Filmul lui Todd Phillips constituie expresia unui clivaj rar: un studiu de caz remarcabil al unui psihopat în devenirea lui de la benign spre malign, de la victimă la monstru, Arthur Fleck, alias Joker, personaj construit cu subtilitate și acuitate psihologică de către Joaquin Phoenix și o teză explicită, impregnată ideologic, scrisă cu sânge, la propriu și la figurat. Regizorul încearcă să facă să fuzioneze aceste două planuri astfel încât rolul remarcabil construit de actorul american să facă să treacă mesajul pe care ni-l propune și în calitate de scenarist în colaborare cu Scott Silver. Mesajul este cel al unui hater, al unui om al resentimentului întemeiat simplist pe un maniheism care i-a furnizat lui Karl Marx o filipică deghizată în filosofie cu privire la inechitatea socială. Simplu spus, și regizorul nu se încurcă în nuanțe și relativizări ale punctului de vedere, lumea se împarte în bogați și săraci, iar cei bogați îi exploatează pe săraci. De aceea, este inevitabil momentul când cei săraci vor realiza că sunt mulți și își vor uni forțele pentru a-i elimina pe exploatatorii lor, puțini, recte cei bogați. Până aici scenariul marxist-leninist conturat în Manifestul Partidului Comunist funcționează perfect: soluția este anarhia ca premisă a revoluției totale. Cu deosebirea minimală, simplă actualizare, că toți membrii clasei muncitoare vor purta măști de clowni, din solidaritate cu cei pe care-l revendică drept lider, un lider creat tot într-o retortă mediatică, o emisiune a unui important showman, Murray Franklin (Robert De Niro). Liderul este pe față un ucigaș asumat, dar pentru că victimele sale sunt membri răsfățați ai burgheziei ghothamiene, gestul său trece în ochii maselor drept un act justificat de rațiuni revoluționare, de clasă. Cine este acest lider? Joker-ul din mâneca lui Todd Phillips nu este un oarecare, ci un erou de BD, un super-villain cu profil de cartoon precum majoritatea oponenților grotești ai lui Batman: pinguini burlești, pisici de cabaret, clowni malefici, mascați schizoizi, paranoizi frigorifici, ghicitori versatili până la demență etc. Regizorul însă l-a extras lumii sale și convenției genului la edificarea căruia a contribuit din plin Joel Schumacher cu seria sa de Batmani, ducând până la ultimele consecințe încercările lui Christopher Nolan de a psihologiza personajele sale, scoțându-le din carnavalesc și pitoresc macabru într-un joc secund al realității cu ficțiunea.
În filmul lui Todd Phillips, cel care se va autointitula, nom de guerre, Joker, este un comic modest, precum și cei care alcătuiesc trupa de la Haha, jucând același rol, cel de paiață, aspirând fără șansă la statutul de actor, și care suferă de serioase afecțiuni psihice. Filmul documentează onest până la un punct deriva psihică a personajului a cărui mamă de care îngrijește cu duioșie are la rândul ei antecedente ale unor grave afecțiuni psihice, printre care psihoza delirantă. Și mai grav, în copilărie a cauționat molestarea propriului copil de către unul dintre iubiții ei. În jurul acestui „om de prisos“, un loser cu o aură cehoviană, de resemnare obidită, mereu într-un râsu-plânsu isteroid și desincronizat, se strânge lațul societății gothamiene care poartă în ea mărcile administrației Trump. De altfel, în rolul de consilieri sociali sunt distribuiți, fără excepție, oameni de culoare, oameni de treabă pe care administrația întruchipată de un superpotent alb, bogat, infatuat, Thomas Wayne (Brett Cullen), cu aspirații la primărie, ni se spune explicit, nu dă doi bani. Ce se întâmplă cu acest Afleck, care nu a cunoscut nici măcar un minut de fericire în viața lui, așa cum mărturisește? Niște adolescenți își bat joc de el și îl molestează într-un gang – el nu le poartă pică –; un coleg pretinzând că-l ajută îl înfundă în fața șefului pentru a-i lua postul – va fi ulterior înjunghiat cu o foarfecă –; serviciile sociale de consiliere psihologică sunt retrase de către primărie, ceea ce înseamnă pentru Fleck suspendarea medicației și a terapiei săptămânale cu consecințe nefaste; o vedetă de televiziune, Murray Franklin, își bate joc de el în direct, portretizându-l ca pe un ratat ca urmare a performanței sale patetice la un spectacol de stand-up comedy; presupusul tată în serviciul căruia lucrase mama sa cu ani în urmă, candidatul la primărie Thomas Wayne, îl respinge violent, cu un pumn în față, după încercarea de a acredita că este fiul său; mama sa se dovedește a fi sursa primară a problemelor psihice pe care le are, cum poate constata din dosarul ei medical; trei tineri îl iau la bătaie în metrou doar pentru că le apare drept un freak, asta după ce se agățaseră de o tânără în metrou. Și aici se produce scindarea, clownul ripostând cu focuri de pistol, ucigându-i pe cei trei huligani, emblematici pentru plutocrația gothamiană. Iar Fleck, după ce frica îi trece, climax punctat de un dans bezmetic după o coregrafie fantast-delirantă, într-o toaletă oarecare, descoperă că poate riposta, că își poate canaliza violența, că deține o forță redutabilă, că are dreptul la o revanșă pe care societatea cu tot ce are ea opresiv și urât i-o datorează. Fleck descoperă această resursă considerabilă a resentimentului, înlocuind umilința cu ura, o ură care se conștientizează pe sine ca una de clasă, deși Fleck se declară în timpul emisuinii la Murray drept apolitic, la un pas de revendicarea ideologică a anarhismului.
Acest crescendo este construit programatic și tezist de către Todd Phillips, într-un scenariu de tip sado-masochist care devine pe alocuri insuportabil. Spectacolul contorsionismului deopotrivă fizic și psihic al personajului aproape concav, în timp ce fața trece prin expresiile unei disperări profunde creează deopotrivă milă și repulsie. Însă mila și revolta sunt cele două sentimente speculate ideologic de regizor. Cum poți chinui pe cineva destituit prin propria condiție a unei marginalități absolute? Cum poate societatea să fie atât de indiferentă, cu atât mai mult cu cât cel chinuit este pacifist, posedă o reală sensibilitate, e duios, așa cum apare în autoficțiunea sa? Iată ceva inacceptabil, în concluzie societatea este prost construită, malefică, dezumanizantă, încât devine aproape firesc că este populată de superșobolani și se îneacă în supergunoaie. Fără medicația care-l menține cât de cât pe linia de plutire, Fleck pierde contactul cu realitatea, impulsurile sale inițial sinucigașe, aluzia la Taxi Driver al lui Scorsese este apăsat subliniată, sunt converite în impulsuri ucigașe. Mila sa devine pasiune distructivă, Fleck își ucide mama, punctul culminant al devenirii sale, în care, cum sugerează, traversează frontiera dintre tragedie și comedie. Comedia pe care o joacă viitorul Joker este asemeni zâmbetului său atroce, un zâmbet vorace, sangvin, în roșu strident, gura murdară de sânge a carnasierului care-și devoră prada. Todd încredințează mesajul libertar unui bolnav psihic, variantă anarhistă de tip nihilist, impersonată de Neceaev și ficționalul Rahmetov, dragă stângii radicale cu mitologia ei resurecțională. Eliberarea trebuie să înceapă cu un nebun inspirat, un sociopat vizionar care colectează tot aplombul resentimentar al maselor în delir. Într-un fel, Joker nu sare departe de franciza The Purge a lui James DeMonaco, cu deosebirea că accentul cade aici pe riposta maselor pauperizate și alienate în în Leviathanul metropolitan împotriva lui Alpha, omul alb și bogat. Într-un gang, un purtător anonim de mască clownească, îi surprinde pe membrii familiei Wayne, mamă, tată și fiu, și îi ucide pe adulți sub ochii propriului copil, act încă mai atroce decât cel al matricidului. Gestul apare cumva îndreptățit în lumina incendiară a reovltei obștești, un corectiv violent făcut după legea gang-ului, o lecție usturătoare dată marii burghezii. Murray este ucis în timpul emisiunii, acuzat de faptul de a-l fi luat în râs pe sociopatul oprimat, dar Murray indiferent de ceea ce ar fi imputabil atitudinii sale, îi răspunde corect clownului. Și anume, că nu poți motiva prin generalizare uciderea tuturor celor bogați, înstăriți, a burghezilor, pentru că nu toți sunt răi și nicidecum toți vinovați de nefericirea ta. Așa cum nu toți „revoluționarii“ ad hoc transformați în guerilă urbană, sunt neapărat buni când incendiază magazine, molestează polițiști sau ucid domni și doamne cu haine de firmă. În momentul denunțării acestui maniheism ideologic, clownul reacționează violent și închide gura moderatorului cu un foc de pistol.
Joker este un film care cauționează și direcționează tezist violența, un manifest de stânga sub forma unui scenariu revoluționar-vaticinar, a afirmării violenței legitime și compensatorii a oprimatului asupra opresorului, cu mențiunea că nu e vorba nici de oprimați, clasa muncitoare, nici de opresori, burghezia, ci de un caz cu totul particular al unui bolnav mintal într-o fază avansată de psihoză delirantă, cu un complex oedipal rău lichidat, care necesită grabnica internare, și care trezește în mod firesc compasiunea