Manolescu Nicolae student

În anul universitar 1959-1960, norma mea de asistent la Facultatea de Filologie a cuprins patru grupe ale anului II de la secția de limbi străine și una a anului III de la secția de română. Desigur că aceasta din urmă impunea cea mai atentă pregătire a seminarelor și prilejuia cel mai viu dialog cu studenții. Primul seminar avea caracter organizatoric: comunicarea tematicii și a bibliografiei generale. Urmau în ordine, conform programei, seminarele dedicate postpașoptiștilor (Odobescu, Hasdeu, Filimon, Ghica), apoi Junimii, marilor clasici și sfîrșitului de secol. Și iată că, abia la al cincilea dintre toate acestea, își face apariția un student care lipsise în săptămînile anterioare. În jurnalul de grupă, destinat consemnării absențelor, figura sub numele de Manolescu Nicolae Apolzan. Am crezut inițial că „Apolzan“ ar fi un al doilea prenume al studentului. Mai tîrziu m-am lămurit și în legătură cu asta, și asupra cauzei absențelor sale de la primele patru seminare: înlăturarea ultimelor obstacole din calea reînscrierii celui care, în anul precedent, fusese exmatriculat din motive de „dosar“. Ne aflam acum la seminarul consacrat lui Ion Ghica. Prima problemă pusă în discuție: raportul dintre document și imaginație în scrisorile către Vasile Alecsandri. Manolescu Nicolae cere cel dintîi cuvîntul, se ridică în picioare (așa se vorbea pe atunci în seminar) și dezvoltă, timp de cîteva minute, un cuceritor eseu verbal. Evident că, după 60 de ani, nu l-aș putea reconstitui decît cu totul aproximativ. Cert rămîne faptul că noul venit pedala convingător pe ideea unei prevalențe a imaginației asupra documentului. A încheiat modest, spunînd că afirmațiile lui urmează să se confrunte cu opiniile celorlalți. Țin minte cu precizie replica mea: „Ceea ce ați spus mi se pare foarte interesant și foarte just“. (Adjectivul „just“, nelipsit în ședințele de tot felul ale vremii, pătrunsese, cum se vede, și în vocabularul didactic.) Am simțit îndată că noul student are o cultură și o inteligență aparte, iar prestația sa de-a lungul anului a întărit constant prima impresie. În aceeași grupă mai exista o figură de excepție: Mihai Zamfir. Prietenia celor doi intra în ordinea firească a lucrurilor și s-a păstrat nealterată pînă astăzi.

În fiecare semestru, conform normelor de atunci, cinci sau șase seminare se desfășurau pe baza unor referate. Ultimul din semestrul I viza proza lui Eminescu. Înscris la această temă, Nicolae Manolescu a mers la Biblioteca Academiei, spre a citi în „Adevărul literar și artistic“ prozele postume ale lui Eminescu, publicate acolo de G. Călinescu. (Reeditarea lor în volum se va produce abia în 1964.) Cînd a venit momentul predării referatelor, Manolescu mi-a înmînat un teanc masiv de foi A5, scrise foarte ordonat și mărunt. Firește că un asemenea text nu se preta lecturii și comentării în seminar. Am spus așadar în grupă că este aproape o lucrare de licență, stîrnind exclamațiile admirative ale colegilor, și i-am dat cuvîntul lui Mihai Zamfir, care tratase aceeași temă, dar în proporții rezonabile. În semestrul II l-am rugat pe Manolescu să-și comprime zelul în dimensiuni mai modeste, ceea ce a și izbutit să facă. Acesta era omul în anul în care l-am cunoscut. Iată-l acum octogenar. La împlinirea aceleiași vîrste, Iorgu Iordan a declarat: „Eu nu mai sînt bătrîn, ci longeviv“. Ilustrul savant avea în vedere o anumită clasificare a vîrstelor, potrivit căreia bătrînețea s-ar situa între 60 și 80 de ani, dincolo de acest prag survenind longevitatea. Independent de asemenea diviziuni convenționale, Nicolae Manolescu ne oferă mereu noi dovezi că a rămas un om tînăr.

S-a spus mai demult că satisfacția supremă a unui profesor este să se vadă depășit de discipoli. Am trăit și eu, de vreo trei ori, această bucurie. Primul dintre aceia care mi-au oferit-o este proaspătul octogenar.

La mulți ani, Manolescu Nicolae!