În ciuda titlului abscons, a cărui alură enigmatică nu-ți spune la început nimic, volumul lui Horia Al. Căbuți se citește cu plăcere, ba chiar cu voluptatea celui care asistă la o incursiune temeinică în universul științelor. Folosind un poncif la modă, Căbuți își poartă cititorul în „odiseea cunoașterii“, numai că nu o face de unul singur, plăsmuind un eseu de sine stătător, în cursul căruia autorul ar avea ambiția unor păreri personale, ci de-a lungul unor recenzii în marginea cărților de popularizare a științelor. Autorul și-a publicat cronicile în revista „Familia“, pentru ca acum să le strîngă în volum.
Că au apărut la Humanitas, Polirom, Curtea Veche, Dacia sau Editura Tehnică, cărțile de popularizare au un statut clar: scrise de specialiști cărora nu le poți reproșa amatorismul, ele spun suficient de mult pentru ca cititorii culți să-și facă o părere despre ce se întîmplă azi în fizică, chimie sau biologie. Cine nu are o minimă curiozitate în privința stadiului în care au ajuns științele nu se poate numi un intelectual deplin, cu atît mai mult cu cît saltul uimitor pe care l-a făcut cunoașterea în ultimele decenii aproape că te somează să-ți vîri nasul în lumea ei ermetică. Că efortul are ceva dintr-o privire aruncată prin gaura cheii este un detaliu evident, dar decît o ignoranță totală mai bine o opinie parțială, căpătată prin spicuiri diletante.
Nu știu ce formație are Horia Căbuți (o fișă biobibliografică la începutul cărții ar fi prins bine), dar după ușurința cu care se mișcă în fizică sau matematică dă impresia unui profesionist, sau măcar pe cea a unui profund cunoscător. Pe rînd, cele patru capitole ale volumului ating mecanica cuantică, biologia, matematica și cosmologia găurilor negre, atîta doar că vocația eseistică a autorului, pe care Vasile Dan o laudă pe coperta a IV-a, e cu precădere una de comentator, căci Horia Căbuți face analiză în marginea a peste 20 de cărți, pe care le descrie cu un aplomb ce dovedește o pasiune vădită pentru domeniile pomenite.
Numai că ceea ce contrariază e verva hîtră, un soi de mucalițenie excesivă, care îl preschimbă pe Horia Căbuți într-un exeget al cărui haz îi joacă farse expresive. Motivația unei asemenea contaminări glumețe este străvezie: cuvintele mustoase, tocmai pentru că sunt sugestive, îmblînzesc ariditatea unor teme dificile, asprimea abstracțiilor fiind astfel atenuată. Numai că umorul ludic cu care leagă cuvintele îți ridică deseori sprîncenele a mirare. De pildă, universul particulelor subatomice este o „suburbie călduță a agregatului clocotitor“ (p. 147), apoi cianobacteria producătoare de oxigen, atunci cînd emană elementul chimic în ambianță, face un „giumbușluc metabolic“ (p. 83), iar inovațiile algebrei sunt nici mai mult, nici mai puțin decît „puișori ingenui ce răsar din ouăle pustiitoarei matematici a secolului XXI“. (p. 82). Exemplele pot continua: cum ce a fost înainte de big bang nu putem ști, nu ne rămîne decît să punem începutului „pe căpșor o scufiță sofisticată și îl pasăm către alt nivel, de care se vor ocupa nepoții.“ (p. 76). Mai mult, progresul științei e atît de izbitor încît „aureolații înaintași nici măcar nu puteau gîndi decît după cîte un triplu ritual cu scuipat în sîn.“ (p. 72). Cît despre supernove, ele „amuțesc de uimire descoperindu-se împachetate pedant în danteluțe de logaritmi și hamiltoniene țîfnoase.“ Că logaritmii pot, în desimea formulelor, să semene cu niște danteluțe mai treacă-meargă, dar că „hamiltonienele“ (ce sens are cuvîntul?) pot fi „țîfnoase“ are darul de a-ți lua piuitul. Vorbind despre teoria supracorzilor, autorul se întreabă spăimos: „Cum poate o ațucă să plăsmuiască o cometă?“ (p. 68), și cum ațuca e mică și aproape imperceptibilă, întrebarea rămîne în aer. Cele șapte dimensiuni invizibile ale spațiului (noi nu percepem decît trei) sunt „aplazice precum mugurii arși de ger“ (p. 69), pentru ca procariotele, primele bacterii din lanțul filogenetic, să se înmulțească prin „procreație onanistică“ (p. 84). Iar culmea încifrării neaoșe e atinsă cînd haosul determinist e considerat ca avînd niște „exotice fircălituri“ (p. 179). Fircălituri? Din ce ungher al minții stăpînite de regionalisme misterioase a putut ieși acest cuvînt bizar?
Risipa uluitoare de spermatozoizi sortiți să moară pentru ca doar unul din atîtea milioane să ajungă la ovul îi prilejuiește autorului o meditație care ar fi putut fi sumbră dacă nu ar fi copios de frivolă: „Cîte miliarde de potențiale genii științifice, artiști sau mari prozatori in nuce nu se scurg prin canalizarea municipală după cîte o noapte fierbinte!“ (p. 86). Scăpările acestea te duc cu gîndul la un demon jucăuș care îl împunge pe autor spre a-și da în petec cînd ți-e lumea mai dragă, adică atunci cînd ești cu totul absorbit de distincțiile pe care le presupune mecanica cuantică sau masa enormă a materiei întunecate. Așa se face că teoria matematică a infiniților este o „ciumă logică“ (p. 167), iar gîndirea silogistică „s-a trezit la viață cu infinitul hăhăind pe noptieră“ (p. 163). Și pentru a sublinia cît de ezoteric e termenul de infinit, autorul se lansează într-o șarjă retorică de neuitat: „Ce e aia: infinit înmulțit cu zero egal orice număr, decît o gălușcă înghițită cu icnet de mandibula uscată a mătemăticului ca să iasă cu fața curată dintr-un război prea crîncen pentru pălărioara lui?“. (p. 162) Simțindu-ne noi înșine cu pălărioara boțită de atîta facondă inutilă, sărim peste farafastîcurile stilistice ale autorului spre a ne îndrepta atenția asupra ideilor din volum.
Cum spuneam, Horia Căbuți nu e un amator, stăpînind temele pe care le atinge. Există pagini minunate despre tabloul L’Étoile de Edgar Degas sau despre tablourile lui Escher, în rama cărora bucla autoreferențială a desenului dă impresia de magie, cum se întîmplă în Cascada, în Expoziția de stampe sau în Mîini desenînd. Comentînd teorema lui Kurt Gödel, potrivit căreia în orice sistem închis apar adevăruri ce nu pot fi demonstrate cu ajutorul regulilor lui, Horia Căbuți, urmărind cartea lui Douglas Hofstadter (Gödel, Escher, Bach), face o paralelă ingenioasă între lumea pînzelor lui Escher și teorema lui Gödel, conchizînd că orice sistem care depășește un anumit grad de complexitate intră în buclă autoreferențială, răsfrîngîndu-se asupra lui însuși, moment în care cade în incompletitudine (neputința de a demonstra anumite adevăruri din interior).
În marginea temei se poate face variațiuni: inteligența omului, cînd se apleacă asupra ei înseși, devine vulnerabilă din cauza aceleiași bucle autoreferențiale, diateza reflexivă dintr-o limbă este tot o buclă recursivă, cum la fel e autoreplicarea ADN-ului, sau energia latentă a vidului, care izbucneșe atunci cînd vidul se lovește de el însuși.
Titlul cărții, Peisajul metaontic, se referă la realitatea aflată dincolo de aparențe, așadar la esența transcendentă a lumii. Erudită în conținut și plină de asociații elocvente (mai puțin mania ludică de a urzi expresii trase de păr), volumul lui Horia Al. Căbuți este o antologie de cronici istețe, al căror merit e că îți deschid ochii asupra misterului cosmic.