Un scriitor e anunțat la telefon că va primi Premiul Nobel. Imediat după anunț, pleacă la o plimbare de patru ore prin pădure, așa cum intenționase, timp în care jurnaliștii îl așteaptă ciopor în fața porții. Și apoi le declară că, în ciuda emoției, „va continua ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic“. E Peter Handke, austriac născut în 1942, care trăiește de 30 de ani în Franța, la Chaville. Premiat „pentru o operă influentă care a explorat, cu ingeniozitate lingvistică, periferia și specificitatea experienței umane“. Faimos pentru experimente și atitudine de rebel, cu cărți traduse în 70 de limbi. În românește i-au apărut, abia după 1990, romanele Frica portarului înaintea loviturii de 11 metri, Scurta scrisoare pentru o lungă despărțire, Don Juan povestit de el însuși și Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniștită. A făcut vâlvă mai vechea sa afirmație că Premiul Nobel ar trebui desființat, întrucât produce o „falsă canonizare“. (Acum declară însă că vorbise dintr-o perspectivă de cititor, nu de autor.)
Completarea reciprocă a cititorului și autorului și metareflecția sunt teme majore la Peter Handke; la fel și limbajul („care deformează omul și îl împiedică să devină conștient de sine“), clișeele, convențiile. În opoziție cu ele pune strădania limbajului poetic de a „dizolva concepte“, atenția pentru detalii, căldura umană ca o condiție a fanteziei. Sunt transformări ale unor idei din romantismul și idealismul german, la care trimite și eseul său Literatura e romantică (1966). De aici, preocuparea pentru diferitele nivele ale conștiinței, realității și ficțiunii, toposul contemplării naturii, al discuției despre artă și al formării individului, căutarea edificatorului în lucruri neînsemnate.
Un alt episod literar la care se raportează Handke e „criza limbajului“ din literatura vieneză modernă (Hugo von Hofmannsthal ș.a.). Tot de tradiția Austriei ține și critica îndelungatei nerecunoașteri a nazismului ca parte a propriei istorii, dar și a conservatorismului literar: „dezavantajul marii literaturi e că poate să se identifice cu ea orice ticălos“. Atitudine împărtășită și de Elfriede Jelinek, Josef Winkler sau Thomas Bernhard (pe care Handke îl consideră însă antipodul său estetic).
După succesul primului roman, Viespile (1967), Handke a stârnit un imens scandal acuzând faimoasa Gruppe 47 de „impotență descriptivă“. Contra descrierii și emoționalității se îndreaptă și defuncționalizarea limbajului din poeziile sale, marcate de pop art și ready made, precum deseori citata Formație a jucătorilor F.C. Nürnberg la 27.1. 1968 din volumul Lumea exterioară a lumii interioare a lumii exterioare (1969). În romanele sale, scrise fiecare cu o altă tehnică narativă, evită dominanța intrigii și acțiunii. Sunt romane despre însingurare, lipsa de compasiune, despre frustrările inerente rolurilor mic-burgheze, despre redescoperirea lucrurilor în spațiul devenit nesigur și puterea structurilor de limbaj asupra realității. Uneori, Handke se folosește de convenția romanului polițist, precum în Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri (1970): povestea instalatorului Josef Bloch, care după ce își pierde serviciul resimte reducerea relațiilor interumane la automatisme și recurge la o crimă drept ultimă formă de garanție a propriei identități. În fapt, un roman epistemologic, preocupat de structuralism, semiotică, de contestarea referențialității lumii. Alteori, autorul pornește de la elemente autobiografice, precum în Nefericire fără dorință (1972): despre mama sa, care s-a sinucis. Sau de la structura filmelor western, a romanului sentimental de călătorie, sau chiar de la Bildungsroman, deconstruind citate din clasici.
pentru a decripta intertextualitatea acestui enfant terrible cultivat (care a tradus el însuși nu doar Patrick Modiano, ci și Shakespeare și Sofocle din original), e de folos să fi citit primul roman psihologic german, Anton Reiser (1785-1790) de Karl Philipp Moritz, citat în Scurta scrisoare pentru o lungă despărțire (1972). Sau Wilhelm Meister de Goethe, operă pe care a rescris-o în cheie contemporană în scenariul Mișcare greșită (1975) — ecranizat apoi de Wim Wenders, cu care Handke a colaborat și la mult mai cunoscutul film Cerul deasupra Berlinului (1987). Cititorul ar mai trebui să cunoască bine și pictura lui Paul Cézanne, esențială pentru arta poetică din povestirea-eseu Învățătura de la Sainte-Victoire (1980), sau să fi citit Kierkegaard și Dürrenmatt, pentru a înțelege de ce fuge Don Juan de femei în Don Juan povestit de el însuși (2004). Trebuie revăzută și teoria lui Kant despre formele a priori ale intuiției, pentru a pricepe discuția dintre narator și Don Juan despre timp; sau identificate referirile la Michel Foucault în perspectiva lor asupra ordinii lucrurilor. În fine, nu în ultimul rând, trebuie să poți recunoaște stilul epopeilor medievale ale lui Wolfram von Eschenbach în cel mai recent roman al recentului premiat Nobel, Hoața de fructe sau simplă călătorie în interiorul țării (2017), care se petrece de fapt în Franța atentatelor teroriste. Ca să nu mai pomenim de Motanul încălțat (1797) al lui Ludwig Tieck, precursor al lui Handke în materie de ruperea iluziei teatrale și ironie romantică, alături de vienezul Hans Carl Artmann. De altfel, Scandal cu publicul (1966), piesă legendară în regia lui Claus Peymann, șocantă într-o epocă marcată încă de teatrul epic brechtian, anunță direct: „Nu veți vedea o piesă. Aici nu se joacă“. Urmează un lung șir de insulte la adresa publicului, cu aluzii la trecutul nazist, dar și la conservatorismul estetic. Dramaturgia lui Handke constă, în general, în „partituri vorbite“, într-o programatică analogie la muzica vocală polifonică. Alteori se folosește de personaje care vin și trec fără a vorbi între ele, precum în Ceasul în care nu am știut nimic unul despre altul (1992).
Mai șocante decât experimentele literare au rămas astăzi opiniile politice ale autorului, îndeosebi cele despre conflictele din Balcani. Luând partea Serbiei, a condamnat bombardamentele NATO, ținând chiar un discurs la înmormântarea lui Slobodan Milošević. Mulți au renunțat atunci să-l mai citească, iar Comedia Franceză i-a scos o piesă din repertoriu. Handke a renunțat la Premiul Heinrich Heine din cauza contestărilor. Odată cu Premiul Nobel au reînceput acuzele de apologie a crimelor de război. Totuși, scriitorul nu negase masacrele sârbești, relativizându-le însă prin perspective narative contradictorii și critica limbajului jurnalistic (veșnica sa temă: clișeele deformatoare). Totul având la bază idealizarea utopică a fostei Iugoslavii. Fără a putea tranșa într-un articol împletirea dintre biografic (mama sa făcea parte din minoritatea slovenă din Austria), ficțiune și politică în această chestiune, e de observat că importanța ei etică a dus deja la apariția unor monografii despre ea.
E de remarcat și accentuarea temei însingurării în opera lui Handke, după atacurile cu pricina, interesul sporit pentru detaliile lumii de outsider (pădurea, livada, curățatul ciupercilor), precum și transformarea stilului său. Scrie fraze lungi, tot mai elegante, în tradiția lui Adalbert Stifter și Franz Grillparzer, practicând în interviuri un stil oracular, definind scrisul ca un amestec de „copilărie“ și „impostură“, „vinovăție“ și „libertate“. Atitudinea corespunde clasicizării sale la bătrânețe: manuscrisele sale, scrise în totalitate cu creionul, și zecile de caiete cu notițe, presărate cu desene, pot fi consultate încă de pe acum în arhiva literară de la Marbach, iar Editura Suhrkamp i-a republicat operele complete. El însuși continuă să scrie despre „transformarea și salvarea obiectelor aflate în primejdie, prin blânda lege a povestirii“ și să se întrebe, cu vechi elan epistemologic: „Cine spune că lumea a fost deja descoperită?“