Statul național poliglot

Dintre incitantele însemnări pe blog ale lui Laszlo Alexandru, adunate în cuprinsul cărții Stări de spirit, m-aș opri doar asupra acelora prilejuite de participarea autorului la un colocviu desfășurat în 2015 la Chișinău. Lucrările acelui colocviu, la care am fost prezent și eu, au fost deschise cu o conferință în plen a profesorului austriac Michael Metzeltin, care a fost axată pe câteva axiome controversabile și, mai ales, neinspirat contextualizate, având în vedere țara în care a fost găzduită întrunirea. Conferențiarul a făcut o distincție clară între limbă și naționalitate, argumentând că a vorbi o anumită limbă nu presupune că aparții unei anumite naționalități. De origine elvețiană, fără a-și putea preciza cu certitudine o limbă maternă, academicianul austriac a insistat pe ideea că un stat național poate avea mai multe limbi naționale. Reputatul lingvist își exprima convingerea că orice unificare statală duce la distrugerea limbilor și se arăta îngrijorat că un stat cu o singură limbă națională riscă să fie considerat totalitar (!). O soluție antitotalitaristă o vedea în federalizare, care, pe lângă prosperitate economică, ar duce la descentralizarea administrativă și lingvistică. Numai că membrul de onoare al Academiei Române și distinsul Doctor honoris causa al câtorva universități de-ale noastre vorbea de funie în casa spânzuratului… de limbă, iar participanții moldoveni au replicat că federalizarea este tocmai strategia politică amplu folosită de Rusia expansionistă, în scopul destabilizării naționale a statelor satelizate fostului imperiu sovietic.

Confirm faptul că la discuții, după ce a elogiat „finele disocieri” ale conferențiarului (făcute, de altfel, într-o impecabilă limbă română), Laszlo Alexandru a dat exemplul personal, el fiind etnic maghiar, educat în limba română, pasionat de limbile străine, dintre care italiana o predă zilnic la liceu. Ceea ce avea el de demonstrat, cu pertinență, era că așa-numita „limbă maternă” riscă să coboare pe locul trei sau patru în ordinea abilităților de comunicare, iar limbile străine pot fi însușite și stăpânite cu dezinvoltură, până la a ajunge să facă parte din propria conștiință reflexă. Dacă nu există legătură directă între naționalitate și limbă, o întrebare ce i s-a părut a fi de bun-simț a fost următoarea: „De ce-ar trebui să mai existe statele naționale în viitoarea Uniune Europeană, din moment ce ele sunt inexistente în Statele Unite ale Americii? Acest model funcționează eficient, cu timpul va putea fi implementat și dincoace” (p. 245). Ipoteza urmărită a fost că, dacă se vor împrumuta principiile pragmatismului economic american, bazat pe rentabilitate și profit, atunci exigențele etnice, mai devreme sau mai târziu, vor cădea în desuetudine pe bătrânul continent.

Pronosticurile lui Laszlo Alexandru asupra deznaționalizării și integrării au început să se prefigureze mult mai rapid decât s-ar fi așteptat, în perioada invaziei Centrului Europei din partea zecilor de mii de refugiați din Siria, Irak și din alte zone de conflict. Încă și mai neașteptată (nu numai pentru el) a fost decizia politică a Germaniei de a-i primi cu bunăvoință, în vederea unei viitoare integrări sociale, acesta fiind un bun prilej pentru analist de a plusa: „Fapt este că succesul economiei americane s-a întemeiat pe afluxul de imigranți săraci și disperați (inclusiv europeni), dispuși să muncească pe brânci pentru a-și construi o nouă viață. Nu au contat limba pe care acești nefericiți o vorbeau acasă și zeul căruia i se închinau, ci competența lor profesională și dorința de-a se pune în slujba comunității. Unii au învins, alții au fost învinși – dar cu toții s-au transformat în altceva. O șansă asemănătoare stă astăzi în fața continentului european. Mirajul democrației a atras din zonele de conflict masele de oameni disperați, care vor putea fi motorul viitoarei prosperități a tuturor” (pp. 293–294). Întrebarea pe care mi-o pun este dacă toți imigranții în Europa sunt dispuși să muncească pe brânci și dacă le este indiferent sau nu în ce limbă se închină nu numai ei, ci și aceia în casa cărora au intrat. Pentru a fi convingător, Laszlo Alexandru merge cu exemplele și mai departe: „Pe aceeași rețetă s-a construit statul Israel, care, dintr-o fâșie de teren ostilă și nisipoasă, în câteva decenii a ajuns o mare putere mondială. Dar au pus la asta umărul zecile de mii de imigranți din URSS, Polonia, România etc., care au decis să ia viața de la capăt și să lupte pentru un nou viitor” (p. 294). Prezentând această situație, autorul ignoră faptul că ceea ce îi mâna pe ei în luptă când au pus umărul pentru un nou viitor era conștiința rădăcinilor etnice comune, indiferent de unde (re)veneau.

În rest, în privința poliglotismului, Laszlo Alexandru lansează păreri pertinente în alte părți ale cărții: „[…] provin dintr-o familie maghiară (vorbeam și vorbim ungurește acasă), posibilitățile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinții mei – ca simpli muncitori –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpâneam nuanțat, limpede, corect limba română. Vasăzică a fost o opțiune strict strategică a părinților mei” (p. 342). Această opțiune strict strategică a dat roade și poate fi un îndemn pentru minoritarii etnici cu studii aproximative: „Mulțumită faptului că, tocmai, stăpânesc foarte bine limba română, aveam toată energia și nonconformismul de-a le spune altora la obraz, când nu-mi convenea ceva” (p. 350). Și privirile aruncate peste granița de unde au venit părinții săi înainte de a se naște el sunt însoțite de judecăți pertinente: „Eu unul, ca minoritar maghiar în România, mă simt mai aproape de minoritarii evrei și romi din Ungaria, decât de politicienii unguri care îi discriminează” (p. 188). Sunt sigur că, fiind așa cum l-a caracterizat academicianul austriac („Michael Metzeltin m-a asigurat zâmbind că sunt un adevărat spirit european” – p. 244), Laszlo Alexandru ar fi avut aceeași părere și dacă s-ar fi născut și ar fi trăit în Ungaria.