Maurice Mircea Novac – The Road to Las Palmas

Maurice Mircea Novac a debutat sub semnul lui Horia Bernea, artist care a reușit să amprenteze, pentru un timp, o bună parte a tinerilor optzeciști. Alți doi maeștri emblematici pentru formarea pictorilor români din perioada postbelică fuseseră Corneliu Baba și Alexandru Ciucurencu. Baba era încă activ în anii ’80, iar Ciucurencu se bucura de o puternică prezență, datorită numeroșilor săi discipoli, ajunși deja la maturitate. Influența acestora se oprise însă odată cu apariția noului flux generațional care, la început de drum, era puternic marcat de personalitatea lui Bernea și, în consecință, producea imagini „tip“. Motivația unei asemenea opțiuni era justificată nu doar de calitatea discursului artistic dar și de abordarea oarecum subversivă a tematicii religioase, care era prohibită în epocă. Horia Bernea nu și-a revendicat însă niciodată calitatea de mentor, deși era perfect conștient de statutul său iar, în consecință, nici tinerii pictori nu și-au afirmat explicit această descendență, ulterior, unii dintre ei reușind să se identifice printr-o voce personală.

Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de breaslă, care și-au făcut un scop din a se livra în cât mai multe evenimente, pentru a fi cât mai vizibili, Maurice Mircea Novac a preferat să expună rar, fiecare dintre ieșirile sale în public, fiind îndelung premeditată. Deși este unul dintre puținii artiști pentru care munca zilnică în atelier reprezintă un program de viață, prezentarea acestei producții este realizată doar atunci când pictorul este sigur că a găsit relația perfectă între piesele pe care vrea să le arate, spațiul unde vor fi expuse și panotarea lor. Expoziția trebuie să fie asemenea picturii sale. Totul este atent studiat, de la calitatea pânzei, șasiului și a pigmenților până la tipul de înrămare. De aceea, orice solo-show Maurice Mircea Novac este precum o aliniere a astrelor. O asemenea atitudine devine contrastantă în raport cu o lume încărcată de false repere, unde exigența față de sine și de propria creație reprezintă valori tot mai greu de asumat.

După un debut expozițional în manieră neoexpresionistă (Galeria Simeza, 1987), când compozițiile sale reușiseră să își găsească o bună identitate, artistul dobândește recunoașterea în spațiul Țărilor de Jos, la începutul anilor ’90, practicând o pictură în tempera ce mixa neorealismul cu glasiurile picturii flamande. Interesul său a evoluat ulterior, după trecerea în noul mileniu, spre elaborări în care conturul material al obiectelor începe să se estompează în favoarea unor spații cromatice tot mai largi care, în final, deși mult epurate nu anulează forma. Formele încep treptat să migreze spre o redare mult simplificată, în favoarea unor orgolioase demonstrații de tehnică.

Expoziția, The Road to Las Palmas, deschisă recent la Galeria AnnArt din București, este rodul unei rezidențe în insulele Canare, și nu face decât să confirme cele afirmate anterior. Îndrăgostit iremediabil de peisajul mediteranean, în special cel insular, căruia i-a dedicat ani de-a rândul, mai multe cicluri: Ikariotika, Pașii Ioanei etc., cu acest nou proiect discursul artistic evoluează către zone neexplorate. Pentru cei care îi cunosc bine parcursul, nu este vorba de o schimbare propriu-zisă, ci mai curând de o dezvoltare firească a unui traseu vizual care a debutat acum mai bine de trei decenii într-o formulă stilistică coerentă și constant ascendentă. Artistul înaintează pe făgașe adânci, prestabilite, pe care le lărgește mereu. Încă de la debut, compozițiile sale au atras atenția prin severitatea tematică a registrului, destul de restrâns (peisaje si peisaje compoziționale cu personaje, uneori abia deduse) ca și prin simplificarea extremă a formelor care se înscriu lapidar în mase compacte de culoare. Gestul pictural este îndelung cumpănit ca și cum rapiditatea execuției ar putea să primejduiască elocvența finală a imaginii. Compozițiile nu se mai identifică prin excesul de amănunte. Această egalitate a tratării părților componente nu duce la monotonia vizuală a imaginii ci la o repartiție echilibrată a tuturor accentelor, așa cum se întâmplă în lucrări precum: „Burning olive tree – 1“, sau „Burning olive tree – 2“ unde, după cum observa Aurelia Mocanu, în textul de prezentare a expoziției, lucrarea „devine focar energetic“. Artistul dispersează treptat argumentul figurativ, fără să lase impresia unei rupturi sau retractări, pentru că, de fapt, motivul este reluat și redat în transfigurări esențializate. Deși frazarea picturală păstrează accentele epice, investigația de natură estetică își concentrează atenția în perimetrul expresiv al unei sensibilității generatoare de imagini puternice. Piesele câștigă în adâncime simbolică iar efectul e de pictură pură.

Practicând acum o pictură de factură neofovistă, cu împăstări și acorduri răspicate între tonalități contradictorii, Maurice Mircea Novac se remarcă prin vigoarea gestuală care proiectează obiectele în câmpul reprezentării. Peisajele în care densitatea cromatică prevalează asupra desenului activează, cu egală intensitate, stări emoționale și conexiuni de natură epică. Spontaneitatea așternerilor de culoare accentuează și face ca detaliile narative, valoroase în sine, să fie resimțite ca elemente constitutive ale unui întreg. Piese precum: „The Road to Las Palmas – 1“, „The Road to Las Palmas – 3“, „The Road to Las Palmas – 6“, ș.a., sunt elocvente în acest sens. Există mereu un motiv central care armonizează contrastele de culoare, fără să le ridice însă la cea mai înaltă tensiune tonală.

Seria celor nouă colaje, tehnică abordată în premieră de artist, confirmă de fapt, bucuria aproape epidermică oferită de tema „cactușilor“, a peisajului mediteranean, în general. Aici se simte cel mai pregnant starea de imersie a pictorului într-un subiect care îi incită spiritul ludic până la depersonalizare, în favoarea imaginii. Tente de culoare se alătură dar nu se înfruntă, chiar dacă o exaltare reciprocă este necesară. Formele statice și dinamice se îngemănează organic, într-o contextură metaforică, în cadrul căreia patosul deconstructiv al epocii noastre își recunoaște cu dificultate simbolurile. Doar în acest sens, al pasiunii pentru un demers pictural de profunzime, al cercetării acestui spațiu vast și greu accesibil unde, fără inteligență artistică și mai ales fără o constanță a lucrului, riști să-ți ratezi menirea, artistul a rămas un fidel continuator a lui Horia Bernea. În rest, Maurice Mircea Novac este un alergător de cursă lungă, singuratic, atent însă la tot ceea ce se întâmplă în zona sa de expertiză vizuală.