Eleganță colocvială

Nimeni nu mai contestă, după știința noastră, rolul de number one al criticii românești actuale pe care-l posedă Nicolae Manolescu. Rol dobîndit deopotrivă prin operă ca și printr-un destin favorabil, pe care-l putem contempla dar și comenta în consens cu liniile sale directoare. Nicolae Manolescu a probat – fapt capital – perenitatea criticii estetice, cea bizuită, conform lui Croce, pe „sensibilitate“, pe „imaginea pe care i-o oferă reevocarea“, întemeiată la noi de Titu Maiorescu și continuată la vîrf de E. Lovinescu și G. Călinescu. Deșertul teribil al ideologizării „realist-socialiste“ nu i-a întrerupt cursul decît vremelnic, după cum structuralismul, textualismul, psihanaliza nu au grevat-o cu limitele unei metodologii experimentale. În tinerețea d-sale, Nicolae Manolescu l-a avut drept cel mai apropiat model pe G. Călinescu. Acesta i-a inspirat un elan al cutezanței speculative ce l-a făcut să pună sub semnul întrebării însuși conceptul de istorie literară („ar trebui poate să admitem că istoria literară, ca disciplină, nu este decît o invenție a istoricilor literari“), pentru ca ulterior, devenit el însuși autor al unei atari scrieri de anvergură, să subscrie formula călinesciană: „«În realitate, critică și istorie sunt două înfățișări ale criticii în sensul cel mai larg». Așadar, una fără alta nu se poate“. La un moment dat, Nicolae Manolescu a dat impresia, sugerată și de o mărturisire proprie, că ar fi optat pentru o „mediere“ între formula lui G. Călinescu și cea a lui Tudor Vianu: „Astăzi nu numai că lectura lui Vianu nu mă mai irită, dar găsesc în ea un motiv de plăcere, pe care n-aș fi conceput-o, măcar acum douăzeci de ani. E poate bizar, dar oarecum iritantă a devenit pentru mine lectura lui Călinescu, printr-o inversare psihologică“. În fapt, d-sa și-a păstrat distanța mai curînd față de solemnitatea oarecum maioresciană a autorului Esteticii, articulîndu-și un discurs tot mai personal. Criticul are mai curînd aerul decît al profesorului aflat la catedră, cel al unuia aflat în relații colocviale cu învățăceii săi. Se rostește „liber“, cu satisfacția implicită a naturaleții. Nota de causeur merge pînă la figura unor elegante îndoieli de sine: „dar ce mă fac cu îndoielile care mă asaltează clipă de clipă, cu meschinele, măruntele, absurdele mele îndoieli de toată ziua? Cu fraza care ieri mi se părea exactă, iar azi îmi sună ca o vorbă goală; cu judecata pe care o socoteam fără cusur și care nu mă mai convinge deloc; cu întreaga teorie sub care striveam o carte, un autor, o epocă literară și care acum seamănă a simplu sofism?“. Iese astfel în evidență tipul meridional, al individului „cu soarele în sînge“, vorba lui Giovanni Papini, căruia îi aparține neîndoios autorul Temelor. Activ, iubitor de mișcare, socializînd zi de zi pe un fond al extrovertirii. Nu doar alonja largă a asociațiilor în care excela G. Călinescu rămîne în vigoare în scrisul d-sale, ci și adaosul unui hedonism, o voluptate a confesiunii nonșalante: „În fond, criticul e tot un cititor care, chiar dacă citește ca să scrie despre ce citește și nu doar din pură plăcere, nu se dispensează niciodată cu adevărat de această plăcere“. Ca și postura de farniente: „Din fire sunt leneș, lăsător, indecis…“ Nu o dată Nicolae Manolescu se dorlotează în efecte scenice, cu ochiul discret atent la prezumata stupefacție a publicului: „În Teme am comentat tot ce am citit în decursul timpului, fără vreo obligație specială și profitînd de obicei de lecturi care mi-au făcut plăcere. Mă ghidau hazardul sau capriciul. Cititorul din mine se dădea în stambă la propriu și la figurat“. Nu e de crezut că Vianu ar fi scris asemenea cuvinte. Dialectica în cheie îndeobște agreabilă e asezonată cu confirmări ale naturii deschise, volubile, a mediteraneanului: „Sunt un om foarte statornic, deși îmi place să trec de la una la alta. (…) Mă atașez de oameni mult mai ușor decît mă despart. Sunt constant și deopotrivă umoral. Nu-mi place să fiu contrazis decît de mine însumi“. Drept urmare nici severitățile nu lipsesc din discursul lui Nicolae Manolescu. E suficient să-i avem în vedere faciesul cu buzele strînse napoleonian și cu privirea încordată, gata a se fixa pe orice iregularitate, pentru a ne da seama că d-sa e stăpînit permanent de conștiința propriului eu creator. Relaxarea, tonul jocular nu reprezintă decît pauzele strategice ale unei energii mai mereu mobilizate. Am putea spune, paradoxal, că Nicolae Manolescu glumește fără a glumi. În acest sens al ambiguității ingenioase ni se înfățișează imaginile critice cu care operează d-sa. Nu o dată memorabile prin alternanța fără clipire a trăsăturilor antinomice, de „una caldă, alta rece“. Lîngă fasciculul luminos e plantat îndată un fir de umbră. De oricare parte te-ai așeza, poți găsi argumente poziției adoptate, cu toate că balanța înclină spre una favorabilă. Unei astfel de constrictive recepții nu-i scapă nici măcar magistrul G. Călinescu, „singurul nostru critic literar care a avut geniu. El și-a marcat posteritatea ca nici un altul. I se pot face obiecții de detaliu cîtă frunză, cîtă iarbă, dar nu i se poate nega rolul esențial în impunerea literaturii moderne și în schimbarea la față a criticii și istoriei literare. Oportunismul care l-a împins la compromisuri morale, politice și literare, îl împiedică să fie exemplar. Personalități de talia lui se nasc la un secol o dată“. O altă caracterizare radiind de aceeași favoare contondentă, de aceeași virtuozitate a adevărului dus la ambele capete: „Impresia e de combinație între facondă și îndrăzneală. O costiță de drac ardelenesc, Regman tot are și după ce s-a bucureștenizat. Dacă e să-i aplic una din formulele proprii, aș spune că are o ușurință anevoioasă a exprimării. Scrie, cu alte cuvinte, cu o naturalețe scorțoasă și cu un umor deseori familiar și forțat. În aluatul acesta totdeauna bine crescut, descoperim și urme din felul de a scrie al autorilor comentați, digerați pe îndelete, ca micile vietăți înghițite de șarpele boa“. Așadar „o costiță de drac“! Din toată inima, încă la mulți ani creatori, Nicolae Manolescu!