Maja Lunde: Dansul albinelor și Cvartetul pentru Climă

Istoria albinelor (Editura Humanitas Fiction) a avut, în foarte scurt timp de la publicare, vânzări amețitoare (se apropie de 2 milioane de exemplare vândute în peste 35 de țări), iar autoarea acestui roman, Maja Lunde a devenit, brusc, „copilul-minune“ al literaturii scandinave. Parte a unui proiect amplu – care va include patru roman, într-un Cvartet pentru Climă –, Istoria albinelor e deja în curs de ecranizare. Mai jos, un interviu în exclusivitate pentru „România literară“, realizat – via email – cu exploziva și foarte carismatica scriitoare norvegiană.

Cristian Pătrășconiu: Ce s-a schimbat în urma succesului fulminant pe care l-ați avut cu Istoria albinelor? Și ce a rămas nealterat?

Maja Lunde: Viața mea de zi cu zi a rămas în bună măsură aceeași, pentru că, scriind o carte care a ajuns la atât de mulți cititori, mi-am permis să-mi dedic fără griji tot timpul pentru ceea ce aveam de scris; și pentru aceasta sunt foarte recunoscătoare. Când am scris Istoria albinelor, povestea era numai a mea și aproape că nimeni altcineva nu știa că lucram la un roman. Când am continuat cu Blue, romanul care urmează Istoriei albinelor, uneori m-am simțit ca și cum ar exista mai mulți oameni care se uită peste umărul meu, în timp ce scriu; situația a fost, față de ce a fost la primul roman, foarte diferită. Dincolo de acestea, să întâlnesc cititori cărora această carte le spune foarte multe și care sunt dornici să citească mai mult, este, pentru mine, ceva foarte mișcător și încurajator.

Este un succes care a venit la timpul lui? E bine că acest succes nu a venit mai devreme sau că ar fi putut să vină mai târziu?

Aveam 40 de ani când a fost publicată Istoria albinelor în Norvegia și sunt foarte fericită că lucrurile au început, pentru literatură, în acel moment în viața mea și nu cu zece ani în urmă. Până atunci, știam, desigur, cine sunt și ce doream de la viață; eu și soțul meu aveam deja trei copii și trăiam o viață destul de obișnuită. În această privință, cum spuneam, nu s-a schimbat mare lucru nici astăzi.

Ați scris literatură pentru copii. În ce fel este Istoria albinelor o carte de literatură pentru copii?

Nu prea cred că putem să spunem așa ceva. Sunt, totuși, genuri diferite.

E mai greu să scrii literatură pentru copii decât pentru adulți?

Cred că este la fel de greu. Aș spune ceva punctual despre literatura pentru copii: aceasta, cu siguranță, nu e mai ușor de scris decât textele literare pentru oamenii mari – deoarece copiii sunt foarte pretențioși și, dacă un scriitor nu va reuși să îi captiveze, cu siguranță că vor lăsa repede cartea din mână.

Când a început pentru dumneavoastră Istoria albinelor?

În 2013, am descoperit un documentar despre Distrugerea Coloniei Collapse (CCD) – era un film despre dispariția misterioasă a albinelor din întreaga lume. Să aflu despre această distrugere a fost, pentru mine, ca o epifanie – tot atunci am început să învăț foarte multe despre importanța albinelor pentru ecosistemul nostru. Am avut, imediat, în mod normal, o mulțime de întrebări. De ce mor albinele? Cum ar arăta lumea noastră fără insecte? Pot, fără albine și fără alte ființe din acestea mici și foarte mici, oamenii să supraviețuiască? M-am așezat să scriu și, aproape imediat, cele trei personaje principale ale cărții – William în Anglia în secolul al XIX-lea, George în SUA în 2007 și Tao în China în 2098 – au început să prindă viață în pagină. Și atunci am știut că am un roman, că poveștile celor trei se vor aduna într-un roman.

V-a consumat mult timp să faceți ceea ce se cheamă „research“ pentru acest roman? A fost plăcut, enervant, epuizant? Repetați un asemenea efort?

Să studiez despre albine a fost, cu siguranță, un efort care mi-a luat mult timp, dar îmi place foarte mult această parte a rolului meu de scriitoare, așa încât tot ce am făcut, am făcut cu mare plăcere. Întotdeauna mă străduiesc să fac foarte bine orice fac, să nu las deoparte nici un detaliu, fie el oricât de mic, și am simțit că am obligația de a încerca să învăț cât mai mult despre viața albinelor, despre obiceiurile din secolul al XIX-lea și despre societatea chineză atunci când am scris această poveste. În cărțile următoare, intenționez să scriu despre o grădină zoologică din St. Petersburg, la sfârșitul anilor 1800 sau despre creșterea cailor în Mongolia – prin urmare, pot spune în siguranță că nu îmi fac lucrurile mai ușoare în termenii consumului de timp. Îmi va luat mult timp, așadar, să fac ceea ce mi-am propus să fac.

Ce v-a uimit foarte mult – în cercetările dvs. de ordin științific – în legătură cu albinele? Ce este acolo, în ceea ce fac albinele, miraculos de-a dreptul?

Albinele (aproape că ) dansează – pentru a comunica. Așa se vede. Și aceasta mi s-a părut absolut minunat.

Cum sunt umane albinele? Cum se aseamănă acestea cu oamenii – sau cum se aseamănă oamenii cu albinele?

Stupul este un superorganism. Asta înseamnă că albinele lucrează în primul rând pentru stupul de albine, și nu pentru ele însele. „Copiii“ de acolo sunt împreună – sunt ca frații și ca surorile. Putem învăța din aceasta.

Istoria albinelor – nu numai cartea dumneavoastră cu titlu omonim, ci istoria în sine a albinelor – este una optimistă sau mai degrabă pesimistă?

Mai presus de toate, aș spune că este una care ține de ceva extrem de urgent. Găsesc că este foarte grav ceea ce se întâmplă acum nu doar cu albinele, ci și cu dispariția a numeroase alte specii de insecte, animale și plante. Aceste fapte nu vor rămâne fără urmări; și noi, oamenii, vom fi afectați de asemenea dispariții.

Ce nu v-ați propus să fie cartea dumneavoastră? Ce nu este, sub nici o formă, Istoria albinelor?

Istoria albinelor este în primul rând o poveste care sper că va interesa și va emoționa pe cât mai mulți cititori. Nu este un manifest sau vreo modalitate de a transmite un anumit mesaj politic. Când scriu, nu mă gândesc la niciun mesaj sau la vreo viziune politică despre un anume subiect; încerc doar să mă gândesc la poveste și la personaje, încerc să fiu în interiorul personajelor mele, să simt ceea ce simt acestea, să mă tem când se tem. Dacă aș propune un mesaj, aș fi politician.

Unde sunteți dumneavostră în personajele acestei cărți? Vă găsim, de fapt, undeva?

Nu într-un sens autobiografic direct, dar aș spune că toate cele trei personaje principale împărtășesc multe gânduri și emoții cu autorul lor, așa cum aș crede că este cazul pentru majoritatea autorilor și creațiile lor literare. Dar, bineînțeles, relațiile de familie și în special aceea dintre copii și părinți. Sunt o trăsătură importantă în acest roman și, fiind mamă a trei copii, cred că m-am inspirat cel mai mult din propria mea experiență când vine vorba de aceste părți în toate cele trei părți ale poveștii din carte.

Cum e / în ce sens este Istoria albinelor o carte despre prezent și cum e/în ce sens este o carte despre viitor?

Poveștile din care e făcut acest roman sunt și despre trecut, și despre prezent, și despre viitor. Aceasta, la modul strict descriptiv. Ce vrea să spună, în subtext, cartea mea este că alegerile pe care le facem în prezent vor avea un impact enorm asupra vieților copiilor și nepoților noștri.

Patru cărți despre natură și oameni? Pentru că, după Istoria albinelor și Blue, din ceea ce am înțeles, mai aveți încă două romane în proiect pe această tematică. E un șantier foarte ambițios, nu? De ce scrieți în această direcție tematică? Căror nevoi adânci din dumneavoastră le răspund aceste cărți?

Da, vor fi patru cărți. După ce am publicat Istoria albinelor, mi-am dat seama că n-a fost de ajuns să spun povestea pe care mi-am propus-o și că viețile lui Tao, William și George sunt, de fapt, parte din ceva mai mare. Mi-am imaginat un viitor în care consecințele modului în care tratăm acum minunata noastră planetă erau chiar mai grave decât ceea ce vedem astăzi. Din aceste gânduri, a evoluat ideea de a scrie patru cărți legate în mod natural, fiecare dintre ele un roman de sine stătător. Fiecare dintre ele pune accentul pe teme specifice legate de climă: insecte, apă, animale și în cele din urmă semințele și toate lucrurile care cresc. O poveste care, atunci când va fi finalizată, va constitui ceea ce eu numesc deja Cvartetul pentru Climă. Fiecare roman are povestiri paralele care se desfășoară atât în timpul nostru, cât și undeva în viitorul nostru nu foarte îndepărtat; de asemenea, există și o dimensiune legată de trecut. Toate patru explorează ce fac oamenii în și din natură, precum și consecințele alegerilor pe care le facem, nu numai în ceea ce privește natura și climatul, ci și în privința oamenilor din jurul nostru. Pentru că eu cred că prin explorarea vecinătăților noastre cele mai apropiate, mici așa-zicând – în familii, între iubiți, între părinți și copii – se văd cel mai bine și mai clar imaginile mari.

Dacă nu scriu, devin depresivă“. Dar ne ajută scrisul să devenim mai înțelepți?

Cel puțin, a scrie este, pentru mine, o modalitate de a gândi mai bine. De multe ori încep să scriu o carte pentru că am întrebări, pentru că simt în mine o urgență de a reflecta la o temă anume și de a descoperi răspunsuri la aceste întrebări.. „Scrie unde arde“, după cum spunem în Norvegia. Când am terminat, cel mai adesea, sunt și mai multe întrebări care îmi trec prin cap…