Cercuri de lectură

Cu o exergă din Saint-John Perse, echinoxistul Viorel Mureșan își compune cartea cea nouă și ca un Cântec pentru un echinox, reunind cronici (apărute la vremea lor în „Caiete Silvane”, „Familia”, „Vatra”) la cărți datorate, cele mai multe dintre ele, unor echinoxiști din toate generațiile. Nu toate, căci cercul său de lectură e unul deschis și generos.

Am scris altădată despre poezia sa thanatică remarcând că tentează nu dematerializarea și abstractizarea, ci, dimpotrivă, ancorarea calm-disperată în pipăibil, acolo unde palpitul vieții se însoțește, pe dibuite, cutremurat, cu insinuanții mesageri ai morții. Comentatorii cărților sale de poezie au remarcat „contrastul dintre eleganța frazării și vocabularul direct al angoasei, dintre delicatețea desenului și frapanța destructivă a celor desenate” (Al. Cistelecan), predilecția pentru „înscenări meticuloase, de o tristețe grațioasă”, căci „doar în aparență delicat, scenariul liric e în fond de o cruzime nebănuită” (Radu G. Țeposu), faptul că există „în această poezie de atente calcule formale și o anumită ambiguitate a stării lirice; subtil tulburătoare” (Ion Pop) și că Viorel Mureșan e „un estet tot mai interiorizat, calmul maturității aducând cu sine un echilibru sceptic” (Andrei Bodiu) și „un foarte înzestrat poet al esențialului” (Traian T. Coșovei). Portretul care se descifrează din aceste secvențe despre poet – amestec de seninătate și angoasă, delicatețe și cruzime, directețe și ambiguitate – se potrivește și comentatorului de literatură (cei doi numără apariții editoriale oarecum egale), care, astfel înarmat, cu biblioteci bogate și „călimări” pline de cerneluri, citește acum alte cărți ale contemporanilor.

În secțiunea Scrisul de mână. Poezie comentează dinăuntru și cu pedantă aplicațiune poezia unor Gabriel Chifu („poet cu magie la verb”, Elegia timpului fiind „o carte încărcată de emoții tragice, aflată sub semnul concilierii realismului vieții cu lirismul”), Ion Cristofor, la care remarcă „nonșalanța stilistică din unele poeme, dobândită și prin contactul nemijlocit cu alte spații poetice”, Vasile Dan, Ștefan Manasia, Mihai Măniuțiu („umanist oțelit în focul câtorva arte”), Andrei Mocuța, Vasile Sav („poet de mari resurse stilistice, surprins la o răspântie a generațiilor”), Mircea Stâncel, Robert Șerban („adevărat magister ludi, stăpân pe raportul realitate-ficțiune”) și alți câțiva. Într-o secțiune specială, Camarazi de atelier, sunt citiți afin Vincenzo Cardarelli (cu „o carte de mare poezie crepusculară”, tradusă de Ioan Milea), Ion Pop (care „are conștiința miezului sacru din cuvânt”) și Adrian Popescu (obârșiile poeziei lui religioase sunt căutate prin desfacerea vers cu vers a poemului Laus serpentibus).

În fine, secțiunea Cerc deschis (critică și istorie literară, proză, publicistică) se oprește asupra unor cărți de Carmen Ardelean („o autoritate critică în curs de consolidare”), Al. Cistelecan (la care, în Zece femei, descoperă, desigur, stilul critic seducător, dar, „în cărțile sale despre poetese, când descrie năravuri literare, Al. Cistelecan e și un mare moralist”; iar în Fișe, schițe și portrete „o largă și provocatoare panoramă dintr-un secol de critică literară”), Cornel Cotuțiu (într-o proză a căruia admiră „o scriitură vijelioasă, abruptă, stufoasă și debordantă, de tip faulknerian”), Andrei Moldovan (în Efemeridele acestuia deslușește „consistență și durată”), Gheorghe Perian (coordonator al volumelor de Studii de literatură română recentă). Să-l mai amintesc pe Traian Vedinaș cu Simion Bărnuțiu: pașoptist și filosof modern. În fine, cel mai direct legat de titlul volumului, Petru Poantă și Efectul „Echinox” sau despre echilibru, ediția a doua, postumă, dedicată semicentenarului grupării și revistei clujene: „Chiar dacă scrisă cu un deceniu și jumătate în urmă, această carte își păstrează încă întreaga actualitate, câtă vreme vorbește despre geneza unui fenomen literar în care se regăsesc peste 250 de scriitori contemporani, răsfirați pe întreg mapamondul, în trei limbi”.

La începutul uneia dintre cronici, face portretul ideal al criticului de întâmpinare: scrie la mai multe reviste, „schimbă opinii cu alți profesioniști ai discursului critic”, „dobândește autoritate, încât apare credibil în fața propriilor cititori”. Dar se presupune deja că acuitatea critică nu-i lipsește, că îi e la îndemână „intuirea semnificației integrale a unei opere”, că „știe să facă pasul de la înțelegerea operei la judecarea ei”. În fine, că „se știe apăra de asaltul veleitarilor”. Dacă așa stau lucrurile, și stau în cazul lui Viorel Mureșan, „o carte de cronici nu se confundă niciodată cu o simplă culegere de articole”.