Printr-un admirabil efort, Elena Zaharia-Filipaș și Magdalena Răduță continuă ediția critică Ion Vinea – Opere, adu- când-o la volumul al XI-lea.
Tomul, cel mai masiv de până acum, este cel de-al optulea conținând publicistica scriitorului, acoperă perioada 1941-1942 și e, de departe, cel mai problematic. Cenzura exista încă de la instalarea dictaturii regale, în 1938, însă în 1941 Vinea a fost – asemeni altor gazetari – mobilizat pe loc, la cotidianul „Evenimentul zilei“ (parte a trustului lui Pamfil Șeicaru), în cazul refuzului alternativa fiind, se știe, trimiterea pe front. Poetul devine, deci, captivul unei situații din care nu avea cum să iasă câștigător, astfel că, după cum spun editoarele, „Nu tot ce semnează Vinea în această perioadă exprimă, poate, convingerile sale reale și profunde.” Persecuțiile pe care le-a suferit în perioada comunistă s-au servit, de altminteri, de acest pretext, al participării sale la „presa antisovietică”, ignorând detaliile esențiale, al mobilizării și al cenzurii militare.
Tocmai de aceea, spun eu, acest volum al XI-lea are importanța sa în înțelegerea destinului postbelic al lui Ion Vinea. Ca și în evoluția ideilor sale sociale și politice, care suferiseră, cum am văzut în volumele anterioare, o deplasare dinspre socialismul de dinainte de 1918 către un umanism liberal cu nu puține note naționale, înainte de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Chiar redactate sub cenzura antonesciană – al cărei mod de funcționare l-au descris scriitori ca Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu sau Al. Cerna-Rădulescu –, unele dintre articolele poetului ne dezvăluie ceva despre mutațiile conștiinței sale, sub imperiul războiului.
Dar mai întâi au fost catastrofele care au lovit România la finele anului 1940 și începutul celui următor, responsabile de hiatusul de aproape un an (până în aprilie 1941) din publicistica lui Vinea. Instalarea, în 6 septembrie, a dictaturii legionare și suprimarea a numeroase publicații l-au lăsat în afara presei, martor mut la o serie de evenimente foarte grave. Este vorba de brutalitățile legionarilor la adresa adversarilor politici, de confiscările de proprietăți și de considerabila înrăutățire a situației concetățenilor noștri evrei, de asasinarea unor reprezentanți ai fostului regim democratic (între care Nicolae Iorga și Virgil Madgearu), spre a culmina cu pogromurile antievreiești din întreaga țară și rebeliunea legionară din 21-24 ianuarie 1941. Regimul în care Ion Vinea revine în gazetărie este cu totul altul decât cel în care o părăsise. În aprilie 1941, România devenise o dictatură militară, cu un guvern alcătuit aproape exclusiv din ofițeri și cu interdicția oricărei activități politice. Evreii fuseseră scoși din viața publică și din orice profesie liberală, iar proprietățile lor fuseseră confiscate. Țara, înjumătățită de cedarea Cadrilaterului, a Ardealului de Nord, a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, se pregătea, de fapt, de război: după cum atestă documentele istorice, Antonescu fusese informat de Hitler încă de la începutul anului 1941 că urmează să atace Uniunea Sovietică.
contextul în care se desfășoară activitatea publicistică a lui Ion Vinea este, prin urmare, unul dificil. Cu observația că, totuși – fără a face apologia unei dictaturi militare condamnate de istorie –, regimul Antonescu a fost, sub raportul libertății de exprimare, mai liberal decât regimul comunist care i-a urmat. Cenzura militară veghea, desigur, dar nu orice subiect era pasibil de intervenții din exterior și nu orice cuvânt era suspectat a ascunde înțelesuri subversive. Gazetarii cu un anume prestigiu și experiență, ca Ion Vinea, găseau adesea căile de a-și comunica opiniile și, mai ales, de a scrie și despre altceva decât despre război. În mod cert, poetul nu a făcut parte din corul „lăudătorilor” regimului antonescian, iar textele sale nu conțin sintagme infamante, ca războiul sfânt sau hidra iudeo-bolșevică, de care presa noastră dintre 1941-1944 abundă, din păcate. Vinea a încercat și, în mare măsură, a reușit să rămână decent, într-o situație imposibilă.
Ca și patronul trustului de presă la care lucra, celebrul Pamfil Șeicaru, Ion Vinea a beneficiat de o vizibilă libertate de opinie în comentarea situației internaționale: o ocupație preferată a poetului încă din zilele imediat următoare încheierii Primului Război Mondial. Aș da ca exemplu un subtil comentariu, intitulat Condițiunile domnului Litvinov, publicat în 16 decembrie 1941, din care transpare situația fără ieșire în care este pus românul care vede cum războiul împinge democrația americană la o alianță contra firii cu un regim dictatorial de tip comunist, la fel de agresiv la adresa Europei ca și cel nazist.
În comentariile pe care le-am consacrat volumelor anterioare de publicistică, am semnalat că atitudinea lui Vinea s-a schimbat, treptat, în anii 1930-1940, pe măsură ce convingerile sale democratice au fost contrazise atât de ascensiunea totalitarismelor (fascist, nazist, comunist), cât și de aparenta derivă a democrațiilor occidentale. America a fost, până la atacul japonez asupra Pearl Harbour, prizoniera propriului izolaționism, iar Anglia părea incapabilă să oprească de una singură mașina de război nazistă. În plus, evenimentele din 1940 – adică prăbușirea României Mari – au zguduit și mai tare încrederea lui Vinea că o alianță a națiunilor pacifiste se poate opune revizionismului. În special ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 a șters orice urmă de simpatie a fostului socialist pentru vecinul de la Răsărit, despre a cărui „revoluție” comunistă scrisese, cândva, cu entuziasm. Înclin să cred – după cum sugerează și editoarele, de altfel – că Ion Vinea privea alianța cu Germania (al cărei regim îl detesta) ca pe un rău necesar, iar războiul României împotriva Uniunii Sovietice, drept inevitabil. Rămân, desigur, dilemele morale provocate de susținerea unei alianțe care a provocat Holocaustul, iar în Uniunea Sovietică a purtat un război de exterminare a populației civile nedemn de o țară europeană, cum se pretindea Germania. Dincolo de ele, se poate observa, din frecvența articolelor care privesc Basarabia, cum agresiunea sovietică la adresa țării noastre a șters orice urmă de simpatie pentru stânga. Nu cred, de pildă, că articole cum ar fi Războiul instinctului național (din 2 iulie 1941), Noaptea națiunii ruse (din 17 iulie 1941), „Limba moldovenească” (din 17 octombrie 1941) sau În lupanarul moscovit (din 29 noiembrie 1941) ar fi o expresie a comenzilor propagandei antonesciene. Dimpotrivă, ele exprimă decepția pe care comportamentul Uniunii Sovietice față de țara noastră l-a provocat gazetarului care, în anii 1920-1930, avusese curajul să îndemne la o politică de colaborare cu statul vecin.
Începând din 1942, barometrul războiului se schimbă, însă, pentru Germania lui Hitler și, implicit, pentru România „conducătorului națiunii” (cum îl numise Vinea, într-un alt articol, pe mareșalul Antonescu). Poetul se îndepărtează de subiectele belicoase și chiar de analizele de politică externă, semn că brațul cenzurii se făcea simțit tot mai ferm în aceste zone. Revin, prin urmare, în scrisul său, temele culturale și sociale și, în general, viața de zi cu zi a unei națiuni căreia „eroismul” de comandă nu reușea să-i vindece bolile de care suferea: sărăcia, inegalitățile sociale flagrante, înapoierea economică și socială. Cei care se vor grăbi să-l acuze pe Ion Vinea de evazionism să facă bine să citească aceste articole, mostre prețioase de normalitate într-o lume românească intrată în derivă (aș trimite la articole ca Națiune și literatură, din 16 mai 1942, cu frumoasa evocare a lui Ion C. Brătianu, sau Despre gazetărie și gazetari, din 25 octombrie 1942, admirabil prin curajul de a-și mărturisi propria criză morală). Este important, în tot cazul, că Vinea nu a abdicat de la convingerile sale umaniste și a făcut diferența între interesul național al recuperării provinciilor pierdute și Holocaustul pe care evreii români l-au trăit sub regimul Antonescu. Articolele sale nu au susținut politica oficială în ceea ce privește așa-zisa „problemă evreiască”.
La fel ca volumele precedente, și acesta este excelent editat de Elena Zaharia-Filipaș și Magdalena Răduță. Competența și devotamentul lor pentru opera lui Ion Vinea îi asigură scriitorului o posteritate binemeritată.