Poezia, la 75 de ani după Auschwitz

Fundoianu (1898-1944)

Dificultatea evocării lui B. Fundoianu începe chiar de la titlu. A spune „75 de ani de la moarte” ar însemna să dăm contur uman unei tragedii de neconceput în termeni umani. Căci poetul nu a murit pur și simplu, ci, la numai 46 de ani, în plină putere de creație, a fost exterminat la Auschwitz. Mai exact, a fost gazat la Birkenau, sinistră extensie a celui mai sinistru lagăr din cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult decât atât: Fundoianu a ajuns la Auschwitz prin proprie voință, numai spre a-și păstra demnitatea umană în fața barbariei. Căci, denunțat ca evreu, arestat de Gestapo într-una din ultimele razii din timpul regimului de la Vichy și deținut, împreună cu sora sa Lina, la Drancy, el ar fi putut alege libertatea: un apel al mai multor scriitori români și francezi (între care s-au numărat Emil Cioran, Jean Paulhan, Stephane Lupasco) îi obținuse eliberarea. Dar cu un preț pe care poetul nu a vrut să-l plătească. Libertatea fusese obținută numai pentru el, nu și pentru sora sa, pe care Benjamin nu a vrut să o lase să meargă singură la Auschwitz. Ironia amară, năucitoare, a destinului său s-a încheiat cu amănuntul că, la data la care poetul a fost gazat, 2 octombrie 1944, atât Franța în care se stabilise în 1923, cât și România în care se născuse în 1898, erau deja libere de nebunia nazistă.

Fiind atât de dureros să vorbim despre un destin spulberat în Holocaust, nu e mai comod de comentat nici opera pe care poetul a lăsat-o în urmă, ca și cum ar fi avut, de fapt, șansa de a-și încheia această operă sau, măcar, de a-i fi configurat trăsăturile esențiale. Un vraf de cărți antume și una postumă, dintre care primele trei în română, și o comoară de manuscrise care încă așteaptă să fie valorificate editorial reprezintă, desigur, un solid nucleu de operă. Cu atât mai mult, cu cât fiecare dintre aceste cărți este, în felul ei, excepțională și trădează nu numai o înzestrare poetică și filosofică ieșită din comun, ci și profunzimea unor căutări spirituale unice în epocă. Nu întâmplător, profilul spiritual de rătăcitor, de intelectual interbelic preocupat de întrebări fundamentale (profil care rezultă, bunăoară, dintr-o lectură filosofică a poeziei sale franceze), este puternic concurat de celălalt, de mare risipitor, care se alcătuiește în special din opera sa românească. Sau, în tot cazul, de scriitor care și-a ascultat întâi și-întâi conștiința și nu și-a calculat receptarea, cum fac atâția alții. Gestul profund moral de a-și urma sora în fumul crematoriilor de la Auschwitz nu a fost, în această perspectivă, unul subit, ci o consecință implacabilă a unui lung șir de decizii existențiale și intelectuale, cu încărcătură morală, luate de un om de caracter.

O decizie perdantă, desigur, în ordinea măruntă a oamenilor obișnuiți, al căror imperativ este supraviețuirea, nu împlinirea spirituală. Cum a fost – în aceeași ordine mundană – și expatrierea din 1923, de dinainte ca interbelicul literar românesc să fi căpătat dimensiunile majore despre care vorbim astăzi și care ar fi fost, indiscutabil, favorabile receptării operei sale poetice și filosofice. Fundoianu a plecat, însă, grăbit, imediat după Marele Război, acuzând minoratul de până atunci al culturii române și căutând în Franța răspunsuri la care încă tânăra noastră cultură nu i le putuse da. A plecat tocmai el, cel atât de pătruns de țara sa, încât – în pofida tuturor prieteniilor (și chiar a preocupărilor sale artistice) de avangardă – va deveni un mare poet tradiționalist. Un poet al peisajului patriarhal românesc, al sentimentului difuz pe care acesta îl degajă și-l induce spiritului, dar și al ocupațiilor noastre ancestrale, cum ar fi, să zicem, via și vinul.

E limpede că nu numai despre șesurile natale este vorba în această identificare a lui Fundoianu cu tradiția românească, întrucât în Herța sa nu există (din motive de climă și sol) o civilizație a vinului. Ocupațiile tradiționale – pe care poetul le cunoaște în detalii de limbaj – sunt nu un detaliu local, ci o emblemă a spiritului românesc, așa cum moneda omagială bătută de Traian în onoarea cuceririi Daciei înfățișează nu relieful provinciei, ci o femeie frumoasă, un ciorchine de strugure și un spic de grâu…

O asemenea identificare între poet și vinul românesc nu are, prin urmare, numai explicația biografică simplă, a unui părinte care, arendaș în Herța, a exploatat o vie – foarte probabil, în regiunea Cotnari, aflată mai la sud –, nici pe cea derivată, a iubirii filiale față de tatăl viticultor. Ci una mai abisală, ținând de structura personalității artistice a lui B. Fundoianu, care vede în vin – produs natural viu, dar fragil și perisabil – o bună metaforă a propriei sale existențe, și de identificarea sa cu destinul evanescent, în modernitate, al patriarhalității românești. Vinul este, în poezia sa, ceea ce este madlena în romanul lui Proust: un echivalent al imposibilității memoriei de a recupera trecutul și, în același timp, un simbol al trecutului însuși.

Și în poemele sale de respirație biblică, de altfel, Fundoianu introduce mitologia senzuală a viei, regăsind astfel tonul câteodată ambiguu al Psalmistului antic, așa cum se întâmplă în Rugă simplă: „Lasă să se reverse podgoriile lumii!/ Fă să se coacă via și dă-ne vinul nou,/ ce ostenește capul și limpezește trupul.” Sau în Psalmul lui Adam, singurul poem neinclus în Priveliști, în care apare cultura potatorică (fapt care spune mult despre importanța pe care trebuie să i-o acordăm atunci când analizăm acest excepțional volum de debut): „Sunt nopți când lutu-mi pare mai bătrân;/ atunci ceva în mine sparge carnea,/ cum sparge vinul nou butoaiele;/ și totuși, Doamne, nu mă doare lutul.// Când strugurii plesnesc de mustul rumen,/ ades, în noapte, printre boi dormind,/ mi s-a părut că recunosc lumina/ și umbletul cel mulcom printre boi.” Amintirea, fie și estompată, a vinului sacral atât de important în iudaism, ca și în creștinism, conferă adâncime acestui simbol.

Dar cele mai impresionante rămân tot iposta ­zele identificării poetului cu vinul-emblemă al spiritului patriarhal românesc. În cel de-al doilea poem din ciclul Cântece simple: Mărior, întâlnim o nouă creație magistrală pe această temă, după cea din Vreau toamnă, via…: „A spart în mine podgoria cu struguri?/ Au spart în mine toate butoaiele cu vin?/ Dacă n-aș ști că e toamnă, aș crede că sunt plin/ pe coajă cu puroiul din bubele de muguri.// […] Dac-ai veni cu capul întors spre porumbei,/ tânără ca o frunză sau ca o stea, ți-aș spune:/ uite, e var pe viță; uite, e clei pe prune/ și sufletu-mi de tine se umple ca un clei.// Ți-aș spune: seara asta e ultima din toamnă,/ și toamna asta, poate, e cel din urmă an,/ e cel din urmă soare și cea din urmă poamă;/ și s-ar putea, femeie, să fiu un Canaan,// urât și sterp, când încă ți-s țâțele cu lapte?/ Sunt crama pentru toate vinațurile noi,/ sunt toamna strânsă încă, fecundă, în butoi,/ și sâmburele putred din fructele prea coapte…”. Această identitate poetică, exaltând fragilitatea condiției umane, trebuie pusă, la Fundoianu, în legătură cu motivul antic carpe diem, după cum ne sugerează poezia Lui Taliarh: „O, Taliarh, acuma, ca și-n trecut, exist,/ și beau din vinul ăsta, și beau din cupa asta./ Vechilul tot nu știe ce albă-i e nevasta,/ Ileana tot nu știe decât să mulgă vaci –/ și via să-și înnoade azurul pe araci./ […] Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne/ și vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mâne,/ poate s-or duce boii cu ochi de râu în știri,/ să tragă cu urechea la noile-ncolțiri./ Și-atuncea, la braț, umbre, nu vom mai ști de toate;/ poate-am să uit nevasta și vinul acru; poate…/ Ei, poate la ospețe nu vei mai fi monarh –// E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.”

Să nu uităm că discutăm, cum spuneam la început, de un mare risipitor, de un poet care, deși recunoscut la vârf în țara de origine, s-a supus cu succes la efortul de a-și însuși o altă limbă literară, franceza, și pentru care exilul nu a constituit o consacrare, ci o încercare. Dusă până la capăt, până în abisul condiției umane. Căci Holocaustul în care a fost înghițit exilatul parizian Benjamin Fondane, alături de alte șase milioane de evrei europeni, n-a fost numai un genocid: unicitatea acestei grozăvii a istoriei constă, între altele, în anihilarea evreului ca evreu, deci a omului ca om

Un destin tragic, care marchează o existență intelectuală plină de ispite și de rupturi. Un destin, în fond, exemplar pentru scriitorul secolului trecut, al războaielor mondiale, totalitarismelor, Holocaustului, exilului și al tuturor dezrădăcinărilor cu putință. O viață scurtă, încununată, însă, în cazul lui Fundoianu, cu o operă de primă mărime, care rămâne în bună măsură de descoperit și de asimilat, în special la noi în țară.