Simple întrebări despre canon

Redeschiderea dezbaterii pe tema canonului literar prin proiectul Uniunii Scriitorilor din România este prilejul readucerii în prim-plan a unei teme considerate de mulţi critici literari autohtoni a fi epuizată. Canonul însuși este înţeles, cu precădere după 1990, ca fiind epuizat, incapabil să afirme în lumea postmodernă a reperelor interrelaţionate autoritatea unor sisteme de referinţă unice sau greu de modificat. Trăind într-o lume plurală, cu istorii (inclusiv literare) alternative, revărsate și interpretate subiectiv în același prezent rupt de trecut, găsim de cuviinţă a reîmblânzi canonul (cu toate avatarurile lui), chestionându-ne cu luciditate asupra unor aspecte fundamentale: cui servește? cine mai are nevoie de el? Rămân multe întrebări fără răspuns în ipostaza în care am discuta despre moartea canonului. În lipsa canonului ar mai exista ierarhii literare? Cu siguranţă că da, cele ale vânzării de carte, cele impuse de edituri și agenţi literari. Dar aceste ierarhii nu ar însemna decât simpla evoluţie la o bursă a valorilor de piaţă (funcţionând după principiul celebrităţii în limitele sfertului de oră, enunţat de artistul plastic pop art Andy Warhol), dând seama de multitudinea de posibilităţi de conectare și difuzare, adică de indicatori economici și sociali, nu estetici. Dacă întrebarea privitoare la utilitatea canonului duce la o potenţială închidere, posibil ca reformularea să grăbească limpezirea unor aspecte: pe cine deranjează canonul? Răspunsurile au fost date în mediul cultural american încă de la sfârșitul anilor optzeci, iar în cel românesc problematica a ajuns pe masa dezbaterii în 1990, printr-un studiu al lui Virgil Nemoianu din România literară, Bătălia canonică – de la critica americană la cultura română. În Lumea Nouă, ulterior dincoace de Atlantic, canonul literar a început să devină greu de digerat de feminiști, neomarxiști, postcolonialiști, apoi de alte categorii deconstructiviste și marginale, invocând descentralizarea postmodernă. Să nu uităm că în plină dezbatere pe tema canonului în anii 1990 apăruseră deja voci care clamau rediscutarea lui în raport cu genul. Așadar, monocanonul literar începuse deja să deranjeze în diferite grupuri minoritare în raport cu o serie de criterii de natură politică, socială, culturală, care invocau necesitatea relativizării valorilor, eventual a demantelării sistemelor de valori, subminării centralităţii și a principiilor ordonatoare. Dar canonul deranjase de fiecare dată când, în plan literar, interese mult mai mari de ordin politic, social sau cultural aduceau în atenţie criterii extraestetice, ideologice. Proletcultismul, de pildă, s-a impus printr-o demolare a canonului (chiar dacă el a rămas în mentalul colectiv al criticii oprimate în stadiu de latenţă). Proletarnaia kultura nu putea admite ierarhii estetice. Ea servea unor interese politice, de instaurare a unei ordini sociale (revoluţia proletariatului), construind un dușman: burghezia cu întreaga ei paletă de experienţe și ierarhii artistice.

De ce deranjează, atunci, o listă canonică neasumată individual, ci elaborată în urma unei anchete consacrate celor mai valoroase o sută de cărţi de proză? Mai ales că, în textul însoţitor din România literară – în fapt editorialul numărului 2/2019, Ancheta noastră: o listă canonică (proza) –, Nicolae Manolescu punctează rolul selectării respondenţilor:

Rezultatul anchetei se datorează așadar unor opinii critice. Facem această precizare pentru că anchete similare au mai existat, dar s-au adresat în mod nediferenţiat unor scriitori și critici. Cea mai recentă, la care ne-am referit într-o notă din revista noastră de la finele anului trecut, a apărut în „Steaua” clujeană, și ea își alegea corespondenţii și dintre cititori. (…) Mai întâi, am restrâns aria respondenţilor la critici. E meseria criticilor de a judeca valoarea literară. Dacă sunt consideraţi mai obiectivi decât scriitorii, este pentru că sunt judecaţi, la rândul lor, nu pentru valoarea sau nonvaloarea cărţilor despre care scriu, ci pentru valoarea sau nonvaloarea propriilor judecăţi.”

Așadar, în această formă a propunerii, în care lista lucrărilor nu este privată, în care operele incluse nu au făcut obiectul niciunei alinieri cu tentă (ideologică), niciunei intenţii de influenţă, considerarea listei ca fiind discutabilă (confundându-se voit lista canonică cu topurile literare cu relevanţă publicistică sau editorială) este o simplă răutate. Nu întâmplător, alternativa propusă acestei liste canonice este un cont dintr-o reţea socială.

Dintr-o privire asupra listei canonice a prozei din ultima sută de ani constatăm că nu diferă radical de canonul criticilor întemeietori, Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu și Nicolae Manolescu, dar propune (prin actualizare) autori neincluși în istoriile literare ale acestora. Prin aceasta, lista devoalează un canon în dinamică, proiectat pe coordonate estetice, având la bază lectura operelor și asumarea critică (propria validare critică a fiecăruia dintre cei incluși în proiect). Și-au asumat lectura chiar și cei care au contestat posibilitatea unei priviri de ansamblu, posibilitatea realizării unei istorii literare de un singur om, în cunoștinţă deplină a fenomenului și bazat pe lecturi și relecturi (reinterpretări critice). Lista canonică s-a dovedit a fi rezistentă la diluarea prin postadevăr a argumentelor de ordin estetic (și istoric), dar și la „bombardamentul” postmodern aplicat sistemelor de valori.

Să înţelegem această listă canonică drept o privire consistentă dintr-un unghi, din 2019, din care s-au văzut, în limitele unui număr de 100 de titluri propuse, lucrări incontestabil de prim raft, printre care au ieșit la lumină, fie și pentru o scurtă perioadă de timp, și lucrări ale „canonului din umbră”, care se vor risipi odată ce alte texte mai valoroase vor ieși în prim-plan. Lista canonică a criticilor convocaţi de România literară nu este un pat al lui Procust. Lista canonică nu produce mutaţii majore în raport cu canonul criticilor fondatori, dar nici nu respinge propunerile pertinente ale vocilor contracanonului. Lista canonică a României literare include și vârfurile producţiei literare în proză a unei etape șterse cu buretele de unii critici („generaţia pierdută” a anilor 1970, amendată pentru „manierism livresc”), dar și pe autorii înverșunaţi din prima etapă de dezbatere pe tema canonului (opunându-se mai degrabă osificării acestuia decât canonului în sine) care se îndoiesc de însuși conceptul de valoare. Această listă canonică a României literare, perfectibilă, ajustabilă, are două roluri fundamentale: 1) se exprimă pe sine în dinamica perspectivei asupra canonului, invocând revizuirea și 2) propune dezbaterea mai degrabă despre conștiinţa canonului decât despre canon. În primul caz, revizuirea (implicit relectura și recontextualizarea lecturii) devine firească și proiectează un orizont de așteptare privitor la aproprierea canonului critic de canonul școlar, respectiv de programul de reeditări (ambele explicit formulate în cuvântul însoţitor al lui Nicolae Manolescu).

Lista canonică a României literare contribuie la reconsiderarea criticii de direcţie, coagulează eforturile unei critici (preponderent de întâmpinare) a celor 30 de voci distincte într-un proiect unitar, care are rolul de a reaminti prevalenţa principiului maiorescian al autonomiei esteticului și de a angaja proiectiv un orizont de așteptare pentru proza românească și un orizont critic în raport cu ea.

(Comunicare prezentată la Colocviul romanului românesc contemporan, ediția a XII-a. „Lista canonică a romanului românesc din ultimul secol”. Alba-Iulia, 10.10.2019)