„Bucuria de a trăi“ a început pentru mine cu o constatare tristă. Nu am întîlnit la vernisaj nici măcar unul dintre românii stabiliți în Cannes și împrejurimi (Nisa și Monaco sînt la o aruncătură de băț și la cîțiva euro plătiți pe autostradă). Am trimis invitația unei asociații de medici români de pe Coasta de Azur (cu mulți membri bine instalați) și parohiei Nisa, deși nu am avut vreun rol în organizarea acestei expoziții, în afara faptului că am cunoscut-o pe artistă, Delona Seserman, în cursul unei vizite în SUA, acolo unde ea trăiește, lucrează și expune de mulți ani. Nu am dispus de presupusul aparat de comunicare al ICR Paris, instituție cu oameni plătiți pentru a expune cultura română publicului francez, și nici de agenda de adrese a Consulatelor onorifice ale României din Nisa și Monaco, ocupate, probabil cu alte probleme, ceea ce a făcut imposibilă deplasarea lor la eveniment.
Absența românilor (cu excepția pictorului Igor Isac, el însuși pregătind o expoziție în zonă, la Draguignan, anunțat tot de mine) îmi dă sentimentul unei mari ipocrizii. Vrem să fim recunoscuți în Europa, în lume, dar asta nu ne obligă pe noi cu nimic. „Să ni se dea, să ni se facă, să ni se aducă“. Să fim recunoscuți fără să facem nimic. Din păcate, nici cei plătiți să promoveze cultura română în străinătate nu par foarte motivați. Trebuie ca toate eveneimentele pe care le promovează să fie venite prin rețeaua ICR, cu aprobări și recomandări.
Recurg la un alt exemplu personal: cum fac pe patriotul în Provence de ceva ani, patriot, cum am mai spus „pe persoană fizică“, am fost invitat cu vreo trei săptămîni în urmă să țin o prelegere la un salon de bussines Româno-Francez la Vilneuve Leubet (lîngă Cannes). Am ales să vorbesc despre Brâncuși, anume despre iubirile lui și rolul de muze al acestor iubiri, o temă deloc seacă și nici foarte savantă. Pentru această „conferință“, cum au numit-o organizatorii, m-am pregătit cîteva zile, mi-am structurat niște idei și niște informații și, mai ales, m-am deplasat pînă acolo pe spezele mele(„știți, nu avem bani să vă plătim prestația și nici deplasarea“). Am ajuns acolo și cu greu am obținut, la cerere, o cafea și un pahar cu apă înainte de a-mi „face numărul“. Mi s-a spus că, fiind depășire de program, nu mai am la dispoziție jumătate de oră ci, „undeva sub 20 de minute“. Am acceptat, nu aveam încotro și am vorbit pe subiectul dat unei săli alcătuite din români și din francezi. Și în timp ce o bună parte din români își „răsfoiau telefoanele“, am vorbit cîtorva francezi (prelegerea a fost în franceză) despre iubirile lui Brâncuși. Niciunul din francezi nu și-a consultat corespondența în timp ce vorbeam și nu a răspîndit „like“-uri pe rețelele sociale. Pînă la urmă, cred că deplasarea mea a fost răsplătită de interesul cîtorva francezi pentru care Brâncuși (Brancuzi – cum zic ei) nu va fi un nume total necunoscut.
În dezbaterile publice se tot bate șaua pe ideea că avem valori culturale de nivel internațional, că trebuie să le promovăm, dar ce folos dacă în realitate rămînem cu șaua, calul fiind demult plecat. Asta a fost constatarea tristă. Mai există și una stenică. La vernisajul din Cannes, la Galeria Cecchin-Stretti (aparținînd unei familii, el corsican, ea italiancă), au fost prezenți localnici, cunoscători și amatori de artă, curioși să vadă ce face o româncă din SUA, cum înțelege ea „bucuria de a trăi“ în Sudul Franței. Și află chiar din catalog: „Provența îmi inspiră bucuria de a trăi clipa. E fericirea de a îmbrățișa acest univers cu toate simțurile: a gusta, a atinge, a respira soarele și lumina provensală, a se imbiba de albastrul mării Mediterane, a întîlni Mistralul. Frumusețea fără egal a Provenței îmi amintește că trebuie să trăiești intens clipa prezentă“.
Delona Seserman, născută la Brașov și afirmată, la început, în România, trăiește, de 27 de ani, peste Ocean, unde a muncit și performat în decorațiuni interioare (în New York), a creat și a expus prioritar pe Coasta de Est și a fost remarcată pentru tehnicile sale experimentale dar și pentru soliditatea unei culturi plastice înrădăcinate în Europa.
Expoziția de la Cannes e alcătuită din lucrări inedite, inspirate de visurile provensale ale artistei și contaminate de pasiunea pentru „bucuria de a trăi“ resimțită în vizitele anterioare în Franța. Dovadă stau titlurile lucrărilor inspirate de cele ale unor „evergreen-uri“ franceze, cîntece preferate ale tatălui artistei, cel care a îndrumat-o spre lumea plasticii. Lucrările se numesc, așadar: 28 degrés à l’ombre și Pas de slow pour moi (de Jean François Maurice), Le long de golfes clairs, La mer bergère d’azur infinie și La mer a bercé mon coeur pour la vie (versuri din cîntecul La mer de Charles Trenet), Glisser mes doigts dans les cheveux d’Esméralda (din cîntecul Belle, de Garou) etc. (Nu traduc titlurile pentru că, francofoni fiind, atîta fraceză și atîta muzică franceză mai știm.)
Cu toate că aceste titluri sînt clar decupate, cu trimiteri spre universul muzical deja „vintage“, ele nu impun o grilă obligatorie de citire a lucrărilor. Poți să nici nu citești titlul, lucrarea e doar un terminal plastic ce te trimte în rețeaua expoziției spre Joie de vivre. O parte din lucrări reprezintă fotografii aeriene ale cîtorva „port de plaisance“, port de plăcere, asupra cărora artista a intervenit recodîndu-le în culoare, deconcretizîndu-le , eliberîndu-le de concret și reținînd, din zecile de ambarcațiuni, doar un semn grafic și pictografic. Bucuria de a trăi, de a pluti, de a contempla marea, de a se impregna de prezența provensală sînt duse la șevalet și traduse în tensiuni și armonii cromatice, în semne și semnale vizuale. De aici, din vederea aceasta de sus (comună, acum, în vremea dronelor) emană senzația de bine, de plutire deasupra acestui ținut binecuvîntat.
„Lumina aceasta a creat mari pictori“ – zicem noi în dialogul de dinainte de ora vernisajului, privind, de pe străduța galeriei din Suquet, cum apune soarele în Golful Cannes și, parcă printr-un miracol (de fapt, putem spune că pictura e un miracol) culorile acelea, momentul acela al zilei, lumina blîndă împinsă de mare înapoi spre cer, toate acestea, zic, se găsesc înmagazinate în lucrările din galerie. O conservă de timp, de culoare, de bucurie de a trăi, asta ar fi, într-o frază, caracterizarea densei expoziții semnate de Delona Seserman.
În cutuma vernisajelor de aici nu se prea obișnuiește să vorbească cineva. Deseori am văzut în galerii, în ziua vernisajului, cîteva momente muzicale. Muzica omagiind pictura. Așa a fost și aici, la un moment dat s-a făcut liniște și publicul (alcătuit din localnici, din artiști, din colecționari) a așteptat momentul muzical. Au apărut două chitări și o cutie de rezonanță folosită drept baterie. Co-proprietarul galeriei, corsican, cum spuneam, împreună cu doi localnici de origine armeană (unul din ei spune cu umor: „cîțiva am mai scăpat“) încep să cînte din Aznavour dar și din alți clasici francezi (printre care și Trenet, cel ce a dat cîteva titluri lucrărilor din galerie). Un concert minunat în timpul căruia a început și un „apero“, cu cîteva platouri și vinuri din regiune. La Joie de vivre coborîse printre noi.
