Ioana Bentoiu – timpul ce ni s-a dat: lumina din suflet, nu „negreața”

Soprana Ioana Bentoiu este fiica scriitoarei și traducătoarei Annie Bentoiu și a compozitorului Pascal Bentoiu. A emigrat în Elveția în 1981, a concertat pe multe dintre scenele lumii, este profesoară de canto și operă la Lausanne. Revine des în România. A fost și în toamna acestui an, odată cu relansarea – într-un singur volum și în condiții tipografice excelente – a memoriilor mamei sale, Timpul ce ni s-a dat (Editura Humanitas).

Cristian Pătrășconiu: Doudou. Cine v-a spus așa și de ce?

Ioana Bentoiu: Mi s-a spus așa când eram mică. Mama spunea că sunt „douillette”; ceea ce înseamnă în franceză cineva sensibil, căruia îi place să stea la cald, să fie cocoloșit. Spunea că sunt „douillette”, iar copiii foarte mici repetă, în general, prima silabă a unui cuvânt. M-am numit deci singură „Doudou”. Tata îmi spunea Duduiet. Sunt și acum „Doudou” pentru multe persoane; de asemenea „Dùdu”, pentru alții, cu accentul pe prima silabă.

Când vom vedea măcar un volum al corespondenței pe care ați purtat-o cu părinții dumneavoastră?

Mi-aș dori foarte mult să apară, dar nu știu să vă spun când exact. Trebuie să lucrez la asta…Am un metru și jumătate de dosare cu șină în bibliotecă, în care am pus fiecare pagină în așa fel încât să pot găsi oricând o dată anume. Tata scria în fiecare zi câte patru pagini A4, recto-verso, pe hârtie-avion. Mama îmi scria mai rar, bătând la mașină, în franceză. Am toată această corespondență în care ei îmi relatează foarte multe lucruri; de multe ori, același eveniment e povestit de amândoi altfel, așa încât se poate naște impresia că au asistat la lucruri diferite. Ei vedeau lucrurile în același timp foarte asemănător și foarte diferit.

Ceea ce înseamnă, de fapt, o îmbogățire a realității unor fapte…

În mod evident. Aș vrea, la un moment dat, să extrag pasaje din aceste scrisori – ar putea forma un volum consistent.

Sunt sute? Mii?

Sute, sute bune. Întinse pe durata a aproximativ 12 ani. Începând cu 1992 am revenit din ce în ce mai des înapoi și nu a mai fost imperativ să ne scriem, pentru că ne vorbeam din nou, față în față.

Ar fi acest posibil volum un fel de Timpul ce ni s-a dat II, ca să zic așa?

Nu. Ar fi o carte mult mai personală, mai intimă. Mama a fost întrebată foarte des dacă nu vrea să-și continue memoriile. A spus că nu. Anii ceaușismului nu o prea interesau. Pe de o parte, profesional, ei doi erau foarte activi și bine instalați în ceea ce făceau. Pe de altă parte, cotidianul nu mai era atât de dramatic cum fusese – oamenii nu mai erau sistematic trimiși la închisoare… Era oarecum mai banal. Cum spune mama: în 1959 s-a hotărât să oprească povestea, pentru că a avut impresia că atunci comunismul se instalase cu adevărat și nu mai era nimic de făcut, din păcate. După aceea au venit anii „gri”, anii ceaușismului. În ceea ce mă privește, împart comunismul în aceste două mari perioade: stalinism și ceaușism.

Când ați văzut dumneavoastră primele pagini din Timpul ce ni s-a dat?

Destul de târziu. Uneori, mama îmi arăta pagini disparate, pe ici pe colo. Avea câțiva cititori foarte atenți și lor le arăta textul mereu: unul a fost tata, altul a fost Alexandru George, un al treilea, cumnatul tatălui meu, Alexandru Miran; de asemenea, sora lui tata, Marta, care apare și ea în carte. Beneficiind de aceste puncte de vedere ușor diferite, mama a verificat „încrucișat” ceea ce a scris. Dar chiar și așa, nu cred că a schimbat foarte multe; era foarte încăpățânată și știa foarte bine ce urmărește. Eu am văzut, cum spuneam, câte o pagină-două, apoi întregul, după publicare, la Editura Vitruviu.

Dar versiunea primă, proto-carte, care considerați că este? Acele carnețele cumva?

În acele carnețele mici-mici – nu era un jurnal –, mama scria telegrafic ce se întâmplase în ziua respectivă. Avea însă totul în memorie. Ținea minte extraordinar de multe lucruri. Prin urmare putea reconstitui ceea ce a fost din mai multe surse. Amintirile tatei făceau parte din ele. Mama trăia foarte mult în trecut. Când voia să reconstituie ceva, nu se arunca, nu se lăsa pradă reacțiilor imediate asupra lucrurilor; părea foarte calmă la suprafață. După un timp, uneori după câteva săptămâni, începeau să iasă la iveală sensurile pe care le căuta, după ce subconștientul prelucrase datele. Îi trebuia timp să se proiecteze în trecut și de acolo culegea, după un timp, înțelesul. Este foarte logic că a dat acest titlu cărții – mama fiind obsedată de Timp. În volumele de poezie ale mamei, cuvântul „timp” apare, de altfel, foarte des. Ca să revin la întrebarea directă: cred că versiunea primă este chiar cartea, bătută la computer mai întâi, apoi tipărită.

Cum scria mama dumneavoastră? Ce făcea? Unde scria?

Mama scria, de regulă, la mașină. Dar Timpul ce ni s-a dat este scrisă direct la computer. E singura carte pe care a scris-o așa. Avea un scris foarte urât, neciteț și se obișnuise de foarte tânără să bată la mașină. Bătea foarte repede, ca o adevărată dactilografă, ceea ce și fusese la început, când își căuta de lucru și nu găsea nimic altceva. Această carte a fost însă alcătuită la computer, cum spuneam; sigur, cu foarte multe reveniri, cu pagini tăiate, cu fragmente adăugate. A vrut mereu să fie foarte aproape de adevărul istoric; se ducea tot timpul la biblioteci, să citească ziarele, să confrunte datele, să recupereze cât mai exact contextul în care se întâmplaseră lucrurile. S-a consultat cu istorici, era foarte atentă să nu spună lucruri aproximative, să nu jignească anumite sensibilități. A încercat să fie pe o linie de mijloc, să poată să vadă și celălalt punct de vedere. Cred că a reușit să aibă acest discurs al moderației. Calea de mijloc, calea regală.

Cum a fost când a primit primele exemplare de carte?

Mirată. Mama a fost tot timpul foarte mirată și de succesul cărții, și de aceasta – ca obiect. Era mirată și entuziastă. Tata a citit, cred că în fiecare zi până la sfârșitul vieții, câteva pagini din carte; era și povestea vieții lui. Mama era mirată și bucuroasă; a primit multe telefoane de la necunoscuți impresionați, trăitori la rândul lor de experiențe asemănătoare. Erau mărturisiri care o mișcau, care o emoționau de fiecare dată.

Este și o poveste de iubire cartea aceasta?

Da, poate fi citită și în acest fel. Este și o carte despre reziliență. „Reziliență”, cuvânt intrat de curând și în limba română, e un termen bun care descrie felul în care au rezistat părinții mei în acele timpuri. Grație dragostei, au reușit să supraviețuiască și să facă ceva din viața lor. Ceva ce s-a dovedit formidabil, până la urmă. Au supraviețuit și au creat, amândoi.

E o carte despre memorie, în mod fundamental. Putem atunci să spunem că memoria este un fel de iubire?

Nu știu dacă e întotdeauna iubire. Cred, de fapt, că nu. Însă mama avea facultatea să vadă partea bună a lucrurilor. Nu „pozitiv” în sensul în care azi se vorbește despre „gândirea pozitivă”, ci latura bună a lucrurilor, latura lor miezoasă, cu sens, partea luminoasă a vieții. Ea nu se plângea niciodată de lucrurile care se întâmplau. Era foarte reținută în manifestări. Încerca să practice această formă de moderație în orice moment al vieții ei. Cred că aplica principiul învârtirii limbii de șapte ori în gură, înainte de a răspunde. Avea ocazia să reflecteze și să nu spună nimic pripit, nimic „la cald”, impetuos. Voia mereu să găsească răspunsul cel mai just – or acesta, de regulă, – știu pentru că am vorbit de multe ori cu ea despre asta –, nu este nici pe departe primul lucru care îți trece prin cap. Trebuie un pic de cântărire, de ponderație în judecată.

Înainte de a fi această – splendidă și rarissimă – carte de memorii, mama dumneavoastră avea în plan să scrie un roman…

La care a renunțat. Ar fi fost romanul unei familii în timpul comunismului. Și a decis, în cele din urmă, ajutată și de căderea comunismului, să scrie romanul familiei ei – pentru că pe acesta îl cunoștea cel mai bine. Romanul proiectat era, într-o anumită măsură, ce este și acum, dar cu alte nume, cu o poveste la care până la urmă a renunțat. Nu a scris nimic din acest ipotetic roman, era doar în mintea ei și tot căuta cum să facă să găsească formula cea mai potrivită. Căderea comunismului a ajutat-o să înceapă. Dar mai ales influența tatei; el a convins-o că scriind memorii, va concepe ceva mult mai puternic și astfel a împins-o în acest sens. Asta este foarte interesant: în prima parte a vieții lor, mama l-a secondat pe tata, care compunea fără încetare. Apoi lucrurile s-au inversat. De la un punct încolo, tata a hotărât să nu mai scrie muzică; a făcut tot felul de alte lucruri, era în jurii, scria prefețe, edita cărți, dădea lecții. Dar a consacrat mult timp și acestei misiuni – de a o ajuta pe mama în scrierea cărții. Uneori mamei nu îi venea să se apuce de lucru; mai ales când era vorba de paginile cele mai groaznice, cu închisoarea socrului ei, Aurelian Bentoiu; și atunci tata o împingea . „Gata”, îi spunea, „acum am terminat cafeaua: tu te duci și scrii!…și ne revedem peste trei ore, la masă. Pregătesc eu masa”. Tata a fost, deci, și un fel de înger ocrotitor al acestei cărți. Mama îi spunea uneori seara, când terminase lucrul zilnic că se simte ca și cum ar fi prinsă într-un vartej dintr-un alt timp; o bolgie diferită de a lui. Și de fapt, chiar trăia în alte vremuri, când scria la carte. Erau contemporani, totuși trăiau în timpuri diferite.

Scria într-o cameră în franceză…

Și în altă cameră, în limba română. Mi se pare foarte firesc – știu și eu asta, ca persoană bilingvă. Mama era, de asemenea, bilingvă, iar a scrie în două limbi diferite, în două camere diferite, era pentru ea o formă de confort minim. Totodată, era o modalitate de a găsi cele mai bune rezolvări, pentru textele la care scria. O cameră era universul francez, a doua cameră era universul românesc. Două vieți, dar simultane. Și cărțile erau distribuite la fel… Acolo unde scria în franceză erau și toate volumele sale de poezii franceze proprii.

Ce este opera în franceză a mamei dumneavoastră? Ce anume apreciați că ar fi bine să apară în limba română?

Mama are șase sau șapte volume de poezie care au fost publicate. De asemenea, a scris două volume de panseuri – din punctul meu de vedere sunt niște texte de o profunzime extraordinară. Și e și o poveste la mijloc. À propos de iubire, iată, revenim la tema aceasta: mama și tata nu erau neapărat un cuplu pasional în sens actual, între ei exista un fel de pasiune inteligentă, cu multă afecțiune și discreție, cu admirație și mare respect. Mama simțea și gândea literar. Putea vorbi dacă dorea în alexandrini (versuri iambice de 12 silabe); avea o ușurință de a versifica ieșită din comun. Putea să vorbească minute în șir în versuri; eram uimită să văd că este în stare să facă asta. Uneori scria câte o frază și medita asupra ei. Așa că s-a gândit să îi facă un cadou tatei – timp de un an să scrie o frază în fiecare zi.

Cât de frumos…

Și acel an, întâmplător, a fost 1989. Acest prim volum, publicat în Elveția, care se cheamă Phrases pour la vie quotidienne, a fost tradus și în română de Irina Eliade. Cartea se termină cu decembrie 1989… Văzând succesul întâmpinat a mai scris una, publicată tot în Elveția: Une liberté désanchantée, care nu este tradusă – dar ar merita…

De ce credeți că avem nevoie de tipul acesta de memorie, cum este cel pe care ni-l propune mama dumneavoastră în această carte? O carte pentru care, mă bucur să mă repet, am o prețuire aparte.

Eu, care am făcut o psihanaliză foarte lungă, aș spune că memoria unui popor, care vrea să se numească popor, și nu simplă populație, este esențială. Este vital să ai o înțelegere justă, adâncă, a trecutului. Nu poți înțelege prezentul dacă nu ai înțeles trecutul, dacă nu ai tras concluziile juste din acest trecut, uneori plin de fapte și de lecții amare. Cred că acest tip de analiză lipsește foarte mult în România. Avem despre noi idei care sunt de multe ori false, sau trunchiate. Nu ne prea interesează trecutul, sau atunci doar la modul generalist; românul trăiește foarte mult într-un prezent „terre à terre”. Nu cred că este bine așa, nu cred că aceasta este atitudinea justă, cea care ne poate ajuta cel mai mult. Cred că ne-ar prinde bine să avem o perspectivă mai largă asupra propriei noastre povești.

Se poate repeta lumea din Timpul ce ni s-a dat cu, mai ales, bolgiile ei? À propos și de întrebarea anterioară – de ce am avea nevoie de tipul acesta de memorie…

Nu se poate repeta la fel, dar se poate repeta, din păcate. Nu văd complet mort răul acela, răul din acea perioadă. Așa cum nu cred că putem să spunem: gata, de acum încolo, nenorociri politice precum acelea nu or să se mai întâmple niciodată. E bine să fim în gardă.

De ce e important să lași o mărturie? Întăresc ideea și vă invit să privim la „italicele” termenului acesta – mărturie?

Cred că răspunsul cel mai direct care îmi vine este acesta: ca să îți păstrezi demnitatea de om. Trebuie să depui mărturie despre timpul tău, despre timpul care ți s-a dat. În viziunea mea, noi suntem un fel de „transformatori”, dacă pot spune așa. Venim aici, pe pământ, cu misiunea de a transforma o energie materială brută într-o energie mai fină, spirituală. Cred că în fiecare minut al vieții noastre trebuie, dacă putem, să încercăm o ridicare a nivelului condiției noastre umane. Cred că trebuie să ne ameliorăm, moral; dacă-mi dați voie, aș spune că trebuie să ne perfecționăm umanitatea. În secolul 20, omenirea a dat dovadă de o brutalitate, de o pornire spre crimă fără precedent. Nici un alt secol din istoria cunoscută nu a fost atât de ucigaș ca secolul trecut. Oribilă performanță! Și acum, în timpul ce ni s-a dat acum, nu am impresia că omul ar fi devenit mai bun, grație evoluției tehnologiei, de exemplu; dimpotrivă, pare să decadă iremediabil, să se dezumanizeze. Devine deci o datorie să ne amintim, să scriem – de mână, dacă se poate… Trebuie să ai de a face cu pagina aceea unde se află pata de cafea, pe care o regăsești imediat, sau cea cu bucătica ruptă de colțișorii pisoiului. Memoria se fixează grație scrisului de mână.

Recitiți des din Timpul ce ni s-a dat?

Normal. Des, foarte des. Și o fac așa cum fac și cu Evanghelia, pe care o deschid la întâmplare și peste orice dau este esențial pentru mine. La fel, uneori am nevoie de ceva, am nevoie de un răspuns la un anume gând, la o anume frământare, iau cartea mamei mele, o deschid și găsesc acolo ceea ce îmi trebuie. Cartea aceasta este una foarte densă, așa încât nu ai cum să nu găsești pe practic orice pagină ceva esențial. O redescopăr mereu.

Cum citiți dumneavoastră această carte? Cum, mai degrabă, o recitiți? E și un fel de biografie pentru dumneavoastră?

Prin forța împrejurărilor, lectura mea este aparte. Le am în minte într-un fel foarte clar pe mai toate personajele de acolo. Bunicii mei materni au trăit până pe la vreo sută de ani. I-am cunoscut îndeproape. De la cei ce au murit am multe fotografii. Tipul de lectură la care am eu acces este deci unic. Și acest fapt nu este neapărat un avantaj. În fond, orice cititor are dreptul să își imagineze cum vrea un personaj din această carte. Mie îmi este însă foarte greu să îmi construiesc imaginar pe cineva de acolo, pentru că eu îi știu, am trăit cu ei, în lumea lor. Nu e comod, mai ales că eu am o imaginație nesfârșită. Citesc lent și îmi place să-mi creez cadrul meu, regizoral. Aici, în această carte, nu pot să-mi imaginez, pentru că văd imediat un personaj sau altul în realitatea sa brută; îmi apar toți în fața ochilor, așa cum erau ei, în carne și oase. Sunt obligată să pun figura pe care o știu în dreptul personajului care intră în scenă. Lectura mea este mult mai dură, nu poate fi edulcorată de imaginație.

E această carte un fel de legătură privilegiată pe care o aveți cu România?

Nu aveam nevoie de cartea aceasta pentru a avea o asemenea legătură; o am oricum, chiar dacă am plecat de zeci de ani din țară. Poate că sună ciudat, dar la distanță fiind am rămas o mare patrioată. Și aș vrea așa de mult ca lucrurile să se facă bine aici. Sunt atâtea posibilități neexploatate în țara aceasta, sau daruri de la Dumnezeu irosite în prostie.

Vă întoarceți destul de des în România, ați spus relativ recent, cu cea mai mare dragoste și cu mare tristețe. De ce cu dragoste și, dacă îmi îngăduiți, de ce cu tristețe?

Cu tristețe, pentru că lucrurile nu merg așa cum ar trebui, așa cum ar fi firesc să meargă. Nu, nu am tristețe pentru faptul că părinții mei nu mai sunt aici. Am o bucurie infinită în suflet când mă gândesc la ei. Mă duc la cimitir, vorbesc cu ei sub ramurile acelea de măceș; dar vorbesc oricum cu ei oriunde, nu am neapărat nevoie de acel cimitir. Spiritul lor dăinuie, nu au murit și cred că nimeni nu moare, cel puțin atâta timp cât urmașii lor le țin vie memoria. Pentru ei, doar dragoste și recunoștință. Tristețea vine când mă gândesc la situația publică și aș vrea să ajung să trăiesc un moment în care să pot spune: da, totul merge pe linia bună, în direcția bună. Poate va veni și acea zi. Am o dragoste infinită și disperată pentru țară.

Ar putea merge țara noastră într-o direcție „elvețiană”, à propos de țara dumneavoastră de adopție?

Sunt o admiratoare a „modelului elvețian”, dar nu cred că Romania ar putea merge pe acea direcție; suntem prea diferiți. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt alte direcții posibile, multe alte modele care ar fi mai apropiate de noi, pe care le-am putea urma.

Cum este elita culturală de acum, cum apreciați că este ea, prin comparație cu aceea la care face referire cartea mamei dumneavoastră?

În mod clar, foarte diferită. Cred că la ora actuală, intelectualul de la noi trăiește într-o bulă. Societatea este atomizată, stai în cerculețul tău de oameni. Uneori îi disprețuiești pe ceilalți… Nu mai există ceea ce se numea înainte „societate”, „comunitate”. Mergeai la teatru, la concerte, la expoziții – și te simțeai, cum să vă spun, împreună cu oamenii de acolo. Astăzi nu am neapărat acest sentiment. Ne ferim unii de alții mai mult acum decât atunci. În comunism, „dușmanul” era clar și într-un fel ne unea, pe cei ce gândeam altfel ca puterea, ne suda într-un fel puternic, autentic.

E o problemă cu libertatea? E, uneori, aceasta o povară?

Nu știu dacă libertatea reprezintă aici problema sau mai degrabă oamenii nu știu ce să facă cu ea. Haideți să vă spun cum văd eu lucrurile. În comunism îți era evitată angoasa opțiunilor. După căderea regimului, opțiunile au devenit foarte numeroase. Fiecare trage spre altceva. Câți oameni, atâtea păreri, uneori extrem de violent exprimate. Nu prea mai știi cine îți e cu adevărat prieten și cine îți poate deveni dușman. Exemplu: înainte vreme știai destul de clar dacă x scrie pentru putere și atunci x era eliminat din cercul prietenilor tăi, al oamenilor cu care doreai să ai de a face. Acum nu mai îndrăznești. Corectitudinea politică a luat locul autocenzurii de atunci… sau dimpotrivă, toți se înjură și se urăsc de moarte. E mai greu, de când cu libertatea. Iar noi ne-am câștigat libertatea în momentul în care societățile occidentale o cam pierd. Societatea românească de atunci era mai simplistă, mai naivă. E foarte bine să fii naiv uneori. Mama era, ca să folosesc un oximoron, de o naivitate lucidă extremă. Avea o candoare, o privire atât de deschisă spre lume, chiar și spre lumea aceea dură în care trăise.

Cred că e vorba, mai ales, de o anume curățenie sufletească…

Desigur. Și dacă tu ești curat sufletește, cred că există tendința de a-i vedea curați sufletește și pe ceilalți. Dacă ai negreață în suflet, și lumea din jurul tău se înnegrește.

Care sunt cele mai importante pilde, lecții pe care le aveți „la purtător” de pe urma acestor extraordinare memorii?

Una ține de forța mărturiei, de dimensiunea testimonială a acestei cărți – și ea nu mă privește numai pe mine. A lăsa o mărturie, cu alte cuvinte ceva care să poată să fie totodată înțeles și crezut, este un lucru admirabil. Trecutul trebuie cunoscut și trebuie cunoscut cu subtilitate. În nuanțe, în detalii, nu în alb și negru; cât mai clar, cât mai limpede.

Despre ce este această mărturie, în fond? Să încep eu enumerarea: e despre timp, da?

Da. E despre timp, despre istorie, despre istoria noastră recentă și despre adevărul ei. Este despre comunism și despre eliberarea de comunism. Este despre prietenie și iubire. Cu o notă aici: iubirea nu făcea parte din planul inițial al cărții, dar așa a ieșit „din construcție”: așa era viața ei – nu putea să trăiască fără să iubească. Deși, dacă m-ar auzi acum că spun una ca asta, ar fi foarte șocată că dau la iveală niște lucruri pe care ea le percepea ca fiind intime. Mama era de o pudoare, de o discreție ieșită din comun. Cartea aceasta este și despre reziliență – reiau acest termen pe care îl consider foarte plastic. E despre adevăr, despre demnitate, despre verticalitate, despre curaj. E și o carte despre perfecționarea de sine – acesta era un scop nobil în viața ei. Mama voia mereu să devină mai bună. Dar să vă spun cum păreau mama și tata în lume. Reputația tatei era aceea a unui „dur”, trecea drept o persoană casantă, deși în realitate era de o dulceață și de o tandrețe delicioase. Mama era invers; se arăta blândă și dulce și chiar devenise așa cu vremea; în tinerețe fusese însă zbuciumată și contradictorie, putea fi foarte severă cu ea însăși, chiar nemiloasă, ca urmare a educației primită de la o mamă protestantă și de la Școala Centrală.

Deci, da, vorbiți cu dumneaei de fiecare dată când deschideți cartea…

Oooo, mereu. Și cu mama, și cu tata.