Taxonomia râsului

Dacă literatura mare pune în lumină veșnice frământări, cunoscute și deja tălmăcite, ea îți alterează, în mod seismic, percepțiile și liniștea artificială a gândurilor. Literatura mare este, așa cum susține Italo Calvino, un ceva „care persistă ca zgomot de fundal chiar atunci cînd cele mai incompatibile griji momentane sînt la cîrma situației”. Or, cartea recenzată aici nu poate fi încadrată într-o astfel de categorie. Cu toate acestea, scrierile Dorinei Rusu au, totuși, calitatea povestirilor bune de a lăsa, în ciuda constrângerilor spațiale, un loc de fantasmare în marginea întâmplărilor. Autoarea este foarte grijulie în a nu atenta la plăcerea cititorului de a-și construi aceste schele de sprijin ale poveștii. Experiența jurnalistică a scriitoarei („România liberă”, „Ziua”, „Cuvântul”) se traduce într-un stil al succintului, al lipsei de emfază, dar și într-un limbaj fără ocolișuri („îmi plăcea că-i tremurau țâțele când hohotea”). Cu episoade din viața omului obișnuit, peripețiile cuprinse în volumul de față nu au de-a face cu esențele grele, dar oferă plăcerea unei bune povestiri.

Cu bune și rele, vremea omului nu poate fi luată decât în râs. Râsul conține evocările fără pretenții ale unor întâmplări din viața Otiliei, naratoarea modelată în mod limpede după autoare. Chiar dacă par zguduitoare, întâmplările sunt redate cu o seriozitate deloc fatalistă, una care duce cu gândul la faptul că avem de-a face cu o perspectivă matură. Situații diverse (nepolitețea față de un străjer de noapte la Sfatul Popular, jocurile copilăriei, spaima de moarte din timpul unui atac de panică) sunt punctate, dacă nu chiar resemantizate prin motivul râsului. La un nivel mai puțin abstract, tema râsului devine un protest în fața rigidității insuflate de regimul comunist, căci povestirile sunt plasate fie chiar în, fie imediat după Revoluție sau, dacă vreți, într-o Românie marcată de aceasta.

Povestirile Dorinei Rusu, deși triste și uneori frizând teribilul, reușesc să-și păstreze veselia. Râsul e evocat nu atât ca tratament al tristeții și al deznădejdii, cât ca metodă preventivă. În cazul morții unei prietene, râsul păzește, de pildă, împotriva durerii, într-o răpire, el descurajează „o partidă de amor forțat în mijlocul câmpului” (p. 82). Mergând mai departe, vom da peste râsul care ia viața în piept, și asta chiar în fața pericolului, atunci cînd naratoarea este amenințată. Apoi, apare râsul care consolează eșecul. În momentul în care totul pare a se destrăma în viața povestitoarei, întâlnirea cu un psiholog se dovedește mai mult dezbatere politică, decât terapie. Găsim aici și râsul în fața ironiei sorții, la descoperirea că un fost coleg premiant, mereu lăudat în sat, a devenit, de fapt, un proxenet „tot comandant de detașament era și acolo. Și tot descurcăreț” (p.46).

Cartea e savuroasă și prin comicul aproape inocent, parcă desprins din evocările unui copil-povestitor sau chiar dintr-o poveste: „de data asta, adevărul n-a fost bun […] Mare lucru n-am învățat totuși. Lucruri care nu trebuiau spuse am mai spus și după aceea” (p.29-31), „Când i-a luat cratița cu raci, baba, ca o vrăjitoare, i-a furat gustul ăla din copilărie și amintirile” (p.38), „farmacistul fără vârstă […] credeam că se conservă cu ajutorul rețetelor fabricate în laboratoarele secrete ale farmaciei” (p.133), „Dă-mi și mie un ban, că sunt cerșetor local” (p.143). Un alt lucru de apreciat este că Dorina Rusu nu își folosește în mod utilitar poveștile. Mai exact, există un contrast între imaginile Otiliei, între cea efervescent-neprevăzătoare, deschisă, curioasă, uimită în fața lumii și cea matur-neîncordată care încheie povestea cu o vorbă de înțelepciune. Într-adevăr, personajul apare ca o figură matură ce trece cu bravură prin încercări. Într-un fel stoică, aceasta nu este înăsprită de încercări, iar disponibilitatea ei față de viață nu se alterează, dovadă că are curajul și energia de a merge în Valea Jiului chiar după mineriadă pentru a scrie despre viețile reale, domestice ale celor ce cu puțină vreme în urmă participaseră la Mineriadă.

Marcate de onestitate, colecția de povestiri apare ca un veritabil tablou al întâmplărilor evocate, fără adăugiri stilistice și exagerări pretențioase. „Râsul” este tipul de scriere mai rar întâlnită în zona literaturii române și unul de care avem mare nevoie.