Resurecţia periodică a prozei scurte pare să fie, spuneam altădată, legică în literatura noastră. Liviu Rebreanu știa foarte bine că așa stau lucrurile când inventaria, în Centenarul nuvelei românești, excepţionalele lumi în miniatură considerându-le fundal indispensabil evoluţiei romanului. Un impas al genului proteic, o ezitare se pot depăși printr-o rafală rapidă, insistentă, care tatonează un nou drum, alte posibilităţi. Îmi propun să probez această impresie printr-o parcurgere cronologică a prozei românești, atentă la vârfurile prozei scurte și ale romanului, dar și la evenimentele istorice (cât e supunere la comanda social-politică și cât e rodnică „indiferenţă la eveniment”?) sau la așteptările publicului (chestiune de cerere și ofertă). Maniera cronologică de abordare e și replică la ideea prăpăstioasă că literatura se poate studia și în absenţa istoriei literare, suspendat, fără trimiteri la trecut, la începuturi. Deocamdată, o schiţă.
Secolul 19 îl încheiau, consistent și durabil, Mara și Comăneștenii. Până la ele, nuvele și povestiri, de la Negruzzi la Vlahuţă și Delavrancea. La începutul secolului 20, pare că ne aflăm în locul/timpul în care nu se întâmplă nimic. Viaţa intră în literatură măruntă și mărunţită, dar cu surprinzătoare latenţe și cu sensuri adânci, sub pana unor autori remarcabili de proză scurtă. Acum apar excepţionalele nuvele și povestiri caragialiene. Publică Bassarabescu, Brătescu-Voinești, Gârleanu, Galaction, dar și Cezar Petrescu, Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, marii romancieri de mai târziu. (În 1929, scriind despre nuvela românească într-un număr din „Cele Trei Crișuri” dedicat speciei, Mihail Dragomirescu vorbea despre resorbirea în roman a nuvelei și despre faptul că nuvelele românești pot concura cu cele mai bune din literatura universală; căci românul s-a născut mai degrabă povestitor decât poet). Anii Primului Război nu sunt deșertici literar: apare, de pildă, Neamul Șoimăreștilor (tot așa cum, în anii celui de-Al Doilea Război, vor apărea Divanul persian și Anii de ucenicie; în 1941, Istoria… lui Călinescu și Arta prozatorilor români, a lui Vianu).
În cele două decenii interbelice, romanul românesc reușește performanţe exemplare pe toate temele, în toate registrele, construiește și experimentează, în pas cu marile literaturi: e social, istoric, psihologic, de atmosferă, fantastic, chiar și erotic (H. Bonciu). Proza scurtă nu lipsește, dar e pusă, firesc, în umbră. Mihail Ralea crede că „înainte de primul război mondial, nuvela și schiţa au fost genurile preferate ale scriitorilor noștri” și se întreabă, când tocmai apăruseră Ion și Pădurea spânzuraților, „De ce nu avem roman?” De altminteri, periodic se vor lansa semnale sumbre despre criza literaturii, a romanului etc., chiar dacă un inventar cronologic oricât de rapid va demonstra absenţa găurilor negre în universul literaturii.
După război, se instalează/impun schemele unei realităţi receptate canonic (sau canonit!), unilateral. Se scrie la comandă politică, după reguli stricte. Dar cu câteva uimitoare excepţii, semn că indiferența la eveniment a marilor creatori poate crea soluţii de afirmare și „sub vremi”: nuvelele din Întâlnirea din pământuri, apoi Moromeții, Groapa, Un om între oameni (roman pe nedrept minimalizat; mai degrabă capodoperă, cum crede Mihai Zamfir), Toate pânzele sus, Cireșarii, Bietul Ioanide. Odată cu prozele scurte ieșite din rând ale unor Bănulescu, D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Titus Popovici, postumele lui Voiculescu, are loc recuperarea interiorităţii prin oniric și fantastic. Dar nu acestea vor fi zonele în care va crește romanul în anii imediat următori. Ele vor fi semnalul necesarei schimbări de macaz. Romanul își instalează acum tabăra, aproape exclusiv, în locul social, „obsedantul deceniu” fiind comentat pe toate feţele. Se fixează ierarhii, se stârnesc orgolii, delirul și deruta stăpânesc moda zilei. Geografia fiinţei, securitatea primară a ungherelor, în vogă la interbelici, sunt înlocuite de nesiguranţa impetuoasă a spaţiilor deschise, a pieţei, străzii, uzinei, șantierului. Toate non-locuri. Totul devine o problemă de topică, de sintaxă. Eul inconfundabil, cu complicata lui morfologie, e pus între paranteze de către Putere. Ea procură deliciile, voluptăţile, zbaterile, incertitudinile. Cuvântul însuși tinde să devină atotputernic, urmare paradoxală a relativităţii sale totale. Preocupată cu precădere de investigarea „adevărului”, proza e măcinată de o iritare subsidiară care anulează tihna romanului tradiţional. Scriitorul pătrunde în zonele obscure ale motivaţiilor ultime. El nu afirmă, ci întreabă. Frecvenţa personajului-gânditor și narator este o caracteristică a prozei-dezbatere. Forma de apărare a acestui personaj este „continua fărâmiţare prin gândire a fiecărei experienţe trăite” (Alexandru Ivasiuc). Impasul romanesc este iminent. Povestirile lui Nicolae Velea, cu „vorbă-n colţuri și rotundă”, abia de fisurează obsedantele dezbateri. Aici intervine proza scurtă optzecistă.
Etapa efervescentă, șocantă a textualismului, a „întoarcerii” bătăioase a autorului atrage atenţia asupra îngustării primejdioase a zonei de influenţă a individului. Masificarea, destinul oribil al omenirii ameninţate de dezastre mondiale se tratează homeopatic cu înregistrarea albă a detaliului, cu provocarea experimentală, in vitro, a unui „elefantiasis” epic, mai degrabă ontic, invocat în numele reabilitării interiorităţii umane, al unicităţii sale salvatoare. Se lansează un manifest al întoarcerii la esenţa umană. Dar supralicitarea gesturilor mărunte apare deja și în câteva romane încadrabile „direcţiei homeopatice” – romanul „într-o doară” Viziunea vizuinii al lui Marin Sorescu, excelentă parodie lingvistică a unei realităţi plurale, complexe, dar și romanele lui Paul Georgescu, în care „subversiunea” devine o versiune enormă, în serie, a realului. Așadar, nu în noutate absolută, stridentă stă valoarea prozei „tinere”, ci în nuanţa expresivă aparte, originală pe care știu s-o dea reprezentanţii ei de talent unei direcţii mai ample. E de luat în seamă și efectul pe care ieșirea „în haită” la lumina tiparului îl poate avea asupra cititorilor.
Proza scurtă a anului 1989 (atunci apărea Visul lui Cărtărescu, dar și Grădina de vară a lui Răzvan Petrescu) propunea o nouă dimensiune a umanului, cu accent pe inefabilul existenţei, pe modul ei de a se răsfira printre degetele dogmei, de a se salva de la orice formă „definitivă” impusă din afară. Înrudit, până la un punct, cu realismul magic, noul realism tentează o mult mai riguroasă implementare în coerenţa tradiţională a realului. Proza descrie și narează, cu stil și forţă expresivă, faţa diurnă a existenţei într-o stare mereu subminată de taină, de noapte, de dincolo.
După 1989, proza nu se acomodează din mers deschiderii. Intimidată de nesfârșitele certuri canonice, de noile teze și cenzuri, de etalonul est-etic aplicat abuziv și fără nuanţă, continuă maniera parabolică, atunci când o face, se refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală, ori, cel mult, încearcă să se alinieze modei sexului care vorbește, cu întârziere și cu excese de costumaţie, din perspectiva unui autor dispus să se confeseze cu o „nerușinare” nu tocmai la îndemână înainte. Dezinhibările, de altfel, sunt accentul nou cel mai evident: scriitorul iese la rampă și spune lucruri tăcute decenii în șir. Memorie, vis, realitate sunt toate incerte, fără graniţe care să le delimiteze net teritoriul. „Parcă la toţi ne lipsește mama” (Vânătoarea regală), definiţia unei lumi orfane de certitudini, e din nou valabilă.
Așa se face că deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc, nu își găsește degrabă oglinda potrivită. „Realitatea” sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă. Au prins, o vreme, mai ales reeditările din marii scriitori ante-revoluţionari. Proza tânără, deși lansată cu mare fast, e departe de a fi preferata cititorului român. Nici voga memoriilor nu e indiscutabilă. E adevărat, au apărut câteva interesante și bine scrise jurnale din infern, necesare ca document, căci, altminteri, n-au spus românilor noutăţi fundamentale – surpriza a fost fulgerătoare, adică violentă și efemeră; înalta temperatură a acestor scrieri are încă nevoie de temperare pentru a deveni și utile.
Anul literar 1990 n-a însemnat, așadar, neapărat un an de cotitură, fiindcă literatura autentică nu-și pierde și nu-și recâștigă valabilitatea în funcţie de ora istorică. Dacă e adevărat că nuvela, povestirea, proza scurtă în general înfloresc la noi (și poate nu doar la noi) periodic, lansând în pași mici o modificare de anvergură pe care o pecetluiește mai apoi romanul, de data asta lucrurile par să nu se fi întâmplat la fel. Egografiile fragmentare, din ţăndări și fărâme tatonante, au fost, mai degrabă, specia-de-trecere spre roman. Încântata de sine dez-încântare a egografiilor cade perfect pe deruta omului micșorat al mileniului trei. Astfel încât, după două decenii de traduceri masive din literatura universală, romanul românesc cunoaște un nou moment de vârf, se dezmeticește și atacă teme diverse cu formule noi sau înnoite.
O primă încercare masivă de a scrie despre al doilea „obsedant deceniu” este Ecluza (2006) lui Radu Mareș, romanul unei societăţi închise, scris cu mijloacele unei societăţi închise, sugerând că ficţiunea și istoria nu și-au recăpătat autonomia, că adevărurile sunt încă manipulate. Romane precum Provizorat, al Gabrielei Adameșteanu, sau Un om din Est, al lui Groșan, îndreaptă lucrurile și aduc oarecum proza românească la zi. De remarcat că ele sunt construite pe aceeași „opoziţie complementară” – posomoreala cu accente grotești-hilare a orizontului politic e contracarată cu un tratament erotico-senzual, din mai multe puncte de vedere „oprit” și cu atât mai eficient. Totodată, subminând ori condimentând Politica, respectiv Erosul, freamătă, insistent și consistent, un al treilea element, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Dacă politicul e suportat mai mult ori mai puţin traumatizant, iar eroticul e un refugiu nu de puţine ori alienant ori o simplă/meschină amăgire, culturalul are firescul unei temelii existenţiale, nu e de umplutură, ci de esenţă. S-ar putea ca acesta să fie cel mai „adevărat” portret al epocii și, totodată, cea mai bună cale de recuperare a echilibrului romanesc și existenţial deopotrivă.
Primul deceniu postrevoluţionar – celebra, prelunga tranziţie în întregul ei – își are și el cărţile sale emblematice. Simion liftincul, a lui Petru Cimpoeșu, chiar dacă mizele sale sunt mult mai largi, sau Replace all. Colcăiala a lui Ioan Lăcustă sunt de reţinut fiind mai detașate, umorul salvând de la datare situaţii și personaje dintre cele mai datate.
Romanul cu „întoarceri și fugi”, cel care caută aromele pierdute ale unui trecut mai bun, mai așezat, pregătește intrarea în scenă a romanului în sens larg istoric, cel care are forţa de a reconstitui și construi mari epoci, în cărţi cu bătaie lungă, în edificii romanești de valoarea celor interbelice. Paleo-plastica romanescă își exersează cu dichis îndemânarea. În Oglinda și drumul și în De veghe între cărți am descris și am grupat după diverse criterii câteva bune zeci de cărţi de proză ale ultimilor ani.
În interstiţii, se scrie și proză scurtă. Impactul ei e mai redus și fiindcă, se pare, cititorul vrea roman. Oricum, proza românească de azi se înscrie, fără traume și sincope, pe o linie continuă începută în 1840 (dacă nu cumva chiar cu un veac mai devreme, o dată cu O samă de cuvinte). Înregistrând obstacolele Istoriei fără să li se supună, ea, proza, numără vârfuri succesive și uneori alternative de proză scurtă și roman care pot sta oricând alături de literatura lumii. Voi reveni.
(Comunicare prezentată la Colocviul romanului românesc contemporan,
ediția a XII-a. „Lista canonică a romanului românesc din ultimul secol”. Alba-Iulia, 10.10.2019)