Antonia Pozzi (1913 – 1938) s-a născut într-o familie italiană de viță nobilă. Tânăra a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie din Milano, apoi pe cele de Estetică și Fenomenologie susținute de Antonio Banfi. A călătorit mult, s-a bucurat în aparență de toate avantajele vârstei și ale condiției materiale de excepție, dar în interiorul ființei ei, mărturisit doar în jurnalul ce avea să fie descoperit postum, Antonia trăia o dramă. Una a căutărilor spirituale și alta a celor afective. „Am atâta încredere în tine/ încât aș ști să aștept vocea ta/ în tăcere/ secole de întuneric“ (Încredere). Numai că această certitudine ce începe să sune a gol și autoritatea opresivă a tatălui au determinat-o să renunțe. Antonia a simțit că i se închide accesul la realitate. Este vinovată oare că a îmbătrânit brusc la 26 de ani și a decis să treacă dincolo?
Poeta acumulase deja o experiență și un traseu liric de netăgăduit. Versurile ei vorbesc într-un limbaj nesofisticat despre forța feminității – deși fragilă, mereu convingătoare – despre nostalgia viitorului, femeia amânată. Prima carte, apărută postum și prefațată de Eugenio Montale, a fost o revelație.
Poezia Antoniei Pozzi m-a obligat să reflectez asupra ideii de feminitate, tot mai greu de conturat. Lumea noastră, aflată în plină degringoladă, a compromis Sfântul, Geniul și Femeia. A fi femeie înseamnă a fi pe muchie de cuțit, învăluind esența în forme și punând astfel la grea încercare inteligența bărbaților. Zdrobitoarea majoritate pică examenul pentru că se oprește la forme și, în totală carență de logică, acuză lipsa conținutului (a avea formă = a fi o mulă, a nu avea conținut), așa cum mulți, din cauza copacilor, nu mai văd pădurea. Asta face din femeie un spirit sfâșiat pentru că, pe de o parte, ea trebuie să reziste neîncrederii celor din jur; pe de altă parte, deși blândă din fire, i se cere puterea de a fi în contrazicere aspră cu o lume care o limitează la calitatea de produs al gândirii masculine. De la închisoarea casnică la cea estetică, de la o interioritate chinuită la exteriorul privirii rapace, femeia se strecoară prin istorie păstrându-și rareori natura și demnitatea deoarece mediul în care își duce viața exercită neîncetat asupra ei o presiune uriașă.
Pentru o poetă ca Antonia Pozzi, a-și exprima interiorul ultragiat a fost o chestiune de viață și de moarte. Goliciunea lumii nu putea fi contracarată decât de propria nuditate : „Stele devin ochi de/ jăratic/ iar norii cearșaful care/ nuditatea dezvăluie/ Luna și soarele sunt doi/ amanți grăbiți trecători/ noi nu mai suntem eu și tu/ în plinătatea luminii/ întunecate“ (Tu noaptea eu ziua). Poetica nudului subînțeles, căutat nu doar sub haine, ci în primul rând sub piele, este echivalentă cu atingerea temătoare și râsul sterp. „Privește-mă, sunt goală. De la/ neliniștea mătăsoasă a părului/ la încordarea ușoară-a piciorului,/ sunt toată delicat sculptată culoare de fildeș./ Iată: palidă este carnea mea./ S-ar spune că nu curge sânge. Nu roșu. Doar o obosită/ bătaie albastră se pierde în piept“ (Cântecul goliciunii mele).
René Char observa că, în poem, unele cuvinte se detașează și devin plurisemantice, altele sunt amnezice, își uită sensul. Prin această „uitare“ deliberată Antonia Pozzi creează goluri poetice, corespunzătoare propriei goliciuni. Poezia este „făptura plânsului nostru“ (Prevestire). Asculți și înțelegi.
De la nuditate trupească, Antonia trece la un spațiu nud, lipsit de cuvinte și de gesturi, dar cu mișcări esențializate. Un greier își roade singurătatea întunecată (Mireasmă de fân), lucrurile uimite descoperă în mijlocul lor fața Antoniei, înghețată, oglindirea unei bucurii ratate, lumina râsului murind (Fața cea nouă), toate acestea dezvăluie o poezie senzuală și aridă în același timp, cu false culori îndărătul cărora se ascunde un apăsător tabloul în alb-negru, ca un graffiti acaparator. Este o dimensiune aproape psihedelică ce nu poate fi reprimată, un fel de viziune implozivă ce-și refuză orice finalitate, dar care ne convinge să participăm aproape gestual la desfășurarea poemului, să-i căutăm fața. Aici nu pot să nu mă întreb de ce inspirata Cătălina Frâncu, traducătoarea cărții, a preferat să tălmăcească „volto“ prin „față“, în loc de „chip“. În italiană avem ca sens primar „faccia“ pentru față. Eu aș fi ales cuvântul „chip“ nu urmărind neapărat oarece conotații religioase, ci în dorința de a sugera rezonanțele lui profunde. A avea o față vine de la sine, pe când a avea chip presupune un efort, o căutare, un act de creație. E o diferență esențială între a vedea fața cuiva și a-i surprinde chipul, fie și o dată în viață. Te poate atrage o față, ca un miraj, ca o bulboană, dar nu poți iubi decât chipul. Oamenii nu își arată chipul pentru că de cele mai multe ori nu îl au. Din acest motiv căutarea lui se soldează cu un eșec dureros. În cazuri rare, când există, chipul rămâne ascuns din discreție sau din mefiență. Este tocmai ce se întâmplă cu Antonia Pozzi. Ea ne lasă să-i întrezărim chipul pentru o secundă, dar o regretă și pe aceea și ne întoarce nu spatele, ci fața.
Apoi o năpădesc tot felul de prezențe ivite din realități imediate sau imaginate. Venit-au din adâncuri să-i măsluiască fața și ea le-a permis pentru că și-a păstrat chipul. Astfel se explică alternanța de culori vii cu pasaje alb-negru ce amintesc de experiențele grafice ale lui Michaux, cauzate și de mescalină, nu doar de talent. „Mescalina“ poetei este dorul de sine transformat în dor de moarte.
Poezia este un chip al desăvârșirii întors spre interior. Aproape că nu are nevoie de cuvinte. Din acest motiv Antonia ne prezintă un text ca o pânză albă în care cuvintele par goluri ritmate astfel încât să acopere „plânsul lumilor“, „întunecatele prăpăstii ale pământului“ (Ofertă ușoară). Numai astfel viața merită trăită, numai astfel Dumnezeu se încredințează sângelui poetei (Cântec sălbatic).
Dar cum poți vindeca înstrăinarea de tine însuți? Cum să te aperi de viața ce vine ca o schimbare brutală din exterior? Parcă special pentru a hăitui poeta, să-i ia chipul cel bun, să o urâțească. Metamorfoza chipului este una fundamentală, traumatizantă. Un fel de „Eu nu sunt aici“. Încrederea se transformă în neîncredere. „Tristețea acestor mâini/ prea grele să nu deschidă răni,/ prea ușoare pentru a lăsa o urmă/ tristețea gurii mele/ care spune aceleași/ cuvinte – ale tale/ – cu alt sens – / iar acesta este modul/ celei mai disperate/ depărtări“ (Neîncrederea).
Există permanent dorința de a imagina. Jean Piaget, Gilbert Durand definesc imaginarul ca rezultatul unei geneze reciproce oscilând de la gestul pulsional la mediul înconjurător și invers. Lacul, cerul sunt oglinzi prin care „plângând rătăcește inima“ (Pauză). Suntem tentați să credem că oglinda ține de recuzita feminină, uitând că are un mister îndelung exploatat de o întreagă tradiție mistică. Oglinda blochează desfășurarea evenimentelor pentru că impune o distanță stranie. Nu doar slava cerului o vedem prin oglindă, ci privim astfel tot ce ne înconjoară: viața, arborii, oamenii, statuile existenței noastre; departe de a fi un obiect al cochetăriei, devine un simbol al înstrăinării, al nevederii, al morții premature în celălalt. Oglinda nu are inimă.
Intensitatea trăirii o caracterizează pe Antonia Pozzi, cu dreptate numită „o mistică rebelă“ (C. Fiori); „o bolnavă de prea multă viață“ (G. Ioli). În articolul „Antonia Pozzi – Poezie și destin“ (revista „Scriptor“, nr. 7/8, 2019), Livia Cotorcea citează un fragment dintr-o scrisoare a poetei către un prieten, Tullio Gadenza: „Cu El (Dumnezeu) poți trăi doar în adânc, căci tocmai El este ochiul care ne face să vedem, glasul cu care cântăm. El este acea iubire sau durere care ne lipsește de somn. Cred că, în timp ce așteptăm întoarcerea Lui, ni se cere să-L descoperim în această viață, atât cât ne permit puterile, să-l creăm, să-L aprindem cu flacăra la întâlnirea sufletelor noastre cu obiectele lumii acesteia (prin poezie și suferință), la întâlnirea dintre sufletele noastre (în iubire și frăție). Iată de ce, Tullio, poezia este sacră pentru mine“.
Ideea arderii spirituale nu este ascunsă în jurnal, ci întărită de Antonia în poeme: „Mistuit de-al său foc/ fiecare om/ se încredințează unei unice vieți“ (Un destin). Aceste profunzimi de Odă (în metru antic) nu se puteau naște decât dintr-un suflet deprins cu înălțimile spiritului acutizate de nostalgia viitorului: „ – Cum vei putea mâine mama/ copilului nostru să fii, dacă acum așa plângi?“ (Cerul în mine). Acest cer este investit cu calitatea de viitor, dar el se dovedește a fi doar oglinda unui prezent defunct, o istorie deja petrecută a unei vieți aspru retezate.