Textul de față este o privire succintă asupra recuperării unui domeniu confiscat de comunism.
După o perioadă de interes în privinţa psihanalizei ivită în rândul intelectualităţii române la începutul secolului trecut, congruentă cu interesul arătat în restul Europei, după diminuarea la maxim a acestui interes în urma instalării comunismului, când psihanaliza devine, brusc, o afacere „burgheză“ periculoasă cu care preferabil era să nu fii asociat, după un reviriment clandestin în anii ’70, când atenţia pentru psihanaliză este suscitată, probabil, și de interzicerea psihologiei în România, în anii postdecembriști se înfiinţează Societatea Română de Psihanaliză, care-și începe parcursul în deplină libertate și, cel mai important, acest parcurs se fundează pe criteriile internaţionale ale formării profesionale. Alături de Societatea Română de Psihanaliză, își încep drumul sau apar, încetul cu încetul, și alte institute de formare: Fundaţia Generaţia – centru de psihoterapia psihanalitică a copilului și adolescentului, Asociaţia Română de Psihoterapie Psihanalitică, Fundaţia Româno-Olandeză pentru Psihoterapie Psihanalitică, Asociaţia de Consiliere și Psihoterapie psihanalitică din București, Asociaţia Româno-Franceză de Psihoterapie și Psihanaliză – „André Green“, Asociaţia Română de Psihanaliză de Cuplu și Familie, Insight – Asociaţia pentru promovarea psihanalizei clinice și teoretice. Toate acestea încearcă nu doar să edifice un nou statut profesional, ci, mai ales, să recupereze zecile de ani în care profesia de psihoterapeut nu a existat nici măcar la nivelul cunoașterii teoretice. Putem spune, așadar, că psihanaliza este bine reprezentată azi, că a căpătat statut, că proliferează cel puţin la nivelul formării profesionale, care este o formare de lungă durată, ce cuprinde analiza personală a viitorului practician, cursuri teoretice, supervizări, toate acestea însumând un parcurs care poate ajunge la 10 ani postuniversitari sau chiar mai bine. Fiind o profesie nouă, cât se poate de firesc, contribuţiile teoretice încă se lasă așteptate, pentru acestea fiind necesar un lung parcurs de practică, prin urmare, maturizarea profesională a practicianului.
Există, însă, o bogată ofertă de carte de psihanaliză, prin contribuţia extraordinar de importantă a Editurii TREI, la ora actuală fiind disponibile nu doar operele complete ale Freud și Jung, ci și o mulţime de alţi autori contemporani, neo- sau nefreudieni. Eforturile Editurii Fundaţiei Generaţiei întregesc producţia de carte de specialitate din toată aria psihoterapiei, atât de necesară într-o ţară tânără din punct de vedere al parcursului, în legalitate, al acestei meserii. Nu în cele din urmă, Editura Humanitas și-a adus și ea o importantă contribuţie la recuperarea acestui domeniu.
Dacă în ceea ce privește proliferarea activităţilor de formare și a industriei editoriale lucrurile stau bine, în ceea ce privește penetrarea ideilor psihanalitice în rândurile populaţiei impresia este că lucrurile nu stau la fel de bine. În această privinţă, sunt tentată să despart apele: una este poziţia intelectualului generic faţă de psihanaliză, alta este cea a celor în căutare de psihoterapie. Dacă în primul caz există încă o uriașă rezistenţă faţă de psihanaliză, ea având dintotdeauna darul de a leza narcisic pe oricine nu deţine suficientă curiozitate pentru a se apleca mai îndeaproape cu scopul de a înţelege cu adevărat despre ce este vorba, pentru cel care caută o psihoterapie și un psihoterapeut lucrurile devin cu adevărat tulburi, pentru că majoritatea nu are nici un fel de informaţii despre școlile terapeutice, despre diferenţele dintre ele, despre posibilităţile fiecăreia de a ajuta. Cu atât mai puţin despre psihanaliză ca atare. Nici nu este de mirare, într-o ţară în care încă se face confuzie între psihiatru și psiholog și în care psihoterapeutul este orice altceva decât un profesionist capabil să ofere ajutor, ades confundat cu medicul, consilierul, ba chiar cu maseurul, reflexoterapeutul, ca să nu zic cu chiromantul sau cu ghicitorul în bobi. Ceea ce vreau să spun este că majoritatea pacienţilor nu își alege forma de terapie, ci nimerește, pur și simplu, într-un cabinet (eventual) de psihoterapie, nefiind interesată cui se adresează, adesea nefiind interesată nici măcar dacă respectivul terapeut deţine sau nu un atestat într-o formă sau alta de terapie. Este motivul pentru care, la fiecare primă întâlnire cu un potenţial pacient, încep a mă prezenta prin a spune în ce formă de terapie sunt atestată, care sunt instrumentele de lucru, etc, informând pacientul nu doar că are dreptul să ceară terapeutului atestatul de liberă practică, dar că este spre binele lui să o facă pentru că nici această meserie nu este lipsită de șarlatanii ei. Așa încât, cu tot efortul ultimilor 25 de ani, psihoterapia în general nu a reușit să-și edifice o imagine clară, pe care pacientul să o poată identifica, confuzia fiind foarte mare. Tocmai datorită acestei confuzii (iar aici nu putem da vina strict pe școlile formatoare), câmpul terapiilor este unul benefic infiltrării pseudospecialiștilor, care profită de lipsa cunoștinţelor pacienţilor și încep cu aceștia așa-zise terapii sortite, dintru început, eșecului, aceste eșecuri constituindu-se într-o sursă serioasă de decepţie și, drept urmare, într-o carte de vizită proastă pentru profesioniștii pe care pacienţii nu au avut șansa să-i întâlnească.
Dar nu doar lipsa unei imagini clare în privinţa psihoterapiei este generatoare de confuzie, ci și calitatea actului de formare lasă, uneori, de dorit. Ca și în alte domenii, și spaţiul psihoterapiei a devenit, pentru unii, doar o afacere menită să înflorească financiar. Dacă aș avea un reproș de făcut școlilor formatoare, indiferent de orientarea lor, acesta ar fi legat de rigurozitatea formării. Senzaţia mea este că standardele au scăzut în ultimii ani și că prea ușor ajung să ia loc în fotoliul psihoterapeutului oameni care nu și-au însușit suficient minimele instrumente de lucru. Căile scurte nu sunt bune întotdeauna. Dacă formarea în psihanaliză presupune un traseu care poate fi parcurs în 8 – 10 – 12 ani – și aici nu iau în calcul anii de facultate sau de master –, cât de psihoterapeut poţi fi în urma unui traseu de doi ani? Până la urmă, problema nu stă în numărul de ani, ci în aceea că cei care devin terapeuţi după doi ani au pretenţia că pot funcţiona la fel ca cei care parcurg zece ani. În loc să-și vadă de perimetrul în care s-au școlit și în care efectiv pot fi de ajutor, își fabrică o falsă carte de vizită, promiţând succes în arii de patologie despre care nu cunosc mare lucru la nivel profund. Este ca și cum o croitoreasă care coase rochii crede despre sine că este chirurg, pe principiul că și în chirurgie se coase. Cât despre o statistică românească care să evalueze impactul psihoterapiilor în ţara noastră, așa ceva nu există.
Alături de școlile din aria psihanalizei – nici despre ele populaţia nu știe nimic și, dacă există o minimă informaţie, și aceea este falsă: „psihanaliza înseamnă Freud“ – au apărut, desigur, și alte școli formatoare în diverse alte forme de psihoterapie, cele mai bine reprezentate fiind, din câte cunosc, terapiile cognitiv – comportamentale, cu o puternică și merituoasă școală la Cluj. Pentru a avea o imagine și mai clară în ceea ce privește confuzia solicitanţilor de psihoterapie, mulţi cred că hipnoza este o formă de terapie. Profit să spun aici eventualului cititor profan că hipnoza este o tehnică de intervenţie, nicidecum o metodă de psihoterapie și că cel care spune despre sine că este hipnoterapeut este, de fapt, nimic.
Graţie revistei Societăţii Române de Psihanaliză și a conferinţelor publice ale școlilor formatoare, oricine este invitat și poate lua contact cu psihanaliza. Din nefericire, adresabilitatea rămâne restrânsă pentru că acestea sunt percepute ca fiind niște invitaţii pentru specialiști. Unul dintre motivele principale este, în opinia mea, faptul că psihanaliza se adresează omului din afara domeniului, în vocabularul ei de lucru, care este unul perceput ades ca impenetrabil. Și este adevărat nu poţi înţelege mare lucru câtă vreme în interiorul unui discurs sunt vehiculate concepte pe care nu le înţelegi. Pe de altă parte, oricât de mult ar vrea să coboare în stradă și să se adreseze, prietenește, publicului, nu îi este deloc ușor specialistului să înlocuiască vocabularul de lucru cu un vocabular comun, pe înţelesul tuturor. Astfel încât, cititorul de psihanaliză din afara domeniului este mânat mai degrabă de curiozitate intelectuală, care bănuiesc că diminuează pe măsură ce se vede nevoită să descifreze un limbaj care pare o limbă străină. De aceea, cred că există mai degrabă cititori de roman cu influenţe psihanalitice decât cititori de literatură psihanalitică. Chiar dacă s-a recuperat extrem de bine în ceea ce privește cartea de psihanaliză, impactul ei asupra populaţiei rămâne, cred, unul restrâns.
În concluzie: în ciuda uriașului progres postdecembrist, psihanaliza rămâne o Cenușăreasă pe care prea puţini sunt dispuși să o cunoască, preferând să continue să o vadă precum o fetișcană săracă, fără nici o soartă sau, din contră, precum o femeie frumoasă și inaccesibilă, în egală măsură urâtă atât de femei (pentru că nu pot fi la fel de frumoase ca ea), cât și de bărbaţi (pentru că le rămâne inaccesibilă). Sigur că folosesc o simplă metaforă, doar pentru a oferi imaginea pe care mulţi o au despre psihanaliză. Și când spun majoritatea, mă refer la cei mulţi care cred că știu despre ce este vorba și, în virtutea acestei credinţe, emit păreri „întemeiate“, cât și la cei care, neștiind nimic, emit același tip de opinie. Adevărul este că foarte puţini știu, cu adevărat, câte ceva despre psihanaliză. Acestora le spun că psihanaliza românească este bine mersi, în plină și viguroasă dezvoltare și că atâta vreme cât psihicul uman va avea o majoritară parte inconștientă, psihanaliza este chemată să contribuie la transformarea acesteia într-una conștientă – la integrarea inconștientului în conștient, cum spun unii sau, cum spun alţii, la extinderea conștiinţei. Spus pe scurt, la unificarea minţii omului.
