Într-o frumoasă zi de vară a anului 1980, eu și Domnița stăteam de vorbă în piața din fața Ateneului (ocupată în prezent de o parcare pentru mașini) cu Nicolae Manolescu, admirat de noi amândoi încă de pe vremea când îi fuseserăm studenți. Ne treziserăm față în față cu el din întâmplare și ne bucuram că se oprise să discute cu noi. Nu făceam parte dintre acei tineri care, întâlnind o personalitate, o țin de nasturi, de mâneci sau, cine știe, de cravată ca să prelungească la maximum întâlnirea. Dar Nicolae Manolescu însuși se oprise ca să ne întrebe ce mai facem. Ce privilegiu!
Era un soare prietenos, adia un vânt ușor, de vară și noi ne lăsam răsfățați de discuția cu un om inteligent (unul dintre cei mai inteligenți din câți am cunoscut vreodată), trăind unul dintre puținele momente frumoase ale vieții noastre fără orizont din acea perioadă. Bucuria n-a durat însă mult. Lângă noi s-a oprit, gâfâind de indignare, Eugen Florescu, fost redactor-șef la Scânteia tineretului, numit de un an activist la Secția de Presă și Propagandă a CC al PCR. Eugen Florescu era un bărbat înalt și masiv, cu părul negru și buze roșii, cărnoase, de o senzualitate inoportună pe fața lui de demnitar. (Se spunea că face carieră fiindcă îi place Elenei Ceaușescu.) Rudimentar-patetic, gata oricând să dea lecții de morală comunistă, a întrerupt intempestiv, flagrant nepoliticos, discuția noastră, apostrofându-l pe Nicolae Manolescu:
– Dumitale nu ți-e rușine? Ai povestit la Uniunea Scriitorilor tot ce-am vorbit în cabinetul meu acum câteva zile! Ai bătut toba, spunându-le unor scriitori ce cred eu despre ei!
Nicolae Manolescu nu a intrat deloc în panică. Senin, ușor ironic, i-a replicat:
– Nu era o discuție confidențială, ci una oficială. Și se referea la scriitori care nu erau de față. Trebuia să le aduc la cunoștință că puneți ceva la cale împotriva lor.
– Dar eu ți-am spus de la începutul discuției că totul rămâne între noi.
– Nu mi-ați spus. Iar dacă mi-ați fi spus, nu aș fi acceptat discuția.
– Ba ți-am spus! Minți! Am înregistrarea întregii convorbiri!
– A, cu asta vă ocupați! Înregistrați discuțiile!
Furios că s-a dat de gol, Eugen Florescu a început să urle:
– Ești un om lipsit de caracter! O rușine pentru învățământul românesc! Asta-i înveți pe studenți? O să am eu grijă să dispari de la Universitate!
Atunci am intervenit eu, rațional:
– Domnul Nicolae Manolescu e cel mai bun profesor pe care l-am avut în facultate. Și eu și colegii mei îl admirăm și îl respectăm. Îi faceți o nedreptate…
Nemulțumită de intervenția mea calmă, a intrat în discuție și Domnița, cu o furie devastatoare:
– Cum îndrăznești să vii peste noi, fără să te fi invitat cineva? E o mare mitocănie! Așa te învață la partid?! Și cum îndrăznești să jignești un intelectual de elită, care reprezintă ceva în cultura română? Dumneata ce reprezinți? Ai o operă?
Eugen Florescu a rămas fără replică. S-a zăpăcit complet, s-a răsucit pe călcâie și dus a fost, nu înainte de a îngâna ceva de genul:
– Mai vorbim noi…
Și eu, și Domnița clocoteam de indignare. Nicolae Manolescu n-a fost deloc marcat de incident. Ne-a mulțumit că am intervenit, dar a continuat discuția cu noi detașat, surâzător ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Ne-am despărțit exact atunci când ne-am fi despărțit chiar și dacă n-ar fi apărut Eugen Florescu.
M-a mirat întotdeauna și m-a bucurat această seninătate intangibilă a lui Nicolae Manolescu. Parcă purta o vestă antiglonț invizibilă.
Scrisul său a fost și el neperturbat în vreun fel de agresiva ideologie comunistă. Unii scriitori cedau la presiunile care se făceau asupra lor pentru a-și transforma scrisul într-un instrument de propagandă. Alții se opuneau cu o îndârjire care îi obosea și îi schimonosea. Deși anticomuniști, erau deformați iremediabil de comunism, purtau această siglă tragică a comunismului, parcă ar fi fost însemnați cu fierul roșu.
Pe Nicolae Manolescu comunismul nu l-a atins, în niciun fel. A rămas mereu el însuși. Și cred că aceasta este forma supremă de refuz al comunismului. Necomunismul reprezintă – din punctul meu de vedere – maximum de anticomunism.
Cronica lui literară, publicată săptămânal în „Contemporanul“ și, ulterior, în România literară, părea scrisă în deplină libertate. Ierarhia literară propusă de Nicolae Manolescu n-avea nicio legătură cu ierarhia impusă de oficialitate. Era la fel de firească și plauzibilă ca aceea propusă de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Numai că Monica Lovinescu trăia în Europa liberă, iar Nicolae Manolescu – în România neliberă. Ceea ce realiza el părea altora irealizabil, în condițiile unei cenzuri drastice.
Țin minte pagina a 9-a a României literare, cu cronica literară a revistei, pe care Nicolae Manolescu o transformase într-o zonă liberă de comunism. Simțeam, citind-o, ceea ce aveam să simt în 1990, participând la demonstrațiile din Piața Universității.