(Auto)portrete

După un volum, Trecere petrecere (scris așa) publicat în 2019 și căruia i-am făcut cronica în România literară, Ioana Ieronim revine în același an editorial cu o antologie sui-generis. Portrete, autoportrete cuprinde, după cum explică autoarea într-o notiță introductivă, „o selecție de portrete” din cărțile sale de poezie, iar textele sunt din două perioade istorice și creative: prima cuprinsă între 1979 (anul debutului) și 1987, a doua, mai întinsă, între 1992 și 2019. Segmentând astfel corpusul liric, poeta a procedat bine. Deși unele versuri din a doua jumătate a cărții prezintă similitudini și similarități cu cele din prima, este o diferență semnificativă între regimul scrierii poeziei în condiții de cenzură și cel al creației și publicării de versuri în libertate.

Astfel, în poeziile de până în 1987 portretul făcut unui personaj tinde să includă, mai evident sau mai discret, elemente de autoportret moral și intelectual. Câteodată, e drept, portretul e „pur” literar, neascunzând sub liniile și tușele sale un mesaj subversiv. O fată tânără, ai cărei sâni „locuiesc în unghiul moale al literei A/ ABBA”, iar „în juru-i cântă pura petrecere a vremii”, sau un bătrân avocat cu „fața concavă” pe care „un vânt pustiitor bântuie” – sunt siluete și figuri expresive, conturate fără o implicare de alt ordin de către poeta atentă la detalii. Alături de aceste exemple sunt însă altele, mai numeroase, în care tocmai detaliile sunt făcute să vorbească despre altceva decât schița de portret realizată cu ele. În spatele și în jurul personajului se vede lumea în care el trăiește (mai exact spus, supraviețuiește), o lume din anii ceaușismului mizer în care oamenii merg la slujbele lor în autobuze congestionate și în care un funcționar „socotește pe un colț de ziar/ banii de pardesiu locul de veci să nu-l piardă”. În Metamorfoze, un bărbat de afiliere incertă, pe jumătate țăran și pe jumătate orășean, un om al gunoaielor dintr-o mahala „înconjurată de blocuri” și un fel de precursor al homeless-ilor de azi, e urmărit stăruitor în strofele care se înșiruie până la completa parcurgere a istoriei grotești. Departe de a fi portretizat prin ștergerea, pe hârtie, a decorului, acesta e conturat împreună și deodată cu mediul lui de existență. În mod logic, atenția cititorului va fi captată, tot mai mult, de acest decor urban socialist în care oamenii și-au pierdut identitatea rurală, cu rădăcinile ei, devianța personajului fiind simbolică: „Doar el gonește câinii de la gunoaie/ împarte cu ei bucățile folositoare/ de gros ce e îmbrăcat, de la distanță pare un robot// pornește în zori, se ferește de lumea grăbită/ cu fața lui căruntă e aproape invizibil// câinii îl urmăresc îndeaproape fiindcă/ tot el omul scurmă mai bine până la fundul ghenei/ aduce la lumină mulțimi de oase bunătăți/ alege ce-i face lui trebuință umple traistele/ pune deoparte codrii de pâine cozonac uscat/ mere putrede coji de portocală// așa crește în mahalaua lui înconjurată de blocuri/ cinci porci în fiecare an de-ajung mari ca bivolii/ și-i e frică să nu-i dărâme casa măruntă peticită cu/ tablă și carton// La Crăciun îi vinde și-i dă banii Feciorului să-și ia el/ covoare, argintărie, jilțuri cioplite, ce i-o plăcea/ că e domn mare, ori nevasta în rochiile ei de mătase/ numai flori și ape”. Ideea de lux, venită dintr-un interbelic fără blocuri înconjurând mahalaua, dar cu covoare, argintărie, rochii de mătase și „jilțuri cioplite”, ocupă mintea bietului protagonist care scormonește prin gunoaie și crește porci până îi face „mari ca bivolii”. Dacă titlul acestui poem remarcabil trimite la Ovidiu, întreaga lui desfășurare reînvie ceaușismul traumatizant nu numai pentru individ, ci pentru o întreagă clasă socială.

Portretul individual devine așadar unul de epocă, de perioadă istorică, iar conturul unui personaj, masculin sau feminin, intră într-un tablou de atmosferă. Poeta nu are neutralitate, în sensul că include în tablourile pe care le face aspecte și accente de reflecție și reacție etică. Ca la Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran sau Mircea Dinescu în deceniul nouă, versurile aparent descriptive se încarcă de o subversivitate simbolică, Ioana Ieronim căutând conotația morală a unui fragment de discurs poetic „oblic”. În Tăcerea obiectelor, abia ultimul vers, strecurat pe sub ochii Cenzurii, conține cheia poeziei și grila ei de interpretare: „Carnetul tău cu foi volante unde ai notat/ coloane cifre termene probleme/ slujba/ cea de toate zilele/ telefonul unei fete titlul unei cărți// ce ipoteze aș face despre tine, frate al meu?/ Râzând am plecat amândoi râzând suntem/ poate mai tari/ în târgul profan unde atât de ieftin ne vindem”. Târgul „profan” este orașul cu „slujba cea de toate zilele”, dar poate fi, simbolic, și târguiala morală, târguirea conștiinței în locul și în timpul în care „atât de ieftin ne vindem”. Portretul fizic a lăsat loc, în centrul tabloului, autoportretului moral.

Acest tip de glisare simbolică de la un detaliu al poemului la o semnificație care, cuprinsă și comprimată în el, poate fi desfășurată de cititorul receptiv și avizat nu-și va mai avea rostul în textele scrise de Ioana Ieronim după 1989. Versurile din a doua parte a cărții sunt descărcate de funcția subversivă și asumă, tot mai explicit, una de explorare a materialului biografic. Privirea poetei se îndreaptă spre trecutul familial, de unde recuperează (ca și în volumul Trecere petrecere) scene și episoade definitorii, cu mama, tatăl, „maica mare”, un învățător de sat cu doi copii „tunși chilug” – personaje care nu mai fac parte din galeria tipologică a celor portretizate anterior, ci din primul cerc, familial și afectiv, ce va fi recuperat din memorie. Unele poeme sunt acum mai lungi și mai confesive, autoarea având posibilitatea și știința compozițională de a dramatiza literar un episod, oferindu-i un crescendo și un deznodământ. Dar totul este pus la trecut, cu o nostalgie nereprimată, ca în Stăpânul munților, unde figura tatălui și gestica lui sunt ale unei divinități protectoare, alături de care copila nu va putea păți niciodată nimic rău: „Nu știu cât au deprins alții din știința lui, dar el a muncit/ cu puțin ajutor pentru suflarea de vite din multe sate/ ferme și stâni. El a îngrijit vita din atâtea case, vita aceea/ ca o rudă în familia împuținată – zeul mut și hrănitor./ Tata stăpânea toate acestea – se întorcea de la muncă/ mereu zâmbitor, cu aer din depărtare în haine, pe față”.

În fine, dintre poeziile de după 1992, neconvingătoare sunt câteva ce par a fi fost scrise la cald, pe timpul participării poetei la diferite festivaluri internaționale. Unul e chiar subintitulat „portret de poetă la festival literar” și ocupă trei pagini din volum cu versuri emfatice precum următoarele: „silabele te ajung sub muntele beznei/ cu fiecare zvâcnire inima lovește hotarul”; „Dar ce generează iubire, inspirație? asculți./ Oare e o scânteie? Se naște din teamă?”. Nu este ușor, oricât de paradoxal ar părea, să scrii poezie nici după dispariția Cenzurii din sistemul literar, cu modificările de cod și funcție poetică la care doar unii autori s-au putut adapta.

Volumul se încheie însă cu un poem, Decor și ramă, în care este panoramată realist și simbolic realitatea românească de ultimă oră (a fost scris, conform mențiunii Ioanei Ieronim, în septembrie 2019); și care ne dă o idee despre capacitatea unei autoare consacrate de a continua „cursa” lirică și a se reinventa.