Nicolae Manolescu 80

Mugur ISĂRESCU

Academicianul Nicolae Manolescu la 80 de ani. O bună ocazie pentru un mesaj prietenesc de sănătate, fericire și viață îndelungată, însoțit de calde felicitări pentru înfăptuirile Domniei Sale de o viață. Și sunt nenumărate aceste înfăptuiri, ilustrând succesiunea de afirmări și reafirmări dintr-o îndelungată carieră de critic și istoric literar, de eseist, de editorialist, de jurnalist, de profesor universitar și, desigur, de politician… chiar dacă în retragere.

Viața ne-a oferit, deseori, ocazii de apropiată conlucrare. Iar dincolo de mulțimea de considerații, pe care le pot exprima ca observator obiectiv al vieții culturale românești, există și un motiv subiectiv ce explică locul Profesorului în sufletul meu: în anul 2000, după ce a rupt pactul cu politica, s-a alăturat cu un rol de prim-plan campaniei prezidențiale a candidatului independent Mugur Isărescu. Și nu a făcut-o doar din motivul, inevitabil important, că purtăm amândoi în gene aerul tare al meleagurilor vâlcene. Înainte de orice, a fost dorința firească a amândurora de a contribui la promovarea unei dezbateri naționale privind dezvoltarea durabilă a României.

Îmi face o reală plăcere să știu că Nicolae Manolescu, născut acum 80 de ani pe meleagurile mele natale, la Râmnicu Vâlcea, și-a încununat o prestigioasă carieră ca membru al Academiei Române și ca președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Și că, în răstimpul în care a fost angrenat în eforturile și răspunderile cerute de munca în afara țării, ca Ambasador al României la UNESCO, i-am simțit prezența – prin scris ori prin alocuțiuni – în viața culturală internă. Sau că are o contribuție esențială, printr-un strălucit demers jurnalistic, la continuarea bunelor tradiții ale României literare.

La ceas aniversar, pe care îl sărbătorește aureolat de creații ce i-au consacrat locul în cartea de onoare a literaturii și în elita intelectualității, îi doresc Academicianului Nicolae Manolescu încă mulți ani în care să fie considerat, ca în prezent, unul dintre cei mai importanți critici literari români.

La mulți ani! 

 

Vladimir TISMĂNEANU

Nicolae Manolescu este un veritabil maiorescian. De fapt un lovinescian, deopotrivă în tradiția lui Eugen și a Monicăi. În anii dictaturii comuniste, cronicile semnate de N. Manolescu stabileau ierarhii, veștejeau impostura, apărau autonomia esteticului. Or, tocmai această autonomie era coșmarul autorităților și al lacheilor din tabăra protocronistă. Criticul știa cum să încurajeze vocile tinere, detecta cu o unică sensibilitate, talentele in statu nascendi. „Cenaclul de Luni“ a fost o oază de libertate în oceanul con ­for mismului și oportunismului. Nicolae Manolescu a ieșit din regimul totalitar curat. S-a înrolat în lupta pentru societatea deschisă. A fost calomniat și insultat dar a rămas mereu ferm pe pozițiile sale pro-occidentale, europene, universaliste. Un mare intelectual critic, un spirit liber, un partizan consecvent al modernității estetice și politice, acesta este prietenul meu, N. Manolescu! 

 

Valeriu STOICA

Am trei cărți pe noptieră: Biblia, Codul civil și Istoria critică a literaturii române. Numai ultima are un autor cunoscut: Nicolae Manolescu. Sunt pâinea mea cea de toate zilele.

Prima hrănește îndoielile și credința, a doua este temeiul libertății și al siguranței, a treia este cea mai fidelă istorie a limbii române și a poporului român, sub semnul autonomiei artei, al metafizicii sentimentului și al spiritului critic.

Dacă aș fi întrebat care este cea mai importantă personalitate a culturii române din ultimele șase decenii, nu aș avea nicio ezitare să răspund: Nicolae Manolescu.

Numai Titu Maiorescu în perioada de întemeiere a modernității României și Eugen Lovinescu în furtunoasa perioadă interbelică au mai avut forța de a ordona spațiul cultural românesc într-un mod consubstanțial cu spațiul cultural european. Într-o perioadă și mai dificilă, când ne îndepărtam tot mai mult de reperele culturale europene, Nicolae Manolescu a avut aceeași forță intelectuală ordonatoare: el a dat mereu ora exactă a culturii române pe coordonatele ei europene în veșmântul național al limbii române.

Toate cărțile sale au fost trepte spre cerul Istoriei critice, iar România literară, cea mai longevivă revistă, a fost și este harta de orientare a scriitorilor și a cititorilor de literatură, nu numai beletristică.

 

Virgil NEMOIANU

Academicianul acesta este unul din cei mai vechi cunoscuți ai mei. Am fost colegi de facultate, el fiind totdeauna mai „de frunte“. Am fost, baremi sufletește, alături de el, când o vreme (din fericire nu prea lungă) a fost exmatriculat sau suspendat. Am fost apoi și colegi la „Contemporanul“, din nou eu, ca simplu și oarecum ascuns documentarist. Nu eram cu totul sigur încă de valoarea lui profesională: au trebuit să treacă un număr de ani. Opera lui Manolescu sporea, ce-i drept nici eu nu eram prea trândav în materie de afirmare.

Am început să înțeleg că Manolescu ducea și un anume joc politico-ideologic, lucru ce nu-mi displăcea defel. Strămutat peste mări și țări, întâmplarea a făcut să ne întâlnim la Paris și să petrecem o lungă și folositoare după-amiază de plimbare și discuție. Cred că aceasta a pecetluit, dincolo de colegialitate, o anume legătură de prietenie. (Să fi fost cam la începutul anilor 1980.) Apoi, după numai puțini ani, a apărut la Editura Harvard una din cărțile mele importante: The Taming of Romanticism. I-am expediat un exemplar, așa, la voia întâmplării, și atunci s-a întâmplat un adevărat miracol. Nicolae Manolescu a publicat un eseu-recenzie amplu, pe două pagini centrale din România literară. Era un act de enorm curaj, o adevărată sfidare a autorităților vremii (1984/85). De ce? Eu devenisem între timp mult mai cunoscut, nu în ultimul rând pentru că vorbeam frecvent la mult-hulita „Radio Europa Liberă“. Ca detaliu amuzant: cenzura bolșevică stabilise o listă de nume a căror apariție era interzisă până și la… „Cuvinte Încrucișate“!! Aveam deosebita onoare de a mă număra printre aceștia. Manolescu nu a folosit nici el numele meu întreg, ci ocazional inițiale, iar alteori a evitat, pur și simplu, numele autorului recenzat. I-am rămas mereu recunoscător pentru acest act ingenios și deosebit de brav.

Când a împlinit 50 de ani am scris și eu un salut călduros în „Agora“ lui Dorin Tudoran (acesta din urmă a jucat un rol însemnat în încălzirea legăturilor după 1990 între noi doi). Dar poate nici nu era nevoie, întrucât îndată după 1990 N. Manolescu mi-a deschis larg și primitor porțile revistei pe care acum o conducea – România literară. Am urmărit cu interes și cu simpatie încercările politice ale viitorului academician. Indiferent de rezultatul lor, era limpede că Nicolae Manolescu era acum aproape unanim recunoscut drept îndrumătorul cel mai de seamă al vieții literare românești.

Într-un cuvânt: ambițios, drept în judecăți, cunoscător superlativ al literaturii române, echilibrat, bogat în idei, Manolescu la 80 de ani apare drept omul cu adevărat necesar al culturii de la Dunăre și Carpați în anii ei de prigoană, ca și, apoi, în anii de tranziție. Felicitări admirative și bune urări de la amici vechi și recenți! 

 

Varujan VOSGANIAN

Îmi face o deosebită plăcere să particip, prin aceste rânduri, la sărbătorirea lui Nicolae Manolescu, pe care îl îndrăgesc și îl prețuiesc în egală măsură. Am avut prilejul – și nu e deloc exagerat să spun privilegiul – de a colabora îndeaproape și, în ciuda rutinei îndeletnicirilor curente, uneori birocratice și neplăcute, Nicolae Manolescu și-a păstrat întotdeauna distincția cărturărească și aspirația standardelor înalte.

L-am citit și cunoscut în vremea Cenaclului de Luni, cenaclu pe care eu, ca student la Economie, nu-l frecventam, dar despre care îmi vorbeau prietenii mei de generație, participanți asidui. L-am însoțit uneori în peregrinările politice, am participat adesea împreună la întâlnirile liderilor grupurilor politice din Parlament, prin anii 1992 – 1996, ba chiar am redactat, împreună cu Ilie Șerbănescu, viziunea economică a Partidului Alianței Civice, pe care îl conducea. Cu adevărat, însă, în forma deplin biunivocă, ne-am întâlnit în 2005, la sediul României literare, când încercam să ne convingem unul pe celălalt să candidăm la funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Argumentele mele în ce-l privește au fost mai convingătoare și – cum s-a dovedit – viabile în timp. Prezența lui Nicolae Manolescu în funcția de președinte al USR a dat un prestigiu în plus acestei instituții, a stăvilit cabotinismul și impostura, a permis alcătuirea unei echipe care a dat breslei noastre scriitoricești nu doar numeroase proiecte, dar și mijloacele de a le îndeplini.

Nu am abilități apologetice, de aceea vreau să redau doar una dintre însușirile personalității pe care o sărbătorim astăzi. Atunci când se fac comparații între cei de față și înaintașii dispăruți, cel mai adesea comparațiile par ireverențioase și autorul lor spune, precaut, „păstrând proporțiile“. Astfel sunt tentativele de a crea similitudini între contemporani și clasicii literaturii noastre, glorioasa poezie interbelică ori romancierii aceleiași perioade. Ei bine, în ce-l privește pe Nicolae Manolescu, această precauție devine inutilă. El este un călăuzitor în linia lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu și G. Călinescu, fără să trebuiască să spunem, stânjeniți, „păstrând proporțiile“, ci, dimpotrivă, într-o proporție asemănătoare. 

 

Radu COSAȘU

Conform celei mai antimaniheiste idei din câte cunosc, am trăit lângă Nicolae Manolescu „vremuri atroce cu bucurii enorme“.*

Mă leagă de el taciturne acorduri și dezacorduri, mă leagă de el datorii de conștiință și de rezervă intelectuală, mă simt fratern cu el în atâtea patimi literare și frivolități snooker-iste, încât – fidel contradicțiilor care ne interzic inocența – nu pot să nu vibrez voios-călinescian la intrarea sa în clubul nostru deloc idilic al octogenarilor în curs de maturizare antimaniheistă. Am o oarecare experiență de fostă javră mic-burgheză ca să îmi permit a-i transmite, cu această ocazie, cel mai dur avertisment dostoievskian, valabil pentru toți amicii și inamicii noștri: „în tine vorbește adevărul crud, prin urmare, ești nedrept“. Îl asigur că e și mai eficient decât frumusețea aceea care, cică, va salva lumea.

Guarda e passa, cum cere Infernul.

___________________

* Ea aparține savantului nonagenar George Steiner și nu mă îndoiesc că e de neînțeles azi, la ora acestui secular maniheism tenace, aflat la baza tuturor dreptelor și stângilor contemporane.

 

Vasile POPOVICI

Eu unul cred că altul e motivul pentru care Nicolae Manolescu a jucat un rol central în literele românești. Desigur, a făcut și formidabila listă. Desigur, au fost verdictele sale limpezi și nepătimașe; chiar așa a fost Nicolae Manolescu, nepătimaș, oricât n-ar crede azi cei ce au întărâtat leul, mirându-se apoi că reacționează, dar atunci așa a fost el: nepătimaș, totalmente absent cum era din viața literară, deși atât de prezent pe toate buzele scriitorilor. Desigur, au fost monografiile lui, unele cu bătaie lungă, dincolo de scriitorul în chestiune, Contradicția lui Maiorescu înainte de toate, arătând direcția generală, Sadoveanu sau utopia cărții. Desigur, au fost cărțile sale de eseuri, de studii și reflecții estete, Temele, de pildă, proză intelectuală la limita dintre genuri. Și desigur, a fost și este pentru multă vreme durerea tuturor durerilor, Istoria pe care a dat-o și pe care ne-o promite din nou, revizuită, ca să întoarcă încă o dată cuțitul în carne vie.

Însă despre rolul său de critic ar trebui să ne vorbească tocmai scriitorii, dacă-și mai amintesc sau dacă vor vrea „să se coboare“ pentru a recunoaște cum au stat lucrurile în privința lor, și nicidecum, de fapt, în privința lui. Nu doar fiindcă el i-a confirmat și interpretat, ci pentru că el era interlocutorul lor major, însoțitorul estetic, cenzura cea bună, sursa entuziasmului de a scrie valid, în care eu văd motorul oricărei literaturi majore. Fără acest interlocutor care e de obicei criticul sau, în absența lui, fără scriitorul ce joacă rolul esențial de critic pentru unul sau altul dintre scriitori, fără persoana providențială ce înțelege despre ce e vorba, fără această instanță opera mare nu se ivește. 

 

Irina PETRAȘ

Ani la rând, cronica lui Manolescu mi-a fost tabiet săptămânal, punct de reper. Cronicile sale erau replici venite în chiar momentul în care putea să conchidă, sobru, decis, aulic, că așa pare să fie și nu altminteri cartea sau autorul. Tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb senioral. Nici nu cred că, studentă fiind, am știut că era doar cu exact (căci născut în 27 noiembrie, ca și mine) opt ani mai în vârstă. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicția lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizaseră. Autoritatea îi era indiscutabilă. Era vocea oficială, și încă o voce cu fraza curată și elegantă pe care o puteai asculta de bună voie, ba chiar cu delicii, într-un dialog imaginar cu un cititor și mai competent.

Evoluând de la început ex cathedra, Profesorul-cronicar e, spuneam altă dată, tăios ca Maiorescu, dar și nestăpânit și capricios ca G. Călinescu, la distanță egală și personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutații cu care a știut el însuși să țină pasul. Temele pe care le dă în rafale lumii testează, de-o viață, inteligența proprie, suplețea limbii române, capacitatea de rezonare a literaturii la desene variabile. Deși adastă, silit de „suită“, sub eticheta unicității, nu-și pierde nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice“. Cu un zâmbet în colțul gurii, știe că istoria literară e „spațiu al imaginației și al ludicului“. Spirit alert și iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinerețe, carieră alternativă), Profesorul Manolescu are, însă, de suportat/gestionat și „infernul“ excelenței. O face cu o detașare nu oricui la îndemână și cu o seninătate ascunzând abil eventualele frisoane ori fiorii jubilatorii. 

 

Ioan-Aurel POP

Nicolae Manolescu este pentru mine – cu tot nonconformismul său – un clasic și aceasta nu din pricina celor opt decenii de viață, ci a creației sale, clasicizate de mult timp. Nicolae Manolescu a devenit, de câteva decenii, un model, admirat de foarte mulți, contestat de câțiva cârcotași. Criticul este un model cu propriile modele. Modelele sale notorii au fost Titu Maiorescu și G. Călinescu, deși nu a încercat să-i imite pe niciunul dintre ei. I s-a spus maiorescian sau călinescian, dar el se arată a fi, de fapt, manolescian. Îl văd mereu preocupat de scena literară românească, atent cu valorile, tăios cu impostura și intransigent cu mediocritatea, înarmat mereu cu un arsenal de umor fin, îl portretizez ca pe un cozeur plin de farmec personal și de farmec extras din literatura bună, cu un zâmbet ironic pe față, aparent blajin, dar, de fapt, vivace, energic, activ. Sunt oameni importanți pe lumea aceasta, despre care se spune că întemeiază instituții sau se confundă cu instituțiile în care se ilustrează. Despre alții – mult mai puțini – se poate spune că devin ei înșiși instituții, că amprenta lor valorează cât a unor grupuri de oameni, că lasă în urmă edificii inconfundabile, trainice și necesare. Nicolae Manolescu face parte, fără îndoială, din această ultimă stirpe. 

 

Vitalie CIOBANU

E imposibil să ne imaginăm critica literară românească postbelică fără Nicolae Manolescu, fără acțiunea sa fermă de triere și cartografiere a valorilor literare, mai ales în epoca în care apărarea esteticului în fața „directivelor de partid și de stat“ umplea sintagma rezistența prin cultură de un conținut autentic. Nicolae Manolescu este pentru mine, alături de Andrei Pleșu, Monica Lovinescu, Sorin Alexandrescu și alți câțiva mari intelectuali români, un profesor, un dascăl la care am făcut ucenicie „prin corespondență“. M-a învățat cum să citesc și să înțeleg ce citesc, cum să separ esențialul, tezaurul sensibil al unei opere literare de aluviuni circumstanțiale, cum să disociez între „autor“ și „scriitor“. M-a ajutat să-mi dezvolt gândirea critică, să fiu atent la detalii și nuanțe de interpretare. Și este profesorul care m-a învățat simplețea. Adică eleganța în stil și limpezimea în gândire. Un spirit „francez“, cartezian, raționalist, de care cultura română, mult prea tentată de revelații și abisalități transcendentale, nu se poate lipsi în dialogul ei cu modernitatea.

Nu am avut norocul să-i fiu student la Universitate domnului Manolescu și nici auditor sau discipol la Cenaclul de Luni, m-am născut de cealaltă parte a Prutului, dincolo de zidul așezat de ruși pe trupul națiunii române după război. Și m-am născut prea devreme, aș putea spune, dacă mă uit la norocul tinerilor basarabeni de azi, care se bucură de toate avantajele libertății. Dar am învățat din cronicile lui Nicolae Manolescu din România literară și din cărțile domniei sale, pe care student fiind, în anii ’80, le aduceam cu trenul de la Odessa, Moscova, Kiev sau Cernăuți, și ni le împrumutam unii altora – Teme, Sadoveanu sau utopia cărții, Arca lui Noe, Contradicția lui Maiorescu… –, pentru că la Chișinău nu se găsea pe atunci carte românească.

Azi, pledoaria lui Nicolae Manolescu pentru o literatură română dinamică și diversă, pledoaria pentru o reformă a școlii care să recupereze cultura clasică, respectul și cunoașterea valorilor naționale și universale, mi se par fundamentale, dacă vrem să creștem personalități și nu „exemplare de serie“. Îi doresc domnului Manolescu să-și vadă împlinit acest vis al său într-o Românie cu adevărat europeană, eliberată de scoriile postcomunismului. 

 

Al. CĂLINESCU

Sunt multe motivele care justifică sentimentele mele de gratitudine față de Nicolae Manolescu.

Îi sunt recunoscător pentru acea zi din săptămână când mă duceam să cumpăr „Contemporanul“ și apoi – ani mulți – România literară, după care deschideam revista la pagina cu cronica literară, să văd despre ce (despre cine) scrie Manolescu.

Îi sunt recunoscător pentru strălucitoarele Teme, răspândite mai întâi prin diferite reviste și reunite după aceea într-o serie de volume pasionante, adevărate demonstrații de fantezie și de inteligență.

Nu voi uita, firește, Arca lui Noe, cărțile despre poezie, vii, originale, incitante.

Îi sunt recunoscător că a dus la bun sfârșit monumentala Istorie critică…

De asemenea, pentru minunata, exemplara confesiune autobiografică din Viață și cărți.

Îi sunt recunoscător pentru prietenia noastră de peste patru decenii, pentru întâlnirile – răspândite capricios în timp, dar în care regăseam același om cald și fermecător – la București și la Iași, la Onești, la Botoșani și la Constanța, la Paris.

Îi sunt recunoscător pentru generozitatea lui, niciodată ostentativă și niciodată dezmințită.

Și îl rog să creadă că admirația mea pentru el a rămas întreagă, chiar dacă n-am reușit aici decât să-i dau o expresie stângace. 

 

Dan GRIGORE

Am fost cititor asiduu al cronicilor literare ale lui Nicolae Manolescu din anii comunismului. Traiectoriile noastre publice s-au intersectat în perioada formării și afirmării Partidului Alianței Civice. Au existat anumite fricțiuni între noi care s-au soldat și cu o ruptură, ajungându-se până la excluderea din partid a mea și a prietenilor mei din grupul civic-liberal, pe care eu am perceput-o ca pe un refuz al lui de a evolua de la stilul șefului de cenaclu la statutul unui politician în adevăratul sens al cuvîntului. Sigur că aceasta nu s-a putut face decât cu ajutorul oportuniștilor din partid. Cu toată această ruptură, nu am manifestat ranchiună sau frustrare unul față de celălalt, iar în ce mă privește asta se datorează aprecierii pe care o am față de rolul major pe care l-a jucat în câmpul literaturii în perioadele cele mai grele ale controlului comunist. Accentele juste, sprijinirea valorilor, chiar decantarea lor, însemnau atunci etape câștigate într-un război nevăzut și constituiau acte de abnegație și curaj față de puterea comunistă. Socot că în dreptul numelui lui Nicolae Manolescu va rămâne un mare „plus“ în istoria culturii române și cred că pot să-i urez acum, la împlinirea a 80 de ani de viață, cu sinceritate și fără nici o nuanță encomiastică, un cald și bărbătesc „La mulți ani, bătrâne Critic!“ 

 

Nicolae PRELIPCEANU

Ne uitam cu toții, acum circa 50 de ani, la cronica lui Nicolae Manolescu și aflam ce e valabil și ce nu în literatura română de-atunci. Știam că e un critic tânăr, cam ca noi, constatam că e un apărător al literaturii de calitate și asta ne mai răzbuna de imixtiunile cenzurii prin texte.

Dacă erai autor de cărți, el te valida sau te invalida. În 1978 mi-a apărut un volum, despre care șeful meu de-atunci, D. R. Popescu, mi-a spus că e bun. A continuat, peste câteva săptămâni, când a apărut în România literară cronica pozitivă a lui Nicolae Manolescu: „ai văzut?“ Îl confirmase și mă validase. Sigur, în timp, validările astea se mai puteau veșteji, puteai să te întorci în anonimatul dinainte. Pentru moment, el te făcea om (sic).

Am aflat târziu că-l chemase Apolzan. Pentru mine, pentru noi, cei de-atunci, Apolzan era fundașul de la CCA (Steaua), de care nu trecea mai nimeni, că nu prea jucam noi cu Pele, Vava sau Garincha. Ei, mi-am zis, acela apăra drumul spre țintă, al nostru apăra literatura de tot felul de activiști și cenzori necruțători cu literatura adevărată.

În ceața noastră culturală, Nicolae Manolescu mai păzește încă farul care îți arată calea. Dacă vrei s-o vezi. 

 

MARKÓ Béla

Dacă cineva m-ar întreba, ce lipsește azi cel mai mult în viața publică din România, aș răspunde: sinceritatea. Vrea să placă publicului politicianul, jurnalistul, academicianul, deopotrivă, și în acest scop cu toții trec sub tăcere adevărul. Nu mint neapărat, doar că nu-și exprimă părerea despre ceea ce este neplăcut. Fiindcă sinceritatea este primejdioasă. Dacă ești sincer, s-ar putea ca opinia publică să-ți întoarcă spatele, și ai putea pierde mult.

În chip ciudat, eu și Nicolae Manolescu am fost mai întâi, dacă mi-e permis să spun așa: nu prieteni literari, ci prieteni politici. Încă prin anii nouăzeci proiectam împreună, în Convenția Democrată, o adevărată schimbare de regim. Am avut posibilitatea atunci să văd că extraordinara sa capacitate de analiză se asocia întotdeauna cu o sinceritate implacabilă. Îmi amintesc cum nici de dragul popularității nu voia să ascundă sub preș adevărul, ceea ce nu a fost pe placul multora, deoarece, nu-i așa, politica este arta compromisurilor. Totuși, privind în urmă, cred și azi că sinceritatea lui Nicolae Manolescu ne-ar fi prins bine și mai târziu în politică.

După aceea, l-am ascultat chiar și cu prilejuri protocolare, când alții emiteau doar superlative, el netrecând sub tăcere nici observațiile critice. În felul acesta și laudele sale deveneau mult mai credibile, mult mai valoroase. Fără sinceritate nu există critică autentică. De aceea ar fi o tautologie să afirm că Nicolae Manolescu este un critic și istoric literar sincer. Nu, pentru mine el este pur și simplu: un intelectual român excepțional, care în acest colț al Europei, sfârtecat de tot felul de conflicte, a fost tot timpul capabil să fie atent la ceea ce ne leagă, nu la ce ne desparte. Căci pe meleagurile noastre a fi intelectual este și o chestiune de curaj. 

 

Ioan PINTEA

Îi sunt foarte recunoscător lui Nicolae Manolescu. Mi-a oferit din plin o încredere pe care n-am gândit-o și o prietenie pe care nu am visat-o. Și acum, când scriu aceste rânduri, reflectez și constat că tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în această intensitate a admirației, datorez unui miracol, pe care, cu toate abilitățile mele de teolog, nu mi-e foarte ușor să-l înțeleg. Pe Nicolae Manolescu l-am citit mai întâi, temeinic, statornic, cu râvna elevului și a studentului care dorește să fie întotdeauna bine pregătit și să treacă din prima toate examenele. Mereu îmi aduc aminte de cronicile din România literară, de Teme/le din „Steaua“… Contradicția lui Maiorescu e o carte pe care am recitit-o de câteva ori… Am disecat-o, peripatetic, rohian, cu N. Steinhardt și am înțeles-o așa cum se cade, bucurându-ne „de tot ce am putut ghici și închipui între rânduri“, cum însuși spune Steinhardt într-o scrisoare exemplară trimisă tânărului Manolescu în anul 1970. Țin minte ziua în care, din bani puțini, mi-am cumpărat primul volum din Arca lui Noe… Am crescut literar și intelectual pe cărțile lui (Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Sadoveanu sau utopia cărții, Poeți moderni etc.) și mulțumindu-i acum, pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt și rămân un cititor fidel pînă la capăt. Istoria critică a literaturii române, dincolo de polemici inerente, trecătoare, rămâne un reper sigur în ceea ce privește cele 5 secole de literatură. Cărțile au suflet mi se pare titlul cel mai tare, cel mai adecvat, care s-a dat vreodată unei cărți… Deși, față către față, ne-am întâlnit destul de târziu, găsesc în întâlnirea noastră o chimie pe care timpul a dozat-o în așa fel încât am sentimentul că e vorba, de fapt, de o sumă a întâlnirilor neîntâmplate. E vorba, ca să filosofez, de lucrările fine și inefabile ale spiritului, de așezările fundamentale și jocurile serioase ale Kairos/lui. Nu cred în întâmplare! Faptul că Nicolae Manolescu și-a donat toate manuscrisele (peste 16.000 de file!) Bibliotecii Județene „George Coșbuc“ din Bistrița nu e întâmplător. Faptul că pe lângă aceste manuscrise marele critic a oferit și alte documente, a mijlocit și pentru alte multe donații (E. Lovinescu, Nicolae Balotă, Ion Marin Sadoveanu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu etc.) m-a convins că există un ceva care nu poate fi priceput la prima vedere. Gestul făcut, nu demult, și de Mihai Zamfir (care și-a donat la rându-i manuscrisele) confirmă ceea ce susțin. Că nimic nu e întâmplător, i-am spus și lui Nicolae Manolescu. În minunata carte de memorii Viață și cărți există un episod care pe mine unul m-a făcut să deduc de ce această donație de aur, excepțională, s-a îndreptat spre Bistrița. Ea are un trecut. E vorba de întâlnirea de la Sibiu dintre elevul Manolescu din „clasa întâi primară“ și Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Mitropolitul, născut la Blăjenii de Sus, în Bistrița-Năsăud, bistrițean deci, i-a dăruit copilului Nicolae o bilă americană: „mare, din sticlă, colorată“. Acest dar îl face pe copilul Nicolae să devină „un personaj important în clasă, ba chiar și în școală“, iar mai târziu, pe cel care își scrie „amintirile unui cititor de cursă lungă“ să mărturisească: „Mâna protectoare a Mitropolitului îmi stătea deasupra creștetului.“

Prin urmare, cred că darul făcut nouă bistrițenilor de către Nicolae Manolescu nu e altceva decât un minunat răspuns dat peste ani darului făcut de Mitropolitul Nicolae Bălan. Avem și noi, simbolic vorbind, „bila“, donația, care ne dă prestigiu și ne face importanți în ochii contemporanilor și, cred cu tărie, în ochii și inima celor care vor veni după noi.

Aici, la Bistrița, Nicolae Manolescu este un întemeietor. Grație lui și președintelui Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, Emil Radu Moldovan, a Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, vom avea în curând, sperăm anul viitor, Casa Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu. O instituție nouă, cu spații expoziționale și de cercetare, care va găzdui și va conserva pentru mult timp manuscrise, documente rare, carte veche. Va fi, de fapt, Casa Nicolae Manolescu. 

 

Andrei PLEȘU

Cei care au făcut ca România să progreseze au fost oameni care au creat instituții sau au devenit ei înșiși instituții, aceasta însemnând instituții cu chip uman, ajutate de oameni cu iradiere și eficiență instituționale. E rolul pe care și l-a asumat și l-a împlinit deplin Nicolae Manolescu. A fost, până în 1989, un creator de climat – îmi aduc aminte ce însemna normalitatea pe care o reprezenta atunci gazeta, într-un context care era orice, numai normal nu. Cronica săptămânală a lui Nicolae Manolescu era ca un fel de a bate măsura; era așteptată și crea ritmicitate. Noica ne spunea că orice scrii, că orice operă a unui om trebuie să aibă un „legato“; adică trebuie să fie ca o frază coerentă. Aș adăuga: trebuie să aibă și ritmicitate. Adică, să bată cadența spațiului în care se manifestă. A mai avut un sens și îl are cu atât mai mult acum: a ilustrat prestigiul lecturii. Domnul Manolescu reabilitează prestigiul lecturii. 

 

Horia-Roman PATAPIEVICI

Critica literară a avut un rol de formulare a direcției. În cultura noastră, totul începe cu un articol polemic – care este În contra direcției de astăzi în cultura română. Este vorba de articolul prin care, în interiorul culturii române, critica literară asumă sarcina direcției. Titu Maiorescu nu a fixat doar o direcție în critica literară, ci în civilizația română și în cultura română. Din acest motiv, el este cu adevărat un soi de diapazon pentru cultura română. Și Nicolae Manolescu avea dreptate să constate muțenia generației tinere de critici față de Titu Maiorescu. E. Lovinescu l-a numit, în ciclul junimist, „degetul luminos“ care indică direcția în cultura română. Această direcție este una care conține principiul fundamental al autonomiei valorilor, al raționalității critice și al – cu un cuvânt care, din păcate, ține de politică astăzi, dar în originile sale ține de o orientare morală și civilizațională – orientării liberale. Nu e vorba de liberalismul politic, ci de liberalism ca fapt de civilizație – și acesta este o componentă esențială a culturii europene moderne. Titu Maiorescu le-a încarnat, cu un gust incredibil în privința ortografiei, în privința prozei române – noi scriem proză astăzi cum scria Titu Maiorescu. A fixat conținutul dezbaterii de idei și a fixat atitudinea generală, care ține de liberalismul acesta filozofic, în cultura noastră. El a întemeiat rolul fundamental al criticii literare în interiorul culturii române. Critica literară este cea care dă direcția în cultura română și, până acum, generațiile postmaioresciene au făcut acest lucru. După părerea mea, decât să numărăm generațiile postmaioresciene, putem să facem trei pași din acei 7 pe care Buddha îi făcuse la trezirea lui. Un pas este asociat cu numele lui Titu Maiorescu, în mod evident. Al doilea pas este asociat nu cu numele celui mai înzestrat critic al generației lui – care, în mod clar, este G. Călinescu –, ci cu E. Lovinescu, al doilea moment maiorescian, care confirmă și afirmă rolul criticii literare în cultura română. Al treilea moment, după catastrofa de civilizație a anilor 1950, când regimul comunist a încercat să rupă tradiția maioresciană în cultura română, e legat de numele lui Nicolae Manolescu. E al treilea pas în care critica literară a formulat direcția în cultura română, exact pe aliniamentele maiorescianismului. I-a revenit onoarea, pe care a asumat-o exemplar, lui Nicolae Manolescu să asume acest al treilea moment maiorescian în cultura română, în condiții deosebit de vitrege, în care critica literară s-a manifestat ca o Arcă a lui Noe, în care tot ce era mai bun din cultura română a fost păstrat și apărat de ea. 

 

Gabriel DIMISIANU

Aniversarea de acum a lui Nicolae Manolescu mă trimite cu gândul la anii de început ai manifestării sale în critică, petrecută cam odată cu aceea a grupului tânăr de la „Gazeta literară“, din care și eu făceam parte. El scria la „Contemporanul“, unde George Ivașcu îi încredințase cronica literară, un act care l-a adus îndată pe foarte tânărul Manolescu în atenția tuturor. Ceva asemănător nu se mai întâmplase pe atunci cu alți tineri critici, toți obligați, o perioadă, să scrie recenzioare, să comenteze succint apariții editoriale recente și doar târziu să abordeze cronica literară. Era un act care nu i se încredința unui începător.

Cu Manolescu s-a întâmplat însă altfel, datorită lui George Ivașcu. Profesorul și marele gazetar a văzut în el, de la început, și pe drept, un cronicar literar în deplină putere. Unul apt să-i ajungă repede din urmă, în notorietate și nu numai, pe Paul Georgescu, pe M. Petroveanu, pe S. Damian, pe Matei Călinescu, pe Eugen Simion, contribuind, alături de ei și de alți câțiva, la construirea unei epoci literare distinct configurate.

Dar vorbeam despre „Gazeta Literară“ și despre grupul tânăr de acolo căruia, la un moment dat, prin venirea la conducere a lui George Ivașcu, i s-a alăturat și Nicolae Manolescu. Era de acum vorba de România literară (din octombrie 1968). Dar cine compunea grupul tânăr? Să-i amintesc pe componenți, sperând să nu uit pe cineva: Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Dana Dumitriu, Magdalena Popescu, Sorin Titel, Marcel Mihalaș, subsemnatul. Manolescu a fost primit cu reticențe de grupul criticilor din redacție (cu unii polemizase), până ce toți și-au dat seama, destul de repede, că aveau de-a face cu unul de-al lor, că duceau aceleași lupte cu protocroniștii și cu alte forțe malefice încurajate de partid, că, în esență, prin venirea lui Ivașcu și Manolescu, cei care se împotriveau acestor forțe au primit întăriri. Noii șefi acționau în același sens cu tinerii din redacție și, în scurtă vreme, lucrurile s-au limpezit. S-au creat , între cei „vechi“ și cei „noi“ , raporturi de prietenie, iar în luptele literare o alianță redacțională care a militat pentru aceleași țeluri. Nu știu să fi existat conflicte între noul venit, Nicolae Manolescu, și vechii redactori și, oricum, toți au acționat, în plan literar, în deplină convergență. Cu toții s-au luptat pentru susținerea valorilor autentice și în multe privințe au izbutit să le impună. 

 

Eugen NEGRICI

După un an de la revoluție, la mare fiind noi, m-a rugat să-i las pe ai mei două zile singuri și să-l duc cu mașina la București, unde avea ceva urgent de rezolvat. Cum și eu aveam nu puține probleme – unele de nerezolvat la Editura Eminescu – am acceptat. Știa că nu aveam încă locuință în București și m-a invitat să trag la el, în apartamentul din Drumul Taberei. Cum am ajuns, ne-am făcut comozi și fiindcă țara fierbea și evenimente frisonante nu mai conteneau să apară, ne-am și repezit să dăm drumul la televizor. Era ora 5 sau 6 și la TVRL diversiunile se organizau la Telejurnal, adică la ora 7. Ca doi burlaci bătrânei mulțumiți cu puțin, eram, însă, liberi să revedem un film alb-negru cu Jacques Brel în concert. Niki – cum îi spuneam acum – a rămas în față, pironit pe scaunul pe care apucase să se așeze. Eu – exact în spatele lui, ca la cinema, dar pe o veche canapea cam scorojită. După ce au defilat „Mathilde“, „Le plat pays“, „Vesoul“, „Madeleine“, a venit firește momentul să-l vedem pe Brel, transfigurat și măreț, interpretând „La chanson des vieux amants“ și apoi răscolitorul „Quand on n-a que l’amour“. Simțeam, vlăguit cum eram de pe drum, că se apropie, implacabil, „Ne me quitte pas“, la care nu am reușit niciodată să rezist. Mi-era pur și simplu rușine să mă arăt vulnerabil, fragil și pleurnichant, și cu atât mai mult în fața unei cobre la pândă.

Pe la versurile „Laisse-moi devenir/l’ombre de ton ombre/l’ombre de ta main/l’ombre de ton chien“, inevitabilul s-a produs. Când încercam pe ultimele acorduri să-mi șterg repede lacrimile, l-am văzut pe critic cum se ridică descumpănit și visător și cum își trece iute muchia palmei peste ochii lui negri, „frumoși și inteligenți“, cum spunea, cu o blândă ironie, Mircea Ciobanu, minunatul nostru prieten comun.

 

Livius CIOCÂRLIE

Cine n-a apucat măcar douăzeci de ani din epoca lui Ceaușescu nu-și poate da seama ce a însemnat Nicolae Manolescu în acei ani. Valoarea îi era recunoscută (scrisese Contradicția lui Maiorescu, Sadoveanu sau utopia cărții, Arca lui Noe, seria de Teme și nu numai atât.) Totuși, marea lui importanță venea de la cronica din România literară. Cititorii îi acordau credit nelimitat, iar scriitorii așteptau cu speranță dusă până la angoasă să se afle ce a scris Nicolae Manolescu despre ei. Am trăit experiența. Prima mea carte a fost făcută zob de un critic foarte bun cu care sunt prieten și azi. „Cine m-a pus pe mine să mă vreau autor!?“ m-am întrebat. Și iată că după câteva săptămâni apare o cronică semnată Nicolae Manolescu și intitulată Un critic. N-am devenit brusc un mare critic, fiindcă așa ceva nu te poate face nimeni dacă nu ești, însă devenisem de pe o zi pe alta un nume de reținut. Mai târziu, când l-am cunoscut pe adevăratul critic și ne-am împrietenit, câte un scriitor obscur de la Timișoara îmi zicea: „Spune-i, măi, să scrie și despre mine. Barem de rău, dacă nu se poate altfel“. Nu era ceva absurd. Dacă nu scria Nicolae Manolescu nu existai.

Dar mai era cineva foarte interesat de isprăvile lui. Înființasem cu câțiva amici un cenaclu la Casa universitarilor. Unul de fel junimist. Erau și lecturi și conferințe. Însă conferințele nu le țineam noi, ci invitații. Au trecut pe acolo destule personalități, de la Alexandru Paleologu la Petru Creția și Mihai Șora. Când Nicolae Manolescu și-a făcut timp, ne-a promis că vine. După câteva zile, șeful Casei mi-a spus că nu putem onora invitația. Am bănuit de ce, dar abia citindu-mi dosarul de la CNSAS am aflat mai multe. Un locotenent foarte conștiincios făcuse propuneri iscusite: cine să-l aștepte pe Nicolae Manolescu, unde să fie cazat, în ce încăpere, cine să-l însoțească, ce mijloace ambientale sunt de folosit. Pe marginea acestei inițiative un locotenent-colonel se exprima succint: „Conferința nu va avea loc“. Și așa, Nicolae Manolescu n-a mai venit, iar cenaclul nostru s-a autodesființat.

De ce se temeau? De influența criticului asupra scriitorilor, bineînțeles, dar poate mai mult de firea lui. Era senin, dezinvolt, nepăsător. Dau un singur exemplu. Odată mi-a trimis prin soția mea – care se dusese s-o aducă pe fata noastră, bolnavă – un număr din „Libération“. Le-am așteptat la gară și când au coborât doi milițieni ne-au poftit la Miliția gării. Acolo ne aștepta un civil. Am încercat să fac gălăgie, știindu-mi fata bolnavă, dar omul a rămas calm și mi-a spus: „Deschideți, vă rog, acel geamantan“. L-am deschis, ce era să fac, iar deasupra a tot ce cuprindea se afla ziarul, înzestrat cu articolul Les écrivains roumains ont froid. Soției mele, vinovata, i s-a cerut să se prezinte după două zile la Securitate. Eram îngrijorat fiindcă Nicolae Manolescu nu știa, iar telefonul, devenise limpede, era ascultat. Am profitat de plecarea unei prietene la București. L-a căutat și l-a întrebat ce să spună soția mea. Răspunsul lui: „Să le spună că-mi vreau ziarul înapoi“.

Închei cu o mărturisire. Când împlinesc o vârstă oarecare nu simt nimic deosebit. Când însă o fostă studentă, cum i s-a întâmplat Adrianei Babeți mai zilele trecute, împlinește șaptezeci de ani găsesc că e scandalos. Că Nicolae Manolescu împlinește 80 de ani este atât de scandalos încât s-ar impune un protest. L-aș iniția chiar eu dacă după acel 10 august n-aș fi devenit foarte prudent.