Prospero

Și totuși ce-i dă unicitate lui Nicolae Manolescu, lui, considerat drept cel mai important critic român, activ după comunizarea țării? Claritatea demonstrațiilor sale, fibra de profesor de vocație, vocație pe care, el însuși a spus-o, deseori, o consideră demnă de cel mai profund respect, de aceea nu a neglijat-o niciodată? Sau originalitatea interpretărilor, imprevizibilitatea lor, ingenioase, dar logice, pornind de pe un teren solid? Lectura simpatetică, dar riguroasă, care dezvoltă forța portantă ce-i permite să decoleze spectaculos în văzduhul ideilor? Sau ceva greu de prins din afara lumii literare, aerul de independență, bravând câteodată, un fel de semeție galică, conștiința propriei valori, aliată cu o rafinată modernitate/mondenitate, dacă nu chiar arta de a trăi plăcut, util semenilor, un mod elegant de a fi posesorul unui/unei, „savoir-faire“ și „savoir- vivre“ după norma franceză, nu cea de-acum, cea din secolul dus, ori poate din galanteria secolelor trecute. Aerul dezinvolt al unui adolescent în blue jeans, predând la Universitate, care-și invită studenții optzeciști, după cenaclul pe care l-a condus, ori după cursul pe care l-a ținut, la cofetărie, la o cafea, unde se fac planuri literare, prin fumul destrămat lent al țigărilor, care întrețin exaltarea himerică? Cine îl va conduce pe domnul Profesor spre casă, iată întrebarea serii, toți dau semne că ar vrea, învingându-și fiecare timiditatea de discipol. Ce văd eu aici e o altă însușire a lui Nicolae Manolescu, anume capacitatea lui de a concentra spontan atenția asupra sa, oriunde s-ar afla, urmată, de obicei, de un flux de simpatie, nu pun la socoteală dușmăniile unora, clasificându-le drept excepții. Omul este egal cu criticul, eu nu observ vreo fisură între cele două componente, consecvența lui Nicolae Manolescu mi se pare în toate solidă, în simpatii și în rezerve, în aprecieri dar și în refuzuri. Dacă a formulat o judecată estetică aplicată unui autor aflat la primele volume, portretul respectiv e aproape definitiv, cristalizat, rar suferă acesta vreun retuș, numai atunci când evoluția scriitorului dă peste cap categoric prima impresie. Vreau să spun că numai o schimbare de stil, de subiect, de viziune, care să bulverseze valoric, vizibil, portretul inițial făcut de critic, îi poate inspira acestuia un adaos, o reevaluare. Intuiția criticului funcționează fără greș de la început.

Impenetrabil la sugestiile multora, inclusiv a mea, de a introduce nume noi (de la revistele „Steaua“ și „Echinox“) în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (acum la a cea de a doua ediție), criticul se declară deplin stăpân pe construcția sa literară, suveran chiar. Nicolae Manolescu este perfect adecvat când scrie despre diversele structuri sufletești, intelectuale, culturale, analizate în impunătorul tom al celor cinci secole de literatură. Se pliază critic, convingător, pe specificul fiecărui scriitor, îl descrie dinăuntru, dincolo de afinități, ori incompatibilități. Bunul gust dă mereu tonul evaluărilor, împreună cu o grilă estetică, ea e cea operantă, dar eticul, socialul au și ele rolul lor.

Altfel decât congenerii săi, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Eugen Negrici, profesori și ei recunoscuți ca valoare profesională, critici literari prețuiți, Nicolae Manolescu are și ceva greu de formulat pozitivist, probabil o gravitate pe care știe să o dea grației și o grație pe care știe s-o acorde gravității. Un optimism de fond, care înseamnă, după mine, încrederea în Providență, la urma urmei. Speranța că lucrurile oricât de rele se pot îndrepta susține la el o fire de o un raționalism luminos.

Dacă n-ar fi o contradicție în termeni i-aș spune raționalism magic, invocându-l pe Prospero din Furtuna. Ariel, spirit agil, pare a fi încarnarea talentului său literar, volatil, aerian, iubitor nu de apă, ci de foc. Ariel probabil este cel care-i poartă pe hârtie mâna cu care scrie. Literatura română, începând din 1962 a stat sub vraja estetică a lui Nicolae Manolescu, și mai stă, precum insula din celebra piesă a lui Shakespeare sub magia lui Prospero.