Zece ani de la moartea lui Ioan Lăcustă
Ca alți prozatori ai noului val, Ioan Lăcustă datorează Cenaclului „Junimea“, condus de Ov.S. Crohmălniceanu, acel mult-puțin care a transformat pe cititorul de proză (poezie, teatru, critică) din cenaclu în scriitor, autor al unui (unor) volum(e) în care se cuprind, aproape în chip obligatoriu, textele „prezentate“ și discutate altădată, când autorul în cauză era unul dintre numeroșii aspiranți la gloria raftului de librărie și bibliotecă (particulară și publică).
Tot ce a scris Ioan Lăcustă reprezintă, cum spune subtitlul unei cărți, povestiri din viața mea; în proza din Cu ochi blânzi (1985), Liniște (1989), Calendarul de nisip (1990), În șoaptă (1998), Fără Caragiale (2001), După vânzare (2001) și Luminare (2007), în volumul de versuri Cartea lumânării (2001), ca și în cărțile de publicistică și istorie – Zece alegeri interbelice: 1919-1937. Cine a câștigat? (1998), 41 de luni care au schimbat România. 23 august 1944-30 decembrie 1947 (1999), 1948-1952. Republica Populară și România (2005), De la o Unire la alta. Memorie sau memorialiști. 1859-1918 (2005), Timpul iluziilor. Memorialiști. 1919-1939 (2006), Cenzura veghează (2007) –, Ioan Lăcustă (re)construiește realul după ce îl va fi pulverizat, scriind, în fond, despre sine sau, altfel, numai în perspectiva sa, într-un raport mereu tensional între text și eu, pe care l-a introdus, în proza noastră contem porană, textualismul generației ’80: pentru Ioan Lăcustă și colegii din Desantul anului 1983, omul nu este „reflectat“ prin text, ci transferat pentru că, iată, în pagina albă începe viața autentică: „Știu că omul este o ființă de scris, și nu de trăit. Omul se trăiește în inșii anonimi, în gloata scurgându-se în neștire pe Bulevard, intrând în prăvălii, bând în crâșme, așteptând în stații venirea autobuzelor sau troleibuzelor. Omul este făcut să trăiască, nu să scrie. Arta nu are nimic de-a face cu omul acesta, cu frunza aceasta, una din noianul împrăștiat de furia vântului, dusă alandala, în plutire de viață. Arta îl preia doar și-l duce în lumea fără de contururi, fără de umbre, fără de seve și fără de magmă. Dintr-un nimic creatorul zămislește un alt nimic, care pare că este viață, care pare adevărat, care pare că liniștește și alină. Viața doar se trăiește. O știu abia acum, când îi văd capătul, când coborând pe acest Bulevard văd cât de puțin înseamnă mulții ani trecuți, cât de neînsemnat este zbuciumul lor, cu noianul iluziilor, patimilor, tristeților, dorințelor și chinurilor încercate. Mai nimic…“.
Omul se prelinge în pagină, acolo i se textuează trupul, viața, devine „un fel de plumb al zețarului de demult“, este modelat de un prozator care „nu se poate privi obiectiv“ pe sine și, cu atât mai puțin, e în stare de „sinteza epică“ pe care o invocau romancierii din promoțiile anterioare. Totul a început în Cenaclul „Junimea“, condus în anii ’80 de Ov.S. Crohmălniceanu. După douăzeci de ani, cu vorba lui Dumas, grupul textualiștilor de la cenaclul lui Ov.S. Crohmălniceanu devine unul dintre perso najele romanului Luminare: „Învățasem să trăiesc într-o duplicitate a neputinței, cu prietenii mei fugind în refugiul iluzoriu al literaturii în care credeam, pe care încercam să o scriem, care ne dădea nemaipo menita libertate de a lua mereu și mereu de la capăt calvarul nu al fiecărei zile, ci al textelor pe care le scriam cu tot ce era mai adevărat în noi. Ne aducea împreună adevărul în care credeam. Învățam, împreună, curajul de a ne urma adevărul, de a duce, în numele lui, viețile noastre mizere, de păcăliți ai iluziilor, siliți să trăim ceea ce trăiam, cu servicii pe care nu noi ni le alesese răm, cu mereu gândul că provizoratul se va sfârși și vom putea face într-adevăr ceea ce știam că aveam puterea să facem: să scriem. Nimănui nu-i păsa că ne pierdeam cei mai frumoși ani pe margini de texte, de viață, de promisiuni. Nu cred că s-ar fi ales mare lucru de noi dacă n-ar fi fost criticii care să ne sprijine. Dacă nu ar fi fost Profesorul care să ne adune și să ne țină mult timp împreună“.
Ioan Lăcustă își numește unele cărți, mai ales ultimele, „romane“, dar nici aici nu face decât să înainteze către sine, să-și spună viața, să vorbească în numele său, să-și exploreze propriul univers, într-o astfel de formulă: „Nu mă interesează construcții epice ample, le-a cam trecut timpul, ci doar pagini adevărate, fragede, îmbibate de viață care să poată da seamă de trecerea mea prin Lume (…) Timpul nostru este al prozei scurte, al fragmentului, al clipei și dramului, dacă socotim într-adevăr că vrem să creăm ceva cât de cât durabil“. Textul e din După vânzare, care pare un roman „documentat“ despre satul postbelic (cu anul 1944 „când au năvălit în oraș rușii“ începe prima pagină), despre colectivizare, „imperialiști“, despre gazetarii epocii etc. În fapt, conexiunile, logica narativă, structura de adâncime ale textului aparțin naratorului-personaj care face tot felul de legături periculoase sau, după caz, bolnăvicioase între ieri și azi, între copilărie și maturitate, într-un continuum ce ne caracterizează până la ultima genă; în acest fel, toată istoria recentă stă sub semnul amintirii „proustiene“ (într-o parodie a parodiei literaturii, amintind de prima carte) care „unește“ bășina trasă de Marița, „văcărița din sat“, în fața comisiei de colectivizare, prin anii ’80, și pocnitura de petardă din fața C.C.-ului, în 1989: „Au chemat într-o duminică pe seară tot satul la Sfatul Popular și le citeau cererile gata semnate. Cine vroia să rămână spunea da, cine nu, era liber să ceară să i-o rupă (…) Auzeam nume strigate de o voce necu noscută, unul dintre cei patru străini de pe treptele clădirii. Majoritatea răspundea nu. La un moment dat, o femeie a strigat: «Nu, bandiților. Să-mi lipiți hârtia voastră pe buci». Apoi au urmat chiote, strigăte, urlete, câinii au început să latre, sătenii au luat-o la goană. Am fugit și eu speriat. A doua zi, am aflat că Marița văcărița, când s-a auzit strigată, s-a dus până la trepte, și-a ridicat poalele rochiei și le-a arătat fundul celor cu cererile. Unii spun că a tras o vântoasă ofticată. De unde mă aflam eu n-am auzit pârâiala. Nu declanșase nici o altă reacție, decât râsul. Apoi goana celor adunați în fața Sfatului Popular. Mi-am amintit de bășina Mariței în acel ceas dinspre miezul zilei din 21 decembrie 1989, când în piața din fața C.C.-ului, în timp ce vorbea Ceaușescu, s-a auzit o pocnitură de petardă. Mulțimea a explodat atunci“. În acest balans baroc al lui „ieri“ cu „azi“, având drept punte înclinată memoria personajului-narator, se petrec toate evenimentele, adunate în atmosfera unui umor de cea mai bună calitate; blugii sunt, firește, ai impe rialiștilor („În ultimele zile înainte de vacanța de iarnă se lăsase un ger neobișnuit. Cristina venea acum, sfidând fățiș toate preceptele morale în uz, în blugi. Dacă mai avusesem vreo îndoială până atunci în legătură cu decăderea ei morală, acum se spulberase și aceea. Blugi purtau doar capitaliștii americani, semn al sărăciei lor, al mizeriei în care se scăldau, al incapacității regimului imperialist de a asigura poporului bunurile necesare unui trai decent. Decât să fi purtat blugi, preferam să umblu, ca în copilărie, în pantaloni de molton. Prost era că blugii îi veneau Cristinei foarte bine“), satul unde răsunase bășina văcăriței Marița e „tot mai obosit, aplecat în sine“, un „muzeu viu“, conectat pe deplin la noua realitate (nici nu se știe când a trecut timpul de la vesela/grotesca muncă de lămurire pentru trecerea la colectivă la obsesiile de acum ale sătenilor: „tinerii să plece la muncă în străinătate, iar vârstnicii să urmărească fluctuațiile valutare. Mai puțin cele în dolari și mai mult în euro“), omul născut acolo e unul duplicitar într-o lume duplicitară. Epoca este omul acesteia, transferat în pagina textului; istoria se poate citi, de exemplu, în povestea personajului-narator, scriitor/ gazetar care se deprinde cu „limbile de lemn“, se complace în compromis, „în aceeași existență dublă, falsă“, pierzându-și simțul realului între „practica gazetărească la Satul socialist“ și (cât pe ce) munca de „negrișor“ care trebuia să „perie“ discursurile lui Ion Lăncrănjan – culmea (dar, culmea?) – împotriva „desantiștilor“, a propriilor colegi de generație; și până la capăt, la presa amărâtei noastre tranziții, când apare Despre vânzare: „Plictisul este acela al unei prese extrem de sărace și astăzi, ca și înainte de ’89. Poate doar în a doua jumătate a veacului XIX am avut, într-adevăr, o presă vie, adevărată și liberă. Apoi s-a pervertit din politică, din interese financiare, din suprasaturație, din cultivarea tembelismului. Acum, lipsa de moralitate și adulme carea permanentă a celui care plătește dau presei nimicnicia minciunii și deznădejdea clipei fără orizont. Nu-i trist că marii gazetari au pierit prin anii ’60-’70 ai veacului trecut? Cei care încă mai prinseseră școala și moștenirea gazetarilor interbelici, care și ei îi prinseseră pe cei dinaintea lor, au dispărut fără urmași. Gazetăria română s-a tot pritocit până s-a transformat în poșirca de acum. Deși avem analiști, comentatori, editorialiști și tot ce mai vrei. Peisajul general este de trăncăneală, de un veșnic dat cu părerea și o veșnică gâfâială în urma evenimentelor“.
Jocul cu mărgelele de sticlă ale trecutului continuă, luând forma cea mai înalt estetică, în romanul Luminare. Mai întâi, Ioan Lăcustă își „explică“ proza, procedeele și modalitățile acesteia, în câteva figuri cu o importantă „sarcină“ teoretică. Jocul cu dopul unei sticle („Desfunzi o sticlă de vin sau, și mai bine, de șampanie, îi spuneam prietenului meu, și arunci undeva dopul. Bei două-trei pahare și, când vrei să o astupi iarăși, cu dopul ei de adineauri, constați că el nu se mai potrivește. Bine, gândești, dar e de la această sticlă? Ei, și? gândești tot tu, trecând de partea cealaltă a dopului. De ce n-aș avea și eu, dopul, împotrivirea mea? Îi dai dreptate și-ți zici: Chiar, de ce nu i-ar plăcea mai mult să stea așa, umflat, în voia lui, decât silit să se ghemuiască în gâtul unei sticle? De ce să vrea să fie din nou dop când, astfel, slobod, rămâne doar o bucată de plută pe care nimic altceva n-o strivește, decât acest Univers care, după cum știi, apasă și pe umerii tăi cu o greutate egală“), dialogul cu năluca unui orb care cântă la muzicuță („Undeva, departe, în stânga mea, la poalele unei sălcii cu mlădițele revărsate peste un ochi de apă, un bărbat, bătrân părea, cânta la muzicuță. Era singur, nu-mi dădeam seama ce făcea acolo. Avea ochelari negri, de orb. Bastonul alb al nenorocirii sale și-l atârnase de un braț al sălciei. Cânta melodii pe care mi se părea că le știu demult, tânguitoare și totuși zglobii în felul neobișnuit al bărbatului aceluia de a le chema sub salcie. Îl ascultam, fără gând, fără a mă interesa ce-i cu el, cum de ajunsese și el la acel capăt de Lume. Îl ascultam, lăsându-mă doar învăluit de taina cântecelor, de lumina începutului de toamnă, spălată de orice umbră, lumină pură pogorând nu din înălțimile cerului, ci țâșnind parcă din salcia aceea, din toiagul alb al orbului, din întinsul luciului de apă, din cioturile munților cu desene sinilii în depărtare, din liniștea și din uitarea tuturor depărtărilor în care mă prăbușisem“), chenarul ferestrei deschise „magic“ spre „dincolo“; vedenia propriului trup spânzurând de o funie de clopot – acestea sunt imaginile-pivot ale poziției față de lume și în raport cu sine a personajului-narator din Luminare, cea mai importantă carte de proză a lui Ioan Lăcustă: această poziționare se face pe linia atât de fragilă, în fond, imperceptibilă, adesea, care unește/ desparte victima de călău, celula temniței de întinderea deplinei libertăți.
Explorarea trecutului – ne învață toți autorii de literatură subiectivă – are o poezie a sa, prezentă și în Luminare prin câteva metafore obsedante cu o mare forță de coagulare a materiei epice și a temelor majore. Înainte de toate, „fluturele mare“ ca un simbol al libertății pe care o caută personajul și epoca, siamezii din romanul lui Ioan Lăcustă: fluturele de pe un timbru pe care i-l lasă personajului-narator evreul Ghidale este fluturele care știe unde să zboare, într-o beție a plutirii neîntrerupte: „A plecat și mi-a lăsat un timbru mare, un fel de coliță din Africa Ecuatorială. Un fluture mare, policrom, cu aripi larg desfăcute, îmbrățișând parcă vaste spații, într-o nesfârșită sete acaparatoare. Părea că plutește fluturele acela, așa cum stătea răstignit în petecul de hârtie zimțată. Frumusețea timbrului era însă alta, stranie, neobișnuită. Dacă răsuceai petecul acela de hârtie, lăsând ca lumina să-l atingă ușor, ca un fel de mângâiere, uriașul fluture prindea să-și miște aripile, ca și cum plutea într-un zbor lent, furat de orizonturi și înălțimi ascunse ție, privitorul, doar de el știute, doar de el râvnite și doar lui menite a le atinge, la capătul acelei necontenite plutiri (…) pentru om libertatea este așa, ca un fluture care tot zboară, nu știi de unde vine, unde se duce, când apare, când dispare. Așa cum nici fluturii nu știu de zborul lor, nici omul nu știe de libertatea lui. O simte doar, ca o beție de zbor neîntrerupt“. A doua metaforă obsedantă a textului lui Ioan Lăcustă este Bulevardul, unde se află „niciundele meu“; locul bucureștean este o carte cu „o galerie de personaje“, care se scrie pe măsură ce se lasă descoperită: locul, ca și epoca în Luminare, nu reflectă personajul, ci îl trăiește și se lasă trăit de acesta. În sfârșit, feminitatea ca o sumă a femeilor (o temă prezentă și în romanul anterior, Despre vânzare); Teodora, „ultima curvă bizantină“, Ester, Nela, Conți, femeia care face baie după fereastra fără jaluzele de la parterul unui bloc, Lia, curva din R., Ania din Chișinău, femeia celor o sută de pași, Vichi, frizerița, nu sunt nici (încă) personaje, nici simboluri, ci metafore, înfățișări ale unei lumi care ipostaziază, în pre-text, Lumea însăși, Edenul pierdut. „Fiecare femeie nou întâlnită, fiecare iubire era, de fapt, o revenire la o iubire demult trăită, o reîntoarcere a sufletului la bucurii încercate cândva, redescoperirea unui Eden pierdut“. Iar literatura lui Ioan Lăcustă este chiar eterna reîntoarcere în acel Eden, la vârsta de aur a memoriei active sau a aceleia uitate: între amintirile reale și/sau inventate din cotloanele cele mai adânci și mai bine pitite ale ființei, istoriei și epocii sale.