Abraham vârfnicul

Există momente în istoria Europei în care oamenii, cuprinși de nerăbdare sau de exasperare – după îndelungi perioade de așteptare zadarnică sau de intervale chinuitoare, tragice și buimăcitoare, precum cele reprezentate de războaie sau de molime decimatoare – declară pur și simplu că „împărăția cerurilor a venit deja“, că „mântuirea este aici“, că „lumea este perfectă, iar perfecțiunea ei depinde de desăvârșirea ochilor tăi“, că „răul este necesar“ și contribuie la armonia imperturbabilă a lumii. Cele două războaie mondiale au provocat în mentalul colectiv al umanității o astfel de reacție paradoxală la traumă. Când cantitatea enormă de suferință și de absurd devine inasimilabilă de către mintea unui individ sau a unei societăți – riscând să o strivească, aceasta este în cea mai teribilă dispoziție de negare: „în ciuda“ tinde să devină, sfidând toate legile rațiunii, „pentru că“. Individul sau societatea, aflate în pragul nebuniei, nu vor spune – cum ar mai fi încă de înțeles – „în ciuda suferinței – sunt încă fericit“, ci „întrucât suferința, sunt fericit.“ Fericirea devine astfel modul – cel mai disperat cu putință – de a protesta față de existența răului în lume, un fel de teodicee senzitivă: îmi declar imunitatea față de rău, răul nu mă atinge, e ca și cum răul nu ar exista, deci răul nu există. Aceasta este „logica afectivă“ din spatele mișcărilor hippie din anii 1960, a subculturii „flower power-LSD“, a talmeș-balmeșului psihedelic, a sapienței orientale (taoism, budism, Krishnamurti, Osho, Dalai-Lama), dar și a profeților de factură creștină care anunță ora exactă (foarte apropiată) a Apocalipsei.

Refuzul unui „sens“ al istoriei – sens promulgat și argumentat de Hegel sau de Marx – merge astfel mână în mână cu decretarea, în regim de urgență, a unei semnificații a lumii, a existenței, a ființei sau a Cosmosului. O semnificație dezlegată de pretențiile rațiunii de a le înțelege – și înțelegând de a le accepta – care făceau valoarea existențială a filosofiei pentru omul european, o semnificație în sine, ca atare, autonomă, evidentă, indeniabilă, trăită. O bună parte a psihologiei existențialiste – în pofida incontestabilului merit de a aduce la suprafață nevoile, trebuințele spirituale ca trebuințe naturale ale omului – s-a lăsat capturată de acest „proiect“ al inconștientului colectiv rezultat, o repet, ca reacție la o traumă de proporții gigantice (cele două războaie mondiale, împărțirea spațiului euro-atlantic în două zone antagonice, explozia bombelor atomice). În Religii, valori și experiențe de vârf, A. H. Maslow îmbracă haina unui asemenea profet al noii sensibilități, predicile sale fiind susținute de autoritatea toiagului „psihologic“. Găsești în scrierea lui Maslow toată lista de sloganuri a literaturii self-help (pe atunci aflată încă la început) – alcătuită în mare parte, cum singur recunoaște, din excerpte ale confesiunilor narcomanilor: „senzația că sunt integrat în cosmos și cosmosul în mine“, „totul este bine și bun, inclusiv moartea și răul“, „ființa este aici“, „totul este aici și acum“, „eu nu mai sunt eu, fiind totuși pe deplin eu“, „disoluția diferenței obiect-subiect“ (o anticipare „psihedelică“ a morții subiectului?), „raiul este oriunde ridici ochii, dacă ești atent“, „totul este sfânt, totul este minunat“.

Trec repede peste paradoxul implicat de o afirmație de tipul „totul este minunat“, anume că „dacă totul este minunat, atunci nimic nu este minunat“ (la fel cu sacrul), pentru a mă opri puțin asupra rolului deosebit pe care-l alocă Maslow anulării dihotomiilor în experiențele mistice și narcotice. Mărturisesc din start că sunt convins că depășirea dihotomiilor (constitutive intelectului uman) produce o senzație de beatitudine, de „extaz“, de fericire. Explicația mi se pare însă mult mai simplă, mai banală și mai „psihologică“: este vorba despre dorința de regresie la stadiul „inefabil“ al copilăriei timpurii, cel de dinaintea achiziției limbajului. Cum acea perioadă este îndeobște asociată „beatitudinii“ (și e foarte probabil ca copiii mici să fie într-adevăr susținuți „fizic“ – pentru a rezista stresului reprezentat de procesul de creștere – de o cantitate mult mai mare de „endorfine“ decât cea generată în mod obișnuit de organismul adult), asociem, prin recul, și absența limbajului – prin definiție, domeniul dihotomiilor, al „separațiilor“, al distincțiilor – fericirii… „inexprimabile“, unității primordiale… imposibil de pus în cuvinte. Orice abolire – temporară – a limbajului provoacă o amintire deosebită a acelui moment, plină de o nespusă dulceață pentru că în acele momente am refăcut, am retrăit aproape în sens propriu starea de copil (dar și de animal, dar și de obiect al lumii materiale, dar și de Dumnezeu). Astfel se explică senzația de detașare de sine, de intrare într-o altă perspectivă, „obiectivă“, transcendentă.

Deși încearcă să „pozitivizeze“ experiențele narcotico-mistice, să le găsească o semnificație morală intrinsecă, Maslow nu reușește deloc să ne îndepărteze de ideea că asemenea experiențe (ca de altfel orice experiență) sunt absolut neutre din punct de vedere moral. Psihopatologia este plină de exemple de oameni bolnavi care au același tip de trăire mistică, de unificare cu cosmosul, de regenerare, de naștere mistică, de integrare – copulând cu un cadavru sau înghițind excremente. (Marchizul de Sade – ne oferă „minunate“ prilejuri de a vedea cum perversiunile și atrocitățile sexuale pot fi intens valorificate și semnificate pe plan filosofic, metafizic și chiar mistic.) Experiența de integrare – este lipsită deci de orice semnificație morală intrinsecă. Nu este „bună“ sau „rea“ în sine însăși. Binele sau răul ei vin din felul în care este ulterior valorificată într-un orizont cultural, religios, social. De altfel, Maslow sublinează, într-un alt context, rolul pe care-l joacă apartenența culturală a „misticului/narcomanului“ în exprimarea (diferită) a experienței sale (în esență identică, una și aceeași în toate cazurile).

Maslow imaginează, în aceeași „matrice stilistică“ regresivă – o experiență de platou, ceea ce înseamnă o „experiență de vârf“ permanentizată, un „extaz senin“, o fericire „non-violentă“, blândă, continuă, similară celei obținute de așa-zișii „iluminați“. Amintesc numai în treacăt faptul că „iluminații“ de un fel sau altul leagă iluminarea lor de „abolirea gândirii“ și a gândurilor – ceea ce este în perfectă concordanță cu cele afirmate mai sus. În măsura în care ești în stare să intri în pre-limbaj, deci în pre- sau sub-umanitate, poți dobândi „lumina“ animalelor și seninătatea rocilor („stoned“, împietrit, în argoul narcotizaților desemnează tocmai această înțelepciune a pietrelor dobândită prin anularea gândirii.) Experiența de platou – fericirea continuă – este nu doar o imposibilitate, dar cel mai probabil ceva extrem de dezagreabil – ca un singur sunet prelungit la infinit (în acest mod a imaginat infernul, din punct de vedere sonor, Lars von Trier în The House that Jack Built).

Merită subliniată găselnița traducătorului român care a echivalat peakers și non-peakers prin „vârfnici“, respectiv „nevârfnici“. Pentru inventarea unui nou cuvânt – într-un perfect spirit al limbii române – traducătorul ar merita să i se închine un monument sau măcar o odă. „Vârfnic“, antonimul lui josnic – a trebuit să-l aștepte pe Vlad Vedeanu pentru a se naște în limba lui Eminescu și ar fi un imens păcat să-l ignorăm și să nu-i asigurăm o frumoasă creștere.

Vârfnicii sunt acei indivizi care asumă personal, pe cont propriu, apropierea și aproprierea transcendenței, a problemelor ultime, a lui Dumnezeu. Ceilalți, nevârfnicii, sunt „organizatorii“ revelației inițiale, „ecleziast-legaliștii“ – a căror „literă“ contravine tocmai „spiritului“ (la propriu și la figurat) întemeietorului religiei revelate. Legenda Marelui Inchizitor relatează în cele mai mici detalii relația conflictuală dintre cele două caractere psihologice.

În sfârșit, ultimul text al cărții privește relația dintre bărbat și femeie: pe lângă clișeele încă valabile în epoca în care Maslow scrie (femeia – purtătoare și crescătoare de copii, hrănitoare; bărbatul – protector, vânător, aducător de salariu), să reținem ca pe o provocare reflecțiile psihanalistei britanice Marion Milner, citate de Maslow, referitoare la imaginea lui Dumnezeu-Tată, a lui Dumnezeu ca Bărbat absolut din religiile „paternaliste“. Pornind de la acestea, ne putem întreba dacă nu cumva tocmai această imagine a făcut ca marile nume din mistica creștină să fie numele unor femei, mistica rămânând „feminină“ chiar și atunci când a fost îmbrățișată de bărbați? Dumnezeu este mirele, Dumnezeu „pătrunde“ în inimă, sufletul este absolut doritor și total disponibil spre „unificare“. Invers decât în pasajul din Evanghelia după Toma, se poate spune că, într-o religie „paternalistă“, numai cei ce se vor face femei vor intra în împărăția lui Dumnezeu. Feministele de azi – cu promovarea intereselor lor de gen în lumea religiei – ar răsturna această situație dacă ar reuși modificarea sau abolirea „sexului“ divinității. În mod paradoxal, grație feministelor, o altă mistică ar deveni astfel posibilă, un alt mod de raportare la Dumnezeu, în sfârșit o mistică masculină…