Janis

Au plecat în oraş să se distreze. Sună cam banal la New York, dar ăsta e adevărul. Să se distreze, ha, sheet! După câte are pe cap fiecare, zi de zi, de ce nu s-ar mai şi distra? Ar trebui să se mai tundă. Sau să-și schimbe look-ul, să miște ceva, nu-i place de ea în ultima vreme. Oricum nu are timp de nimic. Și ia lucrurile așa cum sunt. Când e de mâncat, mănâncă cu poftă, când e de dormit doarme ca un buștean, când e de făcut sex, nu lasă inițiativa și detaliile pe seama partenerului.

Asta e tot.

Viața trece oricum. Mare scofală că e la Casa Albă, Obama sau Ronald Reagan. Reagan sau Abraham Lincoln. Nu, în nici un caz nu i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea aia. Nu tu apă caldă, uscător de păr, detergenți, mașină de spălat, de uscat părul, complicat să trăiești fără cele necesare. Așa, acum mai ales, pe internet găsești tot ce vrei să cumperi. Și ce nu-ți trece prin cap. Dar ei îi place să umble prin magazine, asta da. Bani pentru ce vrea ea, are. Poate să-și satisfacă orice dorință. Dar și căscatul gurii la vitrine, windowshopping-ul atât de îndrăgit de newyorkeze – femeile hutu sau tutsi oare cum își umplu orele libere? – este o ocupație plăcută. Femeile înțeleg asta mai bine ca bărbații. Dar nu de aia se duce în fiecare zi la serviciu, de la nouă la șase PM cu o pauză de masă la prânz de o oră. În fine. O să-i vină pe cap și un verișor din Arkansas, asta-i mai lipsea. Să-l piloteze câteva zile pe junele viitor actor prin oraș. A rugat-o mătușa Grace, nu poate s-o refuze. O să treacă și povestea asta. Oare ce l-o fi apucat pe Mich să vrea să se facă actor? Acum o fi mare , nu l-a mai văzut de zece ani. Zece ani. O viață de om, ei, alta acum, zece ani sunt zece ani și atât.

Hm, distracţie, ce-o fi aia? Fiecare în felul lui. Se cunoscuseră cu totul întâmplător, era o zi cam noroasă şi ea îşi pusese pentru prima dată o pereche de pantofi noi. Ştia că n-o să întârzie prea mult la cumpărături, o ploaie venită pe neaşteptate îi făcuse pe amândoi să se adăpostească sub copertina de la intrarea la „Sacks”. Cum se întâmplă, nu doar în filme. El îşi scutura haina deja udă, ea nu se stropise decât puţin pe ciorapi şi marginea rochiei, când a dat buzna din magazin, evident fără umbrelă, nu degeaba o tot bombănea fostul soţ că este cu capul în nori şi cheltuie banii aiurea. Acum face ce vrea, când vrea şi poate să umble şi cu capul prin cer sau la Paris dacă vrea. Mereu o tachinează Sarah, prietena ei, hihihihi, că visează doar Parisul, dar trăieşte în oraşul ăsta unde nu-i mai rămâne timp de nimic. De parcă la Paris e altfel, cai verzi pe pereţi şi cu Parisul. Ca şi cu măritişul ei. Da, s-au iubit, ea l-a iubit foarte tare pe Diego, maică-sa a strâmbat din nas de la început, ce dacă avea nu ştiu câte case la Buenos Aires dacă nu ştia să mănânce ca toţi oamenii. Of, şi mama asta, ei da, o iubeşte pe mama ei. Se văd rar, mai schimbă câte un e-mail, a fost fericită când a divorţat de Diego Veron, putea să se abţină şi să nu i-o spună în faţă, cinci ani de căsnicie, şi ăia până la 28 de ani, e suficient. E treaba ei la urma urmelor. Mai vorbesc la telefon, Diego a fost şi a rămas un bărbat pe care l-a iubit. Ei, dacă el era prea ocupat cu afacerile lui şi treburile lui, asta ar fi o altă socoteală. Plus că nu toţi suntem la fel. Da, ar minţi dacă ar spune că n-a fost bine. Şi la urma urmelor, ea e de vină că a tot vrut mai multe de la Diego decît putea el să ofere. Nu prea e timp de tăiat firul în patru. A văzut şi ea Sex în the City 2, ce mai, Jessica Sarah Parker asta e o actriţă minunată. Jessica, ce nume frumos. Nu degeaba o iubesc atâţia. Diego râdea de ea că are nasul cam mare. Şi râdea cu subînţeles, cu trimiteri la nasul Cleopatrei, de parcă mai ştiu argentinienii de azi din New York cum era nasul Cleopatrei, când ei holbează ochii doar la bustul Pamelei Anderson şi se amuză când se îmbată Lady Gaga. Ce mai râdea Diego până îi dădea ea un ghiont şi-i spunea că e un ticălos şi râde degeaba de femei. Şi chiar râdeau amândoi. Şi se rostogoleau în pat. Se înţelegeau bine în pat, asta nu înţelegea mama ei şi îi venea cumva greu să-i spună că nu-i pasă dacă Diego mănâncă friptura cu mâna dacă ştie bine s-o satisfacă.

Acum e singură, dar nu-i pare rău.

Aşa a fost să fie.

Şi abia când răpăiala ploii şi stropii grei care, în câteva secunde au venit peste ea, au făcut-o să realizeze o evidenţă.

Ploua de mama focului. Şi ea descoperea mirată că plouă.

Hei, plouă.

Aşa cum, puştoaică fiind, şi-a dat seama într-o seară că au început să-i crească sânii. Şi au tot crescut, problema asta nu a avut-o niciodată. Cel puţin asta. Altele da, asta nu. Are sâni frumoşi, naturali, ceea ce la NYC poate fi un avantaj sau un handicap. Toţi proştii se uită la pieptul tău şi dacă ai ochi frumoşi sau nu. A copilărit în Fort Worth, Texas şi acolo nu doar petrolul şi afacerile fraţilor Bush sunt pe buzele tuturor, ci şi dimensiunea sânilor. Nu e nimic de râs, America este foarte atentă la vieţile oamenilor.

Femeile cu sânii mari au căutare.

Și petrolul. Unde e petrol mult, apar construcții simandicoase și femei frumoase.

Ploua, ei da.

Şi a zis, cu voce tare:

Plouă!, şi rotind ochii a dat peste privirea lui.

Hei, Plouă, a zis şi el.

Şi a surâs.

Plouă.

Plouă…, au zis amândoi. Şi au râs. Unul şi altul. Mă rog, alta, suntem la NYC şi nu la Paris. Au râs. Ploua, era evident. Restul mai puţin. Aşa s-au cunoscut. El a condus-o acasă cu un taxi tocmai în Amsterdam Avenue şi seara au vorbit la telefon. Una, alta, na, banalităţi, ce să vorbeşti cu un necunoscut care te-a cules din ploaie şi te-a adus acasă cu maşina. A apreciat că nu a ţinut-o de mână şi nici nu a vrut s-o sărute la despărţire. Noroc că au schimbat cărţile de vizită înainte de a se sui în taxi. În maşină au tot stat de vorbă de parcă se cunoşteau dintr-o altă viaţă.

Hihihihihi, ce chestie!

Bune şi taxiurile astea din New York.

Şoferul era un pakistanez cu mustăţi ca ale generalului, generalului, a uitat cum îl cheamă. A murit în accident de avion. Era prietenul americanilor.

Nu se ştie de ce a murit. A căzut cu avionul.

Ha, Zia… uite că nu s-a ramolit cu totul, cum să uite un astfel de nume. Ca şi Popocatepetl, este un vârf din Anzi, ce nume frumos, a făcut duş, se usca pe păr când a sunat telefonul.

Credea că e mama. De când nu e Diego, mama ei o tot sună. Ea tot face duşuri şi mănâncă, face duşuri, mănâncă tot ce găseşte prin frigider, nici la aerobic nu se mai duce.

Se uită la televizor.Şi fumează iar. Şi iar ar vrea să doarmă mult.

Discuția a fost absolut banală.

Ea a dărâmat un morman de cărți și reviste, îi place să lase peste tot câte ceva. Chestia asta îl enerva teribil pe Diego. A fost, acum nu mai are cine să-i facă observații. Inutil, Ramona oricum strângea tot după ce lăsa ea aruncat peste tot. Cu toate că ea îi spunea să nu se atingă de nimic. Răspunsul era invariabil, „Mi-a spus domnul să strâng tot după dumneavoastră…”. Și râdea cu dinții ei albi, care parcă se înmulțeau când râdea. Și râdea des când era Diego acasă. „Ramona, tu chiar vrei să mă dai gata?”, o lua Diego peste picior. Nu, Senhor, răspundea Ramona înțepată și aranjându-și o cută imaginară de la rochia de casă, oricum prea strâmtă pentru ce avea ea de făcut. Nu mai e nici ea. Păcat, o simpatiza. Și a mai învățat și câteva cuvinte spaniolești. Ce a învățat ea la colegiu nu seamănă cu limba asta vorbită în Porto Rico. A fost și ea în Porto Rico. Și în Cuba, așa, pe ascuns. I-a plăcut cumva, nu doar romul, e o anume bucurie de a trăi pe insula aia a lui Fidel Castro.

O tâmpenie și politica asta.

Ce faci… Cum ai ajuns… Au venit hoții la tine… De ce taci?

Nu, nu au venit, zicea ea uscându-se pe păr, după ce făcuse deja un duș și telefonul o luase pe nepregătite. Nu se aştepta s-o sune chiar în seara aia. La urma urmelor de ce nu, doar nu luptă degeaba soldaţii americani în Afganistan pentru democraţie.

– Robert…

– Cine?

– Robert… hei… ce e cu tine… Te-am adus cu taxiul în seara asta…

– Wow, iartă-mă, la telefon ai cu totul altă voce… Nu te-am recunoscut… Parcă e altă persoană… O să te îmbogăţeşti… Ştii, ieri noapte am visat că eram în Africa şi mă jucam cu elefanţi…Mereu mi-am dorit să ajung într-o rezervaţie cu animale sălbatice… Îţi plac girafele… Am găsit ceva interesant în Namibia… Ai fost vreodată în Namibia?

Lui i-a plăcut cum se copilărea ea.

Ei i-a plăcut cum încerca el să fie drăguţ cu ea.

Nici unul, nici celălalt nu mai aveau 15 ani.

La 15 ani ea deja se pupa cu Jimmy, dansa strâns cu Bob şi-i plăcea foarte mult de Harry, cu care deja avea, cum să zicem acum, o „relaţie”. Dar a trebuit să fie mai prudentă după ce mama i-a găsit nişte prezervative în sacul de sport. Pe vremea aia juca tenis şi credea că o să ajungă la Forrest Hills să joace vreo finală.

Eteee, fleoşc, n-a fost aşa, dar deloc!

Acum îi place de Robert, aşa, cumva pe neaşteptate.

Deja două luni de când vorbesc la telefon, îşi dau e-mail-uri şi au petrecut şi trei zile împreună la Atlantic City. Când e să se lege ceva, se leagă. Când e să se aleagă praful de o relaţie, chiar şi stabilă, chiar şi mai veche, se alege tot praful. Ea a tot jucat cu multă participare, Robert mai puţin, dar n-a câştigat. A fost bine, cumva, o mică vacanţă cu un necunoscut întâlnit prin ploaie. Da, ploua tare în ziua aia, şi după ce s-au cunoscut restul a venit rapid. Cumva de la sine. Acum urma să petreacă împreună un nou sfârşit de săptămână, nimic neobişnuit, nici măcar la NYC.

Urmau să iasă în oraş împreună cu nişte prieteni. Ea ar fi vrut să fie doar ei doi. Pe ea o cheamă Betty, adică Beatrice, după numele unei bunice, franţuzoaică. Şi fasoanele mamei, cu aerele ei de mare cucoană dintr-o familie veche din Texas. Parcă îi mai pasă cuiva de unde eşti şi cine eşti dacă nu ai bani? Ei au bani, Betty are bani. Şi job bun şi personalitate. Ea e nervoasă doar când e flămândă, nu te mai înţelegi cu ea. Doar atunci, altfel e pâinea lui Dumnezeu, nu vrea luna de pe cer. Şi este şi o femeie frumoasă. Degeaba se tot văicăreşte, tot ea, privindu-se în oglindă uneori că e grasă şi urâtă. Nu a fost grasă şi urâtă niciodată, dar când mai trage câte un pahar de Jack Daniels – da, au şi americanii whisky bun, nu doar scoţienii – Tennessee 12 Years Old lucrurile cele mai clare încep să se clatine. O iubeşte pe Janis Joplin. De mică a fost impresionată de cum cânta. Şi de viaţa ei. Săraca, n-a apucat să fie fericită. Sau cine ştie, nimeni nu ştie.

Janis Joplin.

Beatrice Howard.

Dar dacă nici ea nu este chiar aşa cum este? Se tot întreabă cum este ea după ce s-a despărţit de Diego Veron. Nu-i pare rău, dar nici bine. Dar dacă tot ce a fost în jurul ei este o iluzie? Dar dacă ceea ce numeşte ea fericire a fost doar un lung şir de păcăleli? S-a tot minţit până într-o zi, când beată bine fiind – nu-i plăcea să fie văzută când mai sorbea dintr-un pahar mare de cristal și cu cuburi de gheaţă. Şi, şi, psst, să nu o vadă nimeni, se ferea şi de Diego şi de femeia de serviciu, Ramona, o mulatră din Caraibe. Îl iubea pe Diego, dar nu ar fi îndrăznit să se dea la el. I-a mărturisit lui Betty la o cafea. Ce-a mai râs Diego când i-a povestit Betty. „Nu e bine să te încurci cu servitoarele şi femeile prietenilor…”, tot spune râzând Diego – asta îi plăcea mult la el, că râdea tot timpul şi nu se uita la bani – şi râdea şi râdea şi când s-a încurcat cu o arhitectă mai mare decât el şi cu două fete care mai de care mai drăguţe pe deasupra.

Ce era să facă ?

Au râs.

Acum râde singură. Mai bea pe ascuns câte un pahar de Jack Daniels. Asta îi amorţește simţurile şi-i ascute mintea. Pe noul ei prieten îl cheamă Robert. Şi Moshe pe deasupra. E evreu, foarte manierat şi simpatic. Genul care i-ar fi plăcut mamei. Lucrează pentru „British Petroleum” şi acum îi înjură toată lumea pentru mizeria aia cu accidentul din Golful Mexic.Totuşi ar fi mai bine să nu-i spună că-l cheamă şi Moshe. O fi având ea prietenii bune cu alde Wolfowitz şi Garry Steinberg, dar dacă e vorba de fata ei se schimbă socoteala. Urmau să iasă împreună în oraş. Cu nişte prieteni. OK, până la urmă nu a mai spus nimic. A fost de acord. Să-şi pună rochia cea nouă cumpărată la „Sacks” chiar în ziua când s-au cunoscut. Robby nici nu ştie.O să-i facă plăcere, simte imediat asta, orice femeie simte imediat când este iubită şi prezenţa ei face plăcere cuiva. E, aşa, ceva fără cuvinte. Dincolo de cuvinte.

S-au întâlnit cu toții la intrarea în Central Park din 57Street. Erau cu totul șapte. Trei perechi și un amic al lui Robert din Londra. Să te cheme Ballantine și să fii și scoțian pe deasupra, asta nu poate fi decât un joc al sorții. A fost postat în stânga ei, ca prieten al lui Robert, masa deja era comandată. Au mâncat, nu cine știe ce, la restaurantele astea din Central Park se mănâncă în general prost, a învățat o grămadă de chestii din astea de la Diego Veron. Acum îi pare rău că s-au despărțit, era clar că-l iubea foarte mult. Chiar dacă uneori era greu de suportat cu toanele lui. Dar când a lovit-o peste față s-a rupt ceva în ea. „Nu-mi plac femeile care se îmbată…”, i-a dat el peste nas când într-o seară, e adevărat, băuse fără măsură, dar ce știa el de ce băuse și nici vreo necuviință nu făcuse. „ Numai curvele se îmbată…”, îi aruncase în față mojicia asta de gaucho din pampas ajuns boss cine știe pe unde. Aerele lui de macho îi displăceau, era partea întunecată a lui Diego Veron. Nu l-a iertat pentru palma aia. L-a iubit, poate chiar îl mai iubește încă pe Diego Veron, nu e chiar simplu să dispari într-o secundă de lângă un bărbat. Sau de lângă o femeie, sunt mii de fire invizibile acolo. Cine zice și crede altceva e un prost.

O să bea un pahar și pentru Diego în seara asta. O prostie. Poate nu. În Manhattan i se va permite orice.

Mister Ballantine a fost o companie agreabilă. Au făcut conversație, ea a refuzat să danseze cu Roberto – deja se cunosc de două luni și parcă ar fi împreună de zece ani, ea încă nu are nici treizeci, Roberto are 39, don Diego Veron 41, da, era ceva mai mare ca ea când s-au căsătorit. Mama a avut ceva de spus și atunci și acum și mereu are mama ceva de spus, dar și Betty nu stă să asculte ce spune mereu doamna Elisabeth Dole, rudă cu senatorul Bob Dole. Mama e văduvă de mulți ani și nu vrea să se mărite, bea și ea pe ascuns, iar când vrea să se culce cu vreun bărbat pleacă în croaziere de 10 zile în Caraibe. E mai sănătos, nu te legi la cap cu nimeni și nu ai de dat socoteală nimănui, draga mea, i se confesează lui Betty de Paște, de Crăciun și de Ziua ei de naștere când îi cântă cu toții Happy Birthday și ea lăcrimează după ce deja a băut și whisky scoțian, și rom cubanez și vin italian și șampanie franțuzească.Ea bea Veuve Cliquet, lui Betty îi place Mouet Chandon, e puțin mai sec. Ca și la mâncare sau bărbați, gusturile nu se discută. Betty a dansat cu Mr. Ballantine, au glumit, au schimbat locurile când Robert a dansat cu o tipă din Germania și ea Betty a stat de vorbă și a băut cu soțul ei, un inginer mare colecționar de trenulețe. Asta a amuzat-o foarte tare, el bea și-i vorbea de trenulețele lui de la Dusseldorf, bea și ea, dar era cu gândul în altă parte, apoi au dansat cu toții nu știu ce polca și au râs cu toții când deja atmosfera se încingea. Robert a venit și a sărutat-o pe buze pe neașteptate, „Hei, îmi iei tot rujul…”, „ Mai lasă ceva și pentru mine…”, a glumit Mr. Ballantine care a apărut de nu se știe unde. Ea a râs, Robert a râs și ea i-a dat voie să o sărute și el, bineînțeles, că englezul nu a sărutat-o, ci a strâns-o puternic de umeri și mâna dreaptă i-a alunecat pe piciorul ei. Betty a făcut ochii mari, surprinsă, Mr Ballantine a surâs ca un puști prins la furat cireșe și au băut apoi cu toții „Bruderschaft” la propunerea neamțului. Care se cam cherchelise și tot explica diferența la ecartament dintre căile ferate germane vechi și cele americane noi de astăzi unei doamne blonde, înalte și cu dinți de cal. Avantajul celor doi era că vorbeau amândoi Hochdeutsch, spre satisfacția vecinilor care nu pricepeau nimic din aspectele tehnice ale locomotivelor germane. Și apoi a venit lângă ea, Robert, de parcă nu se văzuseră de multă vreme, și au mai stat de vorbă, una, alta, știe Betty ce știe când îi place de un bărbat și unei femei de un bărbat, Robert este cu totul altceva decât Diego, așa cum nu i-a displăcut nici de Mr.Ballantine, au englezii ăștia, nu toți, dar unii în mod cert, o anume eleganță care vine din bune maniere și cititul ziarului „Times”, la ceai, orice s-ar întâmpla în lume.

Orice texan ar ridica din umeri.

Da, se simte bine lângă un bărbat care o admiră și o prețuiește, pune în valoare tot ce are ea mai bun și mai frumos, Diego era un egoist în felul lui.

Și deodată se aude vocea lui Janis Joplin, săraca Janis ce tânără a murit, vocea care umple salonul, orchestra a plecat demult, dar cineva a avut buna inspirație să o pună pe Janis Joplin să cânte în miezul nopții, toiul nopții, In the heat of the night, cum să spui când ești singură pe lume și nu vrei să fii singură pe lumea asta, unde toți sunt singuri și nimeni nu recunoaște că se bea prea mult din cauza asta, nu din cauza distracției. De distrat nu se mai distrează nimeni. Alcool, sex și puțină iarbă, de ce nu, ca să devină viața mai suportabilă.

Janis Joplin cântă acum Mercedes Benz, „Oh, Lord, give me a Mercedes Benz!”, Betty e cam amețită, nu vrea să moară așa tânără ca Janis Joplin, săraca Janis Joplin. Robert are grijă de ea, o iubește foarte mult, ea știe toate astea în doar cele două luni de când sunt împreună – dar oare sunt împreună? – acum vine la ea, o mângâie cu duioșie și ar vrea să-i spună a nu știu câta oară cât îi place de ea și o iubește mult. Dar Betty are în urechi vocea lui Janis Joplin „ We must love in this unhappy world” și adoarme pe un scaun surâzând, cu capul căzut în piept și visând deja la Diego Veron care nu mai e lângă ea. Oare cine pe cine iubește mai mult și mai tare pe lumea asta? Lângă scaunul lui Betty, rostogolit pe jos, un pahar gol de șampanie. S-a băut ceva în seara asta. O mică escapadă, s-au distrat cu toții.

„Oare nu ar fi cazul să plecăm, Robert?”, întreabă grijuliu Mr. Ballantine pe amicul lui. „Pot să te ajut s-o duci acasă pe Betty! Ce zici, să chem un taxi?”