Neesențialele
Noi n-am avut nici înainte de 1989 și nici după 1989 ceva ce-mi vine să numesc – poate un pic pretenţios – „o cultură a esenţelor“. Trecând prin comunism, am trecut cu de-a sila prin transformări sociale care contraziceau tendinţe comunitare și individuale normale: mobilizări colective și încordări interioare pe cât de nefirești, pe atât de obligatorii. Am trăit îndiguiţi, iar digurile schimbă albia și debitul apelor. Deși nu răspundem identic la presiuni, lipsuri sau interdicţii, totuși, în cele din urmă, legile, cum bine intuia Jacob Talmon, schimbă inimile. Comunismul a fost, indiferent de disponibilitatea noastră individuală de a ne lăsa „schimbaţi“, o experienţă radicală comună. Nu ne putem apăra eficient de ceea ce trăim la comun. O convingere personală se naște în și prin experienţă colectivă. Atmosfera aceea umbroasă, marcată de ambivalenţă emoţională și cognitivă fusese numită cândva de Czeslaw Milosz „captivitate a minţii“. Prin mutaţii sociale și îndiguiri psihologice succesive, s-au creat condiţii pentru duplicitate și impostură; în cele din urmă, pentru vid lăuntric. Acestea, însă, sunt relele mici. Răul cel mare rămâne, până azi, imposibil de controlat: învălmășirea valorilor și, odată cu ea, pierderea criteriilor de evaluare a realității. Existenţa noastră colectivă a rămas și ea, tot până azi, marcată de confuzie. În zbuciumatele decenii postdecembriste, consensul civic – cât a fost – a oglindit din plin această lipsă de ancorare în realităţi personale profunde. Nu există, însă, consens autentic și comunitate de valori dacă nu există vieți individuale decente, adică vieţi de oameni adecvate realităţii. Nu există viaţă civică reală dacă nu există deja Viaţă. Și nici înţelesuri sociale reale ale morţii dacă nu există deja Moarte. Dar pentru asta e nevoie de capital social și spiritual, de comunitate de valori pe care aș defini-o ca fiind ceea ce oamenii, recunoscând în interiorul lor ca esenţial, restituie apoi lumii ca experienţă individuală autentică, firesc convergentă cu a altora, și care ajunge astfel să ia inclusiv – nu exclusiv – forma simţului civic. Știm bine că există indicatori anomici masivi în tot blocul de Est. În anomie se rup punţile dintre interioritate și exterioritate, fie ele punţi legislative, normative, valorice sau existenţiale. Problema neputinţei de a recunoaște și de a cultiva „esenţialul“ nu e una politică, ci și una psiho-socială, ce ţine, adică, de legătura dintre cele interioare și cele exterioare. Bagatelizarea esenţialului s-a aflat pe agenda comuniștilor. Se află, din păcate, și astăzi, pe agendele progresiste. Actualmente, la nivel global, domnesc pretenţiile și pretextele, cu zgomotoasele lor efecte retorice. Domnesc, adică, și azi, tot cele neesenţiale. Peste dezorientările vechi s-au așezat altele noi, iar nouă, românilor, abia azi ne-a devenit cu adevărat imposibil să despărţim esenţialul de neesenţial. Dacă n-ai simţul esenţialului nu-l vei avea nici pe cel al erorii. Într-o lume care ţine morţiș să rezolve absolut toate problemele pe care nu le înţelege (dintre care problema nr. 1 e moartea), oamenilor li se pare esenţial să pună capăt erorilor, nu să înveţe din ele.
Moarte „ca afară“?
Toate părţile constitutive ale sistemului morţii (muritorii înșiși, instituţii, spaţii, obiecte, simboluri, practici, sloganuri) depind de o ordine socială anume. Sistemul morţii, oricât de prost, e la fel de inevitabil ca moartea însăși; și la fel de puţin ameliorabil ca societatea care l-a făcut posibil. Astăzi, când unii se grăbesc să arate că distincţia dintre un stat european „normal“ și un stat european postcomunist nu mai are sens, analiza organizării morţii ne poate dovedi oricând contrariul. Relaţia oamenilor cu moartea oglindește cele mai profunde mecanismele psiho-sociale apărute în sânul societăţii respective. O societate bine așezată produce, mai devreme sau mai târziu, o organizare a morţii bine armonizată cu procesele și priorităţile sale dominante. Așa se face că, de peste 100 de ani, „problema“ morţii a mobilizat în Occident absolut toate știinţele sociale. Pe vremuri, știm bine, de moarte se ocupa religia, teologia și literatura. Apoi s-au născut și înflorit Death Studies. Firește că instituţiile și știinţele morţii nu oferă garanţii simbolice ori practice ori personale. Dar sistemele morţii și retorica pe care o întreţin devin, inevitabil, un „adăpost“ instituţional, psihologic, epistemologic (și chiar spiritual) pentru muribundul occidental și pentru familia sa îndurerată. De pildă, paliaţia și teoriile doliului propun nu doar dispozitive normative, ci și contexte de înţelegere a morţii împreună cu soluţiile practice care decurg din ele. Așadar, pentru muribundul și îndoliatul occidental, tanatologia a devenit, de bine de rău, o casă. Muribundul și îndoliatul român nu au, în sensul acesta, un acoperiș deasupra capului. Nici românii și nici moartea lor (ca eveniment biologic și simbolic) nu mai aparţin „de drept“ cuiva. Pe niște tradiţii erodate s-au așezat strâmb niște comandamente recente (paliaţie de tip hospice care, programe naţionale de screening, pachete promoţionale de incinerare etc). În România, tanatologia așa cum o înţeleg și cultivă academiile și instituţiile occidentale, rămâne inutilă (cu excepţia unor iniţiative private de mică anvergură). Ne trebuie, pesemne, „altă“ tanatologie. Sau, eventual, „altceva“. Când bolnavilor români li se împart prin spitale pliante glossy pe care scrie „Eu îmi controlez boala“ (pentru că niște respectabili ONG-iști și-au învăţat lecţia în Occident), bolnavul cronic intră într-un joc periculos. Murirea e uneori lungă, lungă cât o viaţă. Prăpastia dintre aspiraţie (recunoașterea practică a identităţii de bolnav incurabil) și capacitatea efectivă de a controla procesul muririi și altfel decât ideologic (să zicem financiar, instituţional și socio-cultural) este foarte mare. În plus, ne lovim mereu de „cele esenţiale“: calitatea gestionării morţii nu depinde doar de calitatea seviciilor paliative și funerare, ci și de calitatea sistemului de valori și credințe, adică de relaţia nemijlocită pe care o întreţinem cu acele esenţe în lipsa cărora orice contur identitar și sufletesc – poate în primul rând acela al bolnavului incurabil – se destramă ca o haină putrezită. În sfârșit, experienţa comunismului, gestiunea simbolică tot mai haotică și mai ezitantă pe care o face astăzi BOR-ul, fluctuaţiile spirituale ale unor grupuri tot mai mari de oameni, un sistem medical public ne-centrat pe pacient, rezistenţa la profesionalizare în general și la profesionalizarea morţii în special, erodarea încrederii în instituţiile morţii (vezi mafia cimitirelor), suprasaturarea orașelor mari cu marfă funerară expusă pretutindeni (vezi colivele din cofetării și coroanele din florării) la care se adaugă un talent naţional pentru simulare, omisiune și ocoliș, pare că fac imposibilă identificarea unor „standarde“ naţionale de moarte și murire.
Totuși, cu ce rămânem?
Cu corupţia. Acum exact patru ani, semnificaţia morţii în România se schimba pentru totdeauna. A trecut deja un an de când judecătorii au reunit toate dosarele Colectiv într-unul singur și cred că acum se poate spune că nimeni nu mai vede dincolo de ceea ce pare că se impune vederii: anume că moartea, în România, e inseparabilă de corupție. Noi românii știm ce este moartea și ce-i de făcut în privinţa ei doar în măsura în care aderăm la un adevăr care pare esenţial: românii mor întotdeauna prea devreme. Dincolo de această evidenţă (că moartea delimitează graniţele morale și politice ale vieţii) nu poate trece nimeni. Cultura recentă a morţii s-a consolidat în jurul unui slogan: „Corupţia ucide!“ Cum se descurcă, așadar, grupul sau individul cu moartea, cu suferinţa, cu răul, cu minciuna, cu ura, cu nebunia proprie sau a celorlalţi, în condiţii anomice?Sărind, subit, în alt registru. Cerând, adică – după caz – demisii sau protecţie. Uitând, adică, sistematic că statul – fie el bun sau prost – nu ne poate crește decât prost. Vorbim neobosit despre morţi evitabile, despre victime nevinovate ale unor împrejurări ticăloase, despre disfuncţii instituţionale, impardonabile erori profesionale și psihopaţi netrataţi. Nu ne simţim defel datori cu o moarte, ci târâți în moarte. Acesta e nucleul dur al culturii morții în România. Cercetători, birocraţi, jurnaliști, influenceri, terapeuţi, autorităţile medicale și politice se comportă toţi ca și cum ar exista un consens perfect într-ale morţii și morţilor. Ca și cum soluţiile ar fi mereu aceleași (proteste masive, ameliorarea infrastructurii, găsirea vinovaţilor de serviciu). Discutând moartea împreună cu corupţia, înţelesurile sale sunt în sfârșit recuperate. Deodată, totul devine strigător la cer, adică „de înţeles“ și, cu puţină tenacitate revoluţionară, rezolvabil. În cele din urmă, instituţiile care s-ar fi cuvenit să ne apere de moarte ne-au aruncat chiar ele în braţele morţii. În România, răul morţii a fost și este resimţit ca „rău instituţional“. Ratăm, cred, încă o dată esenţialul: confundăm moartea cu tanatopolitica.