o astfel de carte nu are cum să nu îți ia mult timp. Nu, nu mai am în vedere o a treia.
Ce aduce bun senectutea pentru un critic literar?
O anumită răbdare. Sunt mai răbdător acum decât oricând înainte. Ceea ce înseamnă un plus de înțelegere. Înțelegere, nu înțelepciune – pentru că nu știu dacă sunt acum, la 80 de ani, mai înțelept decât eram la 50 de ani. Poate doar acolo unde natura își spune cuvântul… (zâmbește)
Dialog realizat de
Cristian Pătrășconiu
