Cristian Pătrășconiu: Putem pune degetul pe un moment anume când România a intrat în noua lume, în lumea digitală?
Dragoș Stanca: Cel mai probabil putem vorbi de niște etape. Prima – de tatonare; ea poate fi plasată la mijlocul anilor ‘90, destul de devreme raportat la evoluția internetului în general. Atunci accesul la internet era mai degrabă un lux al unei mici elite tehnologizate.
Promotorii conținutului digital au fost publisher-ii din zona tradițională, care, în prima fază, sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000, au mers pe formula „ziarul, revista, radioul sau televiziunea noastră au și un web site“. În a doua etapă, în anii 2000, lucrurile au evoluat foarte repede către ceva ce putem denumi prin formula „siteul nostru editează și un ziar“. A fost perioada în care accesul la internet a crescut spectaculos. Post-criză, 2010-2011, lucrurile s-au așezat pe mai multe fronturi. De ce? O dată: costul internetului a scăzut semnificativ, ceea ce a însemnat că din ce în ce mai multă lume a avut un acces foarte ușor. Operatorii telecom au avut un rol decisiv pentru acest moment, competiția a dus la oferte foarte bune și acces la date.
Concomitent, din păcate sau din fericire (depinde unde te plasezi), am asistat în paralel la un fenomen foarte interesant: globalizarea pieței media digitale. Pentru un publisher de print, industria de print a fost supusă unui proces de „disrupție“ – și folosesc acest termen pentru că el este unul complex și are o mare forță explicativă, neacoperită în română încă. „Disruption“ e un eveniment care schimbă total o paradigmă, schimbă regulile de joc și are și o conotație pentru zona de bussiness. Un asemena proces – de „disrupție“ – a fost prezent de două ori, chiar de trei ori în industria de media de la noi din ultimele decenii.
Întâi: s-au schimbat obiceiurile de consum; în mod evident, lumea a preferat să acceseze mai rapid informația, să nu mai meargă la chioșcurile de ziare, să nu mai stea la oră fixă în fața televizorului și așa mai departe.
În al doilea rând: criza financiară care a dus, cel puțin în România, la o prăbușire a pieței nemaiîntâlnită în Europa; suntem în 2019 și abia am revenit la nivelul la care era piața în 2008-2009, din punctul de vedere al volumelor de publicitate tranzacționate, undeva la 550 de milioane de dolari pe an, pe toate mediile, o sumă și așa mică față de alte piețe.
În al treilea rând: liberalizarea aproape totală a pieței media prin faptul că au apărut jucători precum Facebook și Google; aceștia au produs schimbări majore în eco-sistem. S-a democratizat, practic, accesul la audiențe, fără a mai fi necesare niște instituții intermediare. Acest fapt e cu dus și întors. Unele efecte sunt, în mod evident, pozitive.
În domeniul jurnalistic însă au fost și efecte negative – spre exemplu, lipsa auditului uman în zona de conținut a dus la apariția fenomenului numit azi „fake news“. Oricine a devenit un emitent de informație neauditată profesional, într-o ședință de redacție, neauditată din punct de vedere etic și așa mai departe. Cam pe aici suntem: într-o nouă paradigmă, în care toată lumea e conectată cu toată lumea, însă informația care circulă în acest univers este auditată profesional de din ce în ce mai puțin insituții.
A propos de „România conectată“, conectarea aceasta vine cu foarte multe lucruri bune, dar și cu o parte negativă pe care, deocamdată, noi, ca societate, și noi ca omenire, nu știm cum să o gestionăm. Evoluția lucrurilor e mult prea rapidă versus capacitatea noastră biologică de adaptare.
Pedagogic: ce ar fi auditarea profesională? De ce e importantă aceasta?
Această auditare este, din punctul meu de vedere, esențială. E bine să ne amintim, din când în când că jurnalismul este o profesie care are, sau care ar trebui să aibă, reguli foarte serioase. Una dintre ele, o regulă de bun-simț – nu publici doar ce te taie capul, pentru că te taie pe tine capul. Poți, sigur, să o faci în situația în care îți asumi că e o opinie. Dar, dacă ai pretenția de a publica o știre, în opinia mea (sănătoasă, zic eu, dar și demodată în același timp), acea informație trebuie auditată profesional într-o ședință de redacție, verificată și din alte surse și așa mai departe.
Suntem azi în situația în care Facebook numește cu aroganță generată de ignoranță „news feed“ un amalgam de informații generate de oameni care nu au capacitatea și discernământul să producă un conținut care să poată fi prezentat sub forma de „NEWS feed“. Cred că e o lipsă de imaginație să propui o asemenea denumire – care nu are mai nimic de-a face cu ideea de știre; a fost, cred, un nume dat dintr-un avânt naiv de tânăr „geek“ neinformat. Care a produs o perturbare globală majoră a percepției legate de ce înseamnă, de fapt, o știre.
Sunt soluții prin care să ne opunem toxicității acestor fluxuri? Sau deocamdată e o bătălie à la David și Golliat?
Problema e și mai adâncă, de fapt. Există încă un fenomen paralel democratizării producției de pseudo-știri: democratizarea procesului și pentru emitenții de mesaje publicitare. Programmatic advertising. Advertising realizat prin programare, de către programatori.
Practic, în locul unui agent care discută cu o companie sau cu un reprezentant de publicitate al unei companii, discută două softuri care negociază spațiile disponibile într-un ecosistem, la cel mai mic preț. Această metodologie de răspândire a publicității în online a dus la o singură monedă de tranzacționare – și anume, CPM-ul, Costul Per Mia de afișări. Contează, în dinamica alocării bugetelor publicitare, foarte puțin contextul în care se afișează mesajul publicitar. Contează tot mai mult cantitatea: câte date demografice se pot tranzacționa, câte clickuri generează anumite spații publicitare. Google, Facebook, din nou, au promovat acest model. Banii din publicitatea digitală se alocă, acum, în proporție de 90% pe criterii cantitative.
Pe termen scurt, nu văd o rezolvare rezonabilă a acestei probleme. Cât timp vom avea democratizat total accesul emitenților de conținut către public și cât timp vom avea democratizare totală în tranzacționarea de spații publicitare, lucrurile nu au cum să meargă într-o direcție pozitivă. E o etapă, îngrijorătoare din punctul meu de vedere, de care sper să trecem. Având în vedere că suntem în adolescența timpurie a acestui fenomen, probabil că se vor găsi soluții. Apar, pentru noua paradigmă, noi idei. Avem, inclusiv în România, vezi Rise Project ori Inclusiv publicații care se finanțează din donații de la cititori. Sunt și alte modele. Dar, cu siguranță, una dintre problemele majore pe care aceste noi modele, alternative la fluxurile dominante, le au e că nu sunt proiecte scalabile. Secretul succesului în afaceri este să poți „scala“, să poți să ai un mecanism care să funcționeze. Or, aceste formule alternative sunt bazate mai degrabă pe niște individualisme, pe talente individuale, pe niște persoane. Însă, nu așa poate să funcționeze o industrie.
O industrie trebuie să funcționeze pe baza unor proceduri și a unui framework care să poată fi tot timpul rulat. Dacă ai un „framework“ de genul „se scrie conținut – există o auditare a conținutului – există o auditare a publicității – există un ecosistem care funcționează într-un fel sau altul“, atunci asta e deja ceva scalabil. Dacă nu, dacă nu există reguli, dacă pariezi doar pe un om – să zicem, pe un reporter foarte talentat (cum sunt cei care fac reportajele Recorder, de exemplu) – e mai greu, mult mai greu.
Este România altfel, cum zice un celebru istoric, și în zona aceasta, digitală?
Nu, categoric nu. Suntem, dimpotrivă, foarte aliniați la ceea ce este în lume. Mai mult: din punctul de vedere al impactului conectivității absolute suntem un sat planetar. Piața digitală este globală. Suntem într-o etapă a conectivității – în întreaga lume, nu doar în România – în care lumea implicată în aceste procese trebuie să își găsească regulile. Și sper să și le găsească, înainte de a scăpa de tot lucrurile de sub control.
Nu sunt adeptul teoriilor conspirației; cred că multe dintre lucrurile care ni se întâmplă și ni se par nouă gândite, elaborate în nu știu ce zone oculte, sunt pur și simplu întâmplări sau rezultatul unor dinamici pe care nu le-a putut prevedea nimeni.
Nu cred că Mark Zuckerberg a avut vreun minut în viața lui intenția rea de a crea un ecosistem prin care să se poată manipula oamenii prin fake-news. Cred că a fost motivat de bune intenții, cred că a gândit strict tehnic toată afecerea aceasta – să facă o platformă în care să se întâlnească cerea cu oferta în cel mai bun punct posibil, atât într-un sens al conținutului, cât și din punct de vedere publicitar. Ei, când faci tot acest set-up tehnic în acești parametri, tu fiind probabil naiv și negândidu-te la toate implicațiile posibile, iată că pe această platformă se pot întâlni și fanii Ku-Klux-Klan, și fanii ideii că pământul este plat, și naziștii, și comuniștii, și cei care, poate, au ceva cu bărboșii ochelariști.
Dacă păstrăm comparația cu satul global, în varianta offline, nebunul satului e îngrijit sau îndiguit, aici, în „satul global“, nebunul se întâlnește cu toți ceilalți nebuni ai planetei instantaneu. Și, împreună, ajung la concluzia că au lansat un trend.
De fapt, online-ul e un formidabil accelerator…
Da, așa este. Digitalul și tehnologia în general sunt un accelerator al vieții, al tuturor aspectelor acesteia. Și în bine, și în rău. Din punctul acesta de vedere, lucrurile negative pe care le vedem în online sunt consecințe accelerate, sporite ale lucrurilor mai puțin plăcute din viața reală. Părțile proaste ale naturii umane sunt accelerate și expuse unei audiențe globale. Și cele bune. Dar tehnologia a oferit, din nefericire, și o platformă de răspândire și standardizare globală a unor extreme.
România conectată e mult mai sus decât România politică? Subspecie a întrebării: revoluția tehnologică e mai consistentă, mai adevărată decât a fost Revoluția din decembrie 1989?
Dintr-un anume punct de vedere, văd unele asemănări. În ambele cazuri, a fost un moment de „disruption“. Și, în ambele cazuri, probabil că lucrurile au scăpat cumva de sub control, iar efectele au fost diferite față de cele planificate, imaginate ori așteptate inițial. Însă acesta e un standard al lumii contemporane accelerate de tehnologie: nimeni nu mai poate prezice nimic cu exactitate. Cine pretinde că poate, e un șarlatan. Cine reușește să prezică orice corect pe un termen mai lung de 5 ani, nu e un geniu. E la fel de geniu ca acela care câștigă la loto.
După Revoluția din decembrie, credința că vom avea democrație venea la pachet cu speranța că vom avea parte de fructele bune ale democrației. După ce am intrat în revoluția digitală, avem parte de fructele bune ale acesteia?
Există o vorbă: supraevaluăm lucrurile pe care le vedem posibile în următorul an și subevaluăm lucrurile pe care le putem face în 5 sau în 10 ani. Și aceasta e valabil, cred, inclusiv cu privire la zona tehnologică. Să privim puțin trecut și să ne amintim ce telefoane mobile aveam acum 15 ani. Cărămizile alea… ei bine, acum avem niște computere la purtător – mă refer la smartphone-uri – care sunt, fiecare, de câteva sute de ori mai puternice decât cele care au trimis oamenii pe Lună cu decenii în urmă.
Din nou: tendința genetică de a scoate în față mai degrabă lucrurile negative – pentru că știrile proaste în perioada tribală puteau să te coste viața, deci logic că le reținem mai rapid și le asimilăm mai profund – ne-ar putea face să spunem că nu s-a schimbat cine știe ce din 1990 încoace. Dar nu e deloc așa. S-au schimbat, în realitate, foarte multe. Și în democrație, în politică, și în lumea digitală. În multe privințe, evoluțiile au fost în mod cert pozitive. La fel ca și în privința așteptărilor noastre nerealiste și foarte naive că bunăstarea și democrația vor pogorî instantaneu, și cele despre beneficiile internetului au fost, poate, nerealiste. Pentru că există, întotdeauna, și un dark side, un down side – și aici lucrurile nu sunt aliniate așa cum speram.
Așa cum apar perturbații în sistem, în sistemul politic, așa cum apar aici „viruși“ – spre exemplu, „virusul Dragnea“, când sistemul democratic a fost în pericol, când a început să pară că anumite libertăți sunt limitate –, la fel și în lumea digitală, lucrurile pot să scape pe alocuri de sub control. Exemplul dat mai înainte, cel cu fake news, este ceva care ține de logica aceasta a lucrurile scăpate de sub control. E evident aceasta. Dar se încearcă îndiguirea sa.
Cu puțin timp în urmă, pe Facebook, avem „facebook news“ – în parteneriat, în sfârșit, după 20 de ani de news feed, cu publisher-ii tradiționali, consolidați. Care, à propos, în America, au rezistat în fața a tot felul de crize; pentru că aveam peste 100 de ani de tradiție. Aceasta, spre deosebire de ceea ce a fost la noi – când avalanșa a venit și a făcut prăpăd cu această „menghină“ formată, pe de o parte, din obsesia pentru trafic mult și ieftin din facebook și din instrumentul de monetizare și, pe de alta, trafic din google. Ei au înțeles că „news“ nu e totuna cu „news feed“ – și pun aceasta și pe seama faptului că Mark Zuckerberg nu mai are 20 de ani și că a înțeles care sunt consecințele faptelor lui. Acum s-a căsătorit, are un copil și se responsabilizează. Așa cum crește Zuckerberg, așa crește și România, schimbând ceea ce este de schimbat. Așa crește și capacitatea noastră de a înțelege ce ni se întâmplă, de a înțelege tehnologia. Acesta este motivul pentru care eu însumi investesc timp pentru o emisiune săptămânală dedicată tehnologiei si mulți bani anual pentru festivalul care are același scop și nume, adică UPGRADE 100.
Rezumând: există momente esențiale în care se schimbă o paradigmă și, apoi, există o așteptare care, de regulă, este fals setată vis-à-vis de cât de repede și de cât de roz vor fi efectele.
Din punctul acesta de vedere, dacă e să fac o comparație ușor forțată, dar relevantă în context, Revoluția din decembrie 1989 a fost un fel de „disruption“ pentru societatea noastră. La fel cum explozia social-media la finele anilor 2000 a fost un alt moment de „disruption“. La fel cum schimbarea obișnuințelor de consum – din print către digital –, aceasta coroborată cu criza și cu explozia accesibilității internetului au dat un alt moment de „disruption“.
De fiecare dată când s-a întâmplat câte ceva de acest fel, așteptările noastre au fost, prin natura noastră, excesive. Și în bine, și în rău aș zice. Cred că noi avem, în general, tendința ca în momentul în care apare o schimbare să fim extrem de optimiști la început, după care să fim rezervați și, mai apoi, să mergem în extrema cealaltă. Ajungem la scenarii apocaliptice. Dar nici acestea nu durează la nesfârșit, pentru că vine un alt moment de „disruption“ – și, din nou, multă serotonină, așteptări mari și așa mai departe.
E România-conectată o altă Românie? Încă o Românie?
Din păcate, există, aproape matematic, mai multe Românii. Inclusiv din punct de vedere digital, ele se văd destul de clar. Există niște falii care nu comunică între ele.
Din punct de vedere tehnologic, într-o paradigmă globală, profilul acestor „bule“ e dat de alte criterii decât cele ale localizării fizice. Bulele se construiesc cu oameni care gândesc și trăiesc aproximativ la fel, care au aspirații comune. Sunt anumite viziuni, aspirații date, în mod special, de educație. Această segregare se manifestă pe mai multe planuri.
Una este retorică. Un exemplu: în Instagram, retorica este 99% pozitivă. Oameni merg acolo și evadează cumva din partea mai puțin plăcută a vieții. Chiar recent, când au apărut noile înregistrări din dosarul „Colectiv“, s-a văzut această segregare. Niciunul dintre oamenii pe care eu îi urmăresc pe Instagram – și urmăresc mulți – nu a postat nimic despre acest eveniment; în paralel, feed-ul de Facebook, cu postări uneori ale acelorași oameni, era invadat de acest subiect. Nimeni nu a vrut să își „pângărească“ pagina de Instagram cu subiecte delicate, dureroase, așa cum e cel despre „Colectiv“.
Din punctul acesta de vedere, o altă segregare se vede pe platformele mai noi – mai puțin accesibile, dar foarte utilzate de publicul tănăr. Spre exemplu: tik-tok. De altfel, social-media funcționează foarte aproape de modelul paradigmei ferestrelor sparte: dacă vine cineva și dă pe Facebook un fake news sau pune o poză mai șocantă, toată lumea o să se simtă ok sau motivată să facă același lucru. Dacă însă mediul e ținut curat (și în română, și în engleză; dacă, adică, are un curator care se mai uită din când în când la reguli), lucrurile pot să fie mult mai decente. Deci, avem, o dată, această împărțire care ține de specificul unui mediu, de aerul care se poate respira acolo.
Pe de altă parte, există o ruptură aproape totală bazată pe universul de preocupări și pe capacitatea de înțelegere a anumitor lucruri. Harta live-urilor de pe Facebook ne spune foarte multe în acest sens; inclusiv despre aceste mai multe Românii. Vezi acolo și concerte de pian și vioară dar și live-uri din spatele blocului ascultând manele. Sunt, în rezumat, diferențe, segregări care țin de profilul platformelor și altele care țin de orizontul de valori pe care o comunitate sau alta le împărtășește. Unele țin de verticală, altele țin de orizontală, ca să zic așa. E și o chestiune de conformism la mijloc; oamenii au tendința să meargă spre comunitățile în care se simt confortabil.
Să ne temem, deci, de această lume care vine, în cascadă, peste noi?
Să fim atenți la ea, în orice caz. Foarte atenți. Există studii foarte serioase care analizează implicațiile exploziei tehnologice în mai multe domenii. Unul dintre acestea privește democrația, modul în care funcționăm acum, ca societate, fiscalitatea locală care nu mai ține pasul cu fiscalitatea globală. Dilemele acestea, unele dintre ele de natură etică, sunt pe masa de discuție.
Fără îndoială: suntem într-un moment unic și super important din istoria omenirii în care sunt atât de multe dinamici generate de progresul tehnologic și de hiperconectivitate încât oricine pretinde că poate să prevadă care vor fi consecințele pozitive, respectiv negative, nu știe ce vorbește.
Pentru că sunt atât de multe dinamici, nu ai pur și simplu cum să prevezi ce va fi „la sfârșitul zilei“. Ce e însă sigur e că există transformări accelerate care vor genera schimbări accelerate. Iar accelerarea procesului tehnologic poate să genereze și lucruri neplăcute. Suntem ca într-o mașină cu care mergem foarte rapid cu riscul să pierdem controlul volanului pe drum, nu doar cu siguranța că vom ajunge mai repede la destinație.
Aceasta, ca să nu mai vorbim despre discuțiile cu privire la cuanting-computing; consecințele pe care le-ar putea aduce o lumea cu asemenea instrumente de procesare (de milioane de ori mai puternice decât computerele actuale binare) pot genera și scenarii de-a dreptul nebunești.
Ce trăim acum este, foarte probabil, una dintre cele mai mari provocări pentru oameni, pentru istoria omenirii.
Ce este patriotismul în România conectată?
Când spui că tehnologia schimbă tot și că există acest fenomem de „disruption“, formula se aplică și cu privire la patriotism. Noțiunea de „adevăr“, există certitudini în acest sens, a fost supusă unui proces de „disruption“. Sunt bruiaje semnificative în raport cu ce este adevărul, bruiaje care vin din această lume, a noilor tehnologii. Sigur, nu dezbatem încă dacă afară e întuneric sau lumină, dar, cine știe, poate că în doi-trei ani o să dezbatem și asta – o să spun că e „opinia“ mea că afară e întuneric, chiar dacă e lumină, și tu va trebui să îmi respecți opinia.
Revenind la ideea de patriotism, inclusiv dinamica dezvoltării sociale duce această noțiune în niște direcții destul de interesante. De exemplu, tot mai multe studii spun că, într-un orizont de câteva zeci de ani, orașele vor fi cele care vor conta mai mult decât țările. Orășenitatea, nu naționalitatea, ca să spunem așa. Există un scenariu în care apartenența la o comunitate – și aceasta poate fi un mediu cosmopolit, unde se topesc mai multe etnii, naționalități – va substitui ceea ce astăzi numim patriotism.
Nu vreau să spun că patriotismul – cel puțin într-un orizont de timp predictibil – va deveni desuet; dar va suporta și el multe ajustări și nuanțe.
Iubirea față de un teritoriu fizic, determinat de o populație care vorbește o anumită limbă și împarte anumite tradiții poate fi înlocuită, treptat, cu aceleași principii din punct de vedere sentimental, dar teritorialitatea fizică e foarte posibil să nu mai aibă neapărat aceeași greutate.
Există deja exemple: companii mari de tehnologie, cum e Apple, seamănă tot mai mult cu o țară – și ca dimensiune, și ca putere financiară, dar și ca spirit „patriotic“ al angajaților și chiar al clienților care iubesc produsele și viziunea companiei indiferent de ce face sau spune competiția.
Ne așteaptă, cu siguranță, vremuri spectaculoase, cu schimbări radicale și accelerate. Nu ne rămâne decât să sperăm că binele va domina răul măcar din punct de vedere cantitativ în tot acest proces.
