Bicentenar. Bălcescu și istoriografia poloneză

Viața nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în fața altora.

Nicolae Bălcescu

Prezența la Paris a tânărului și studiosului Nicolae Bălcescu, i-a facilitat acestuia, ca și colegilor și prietenilor săi români, aflați în anii 40 ai secolului al XIX-lea, la studii în Franța, stabilirea de legături cu triada renumiților profesori de la Collège de France: Michelet, Quinet și Mickiewicz pe care discipolii nu i-au uitat. Jules Michelet era titularul catedrei de „Istorie și morală“, Edgar Quinet, al celei de „Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale“, iar în cadrul celei din urmă funcționa marele poet romantic polonez, Adam Mickiewicz.

Autorul epopeii Pan Tadeusz a predat din anul 1840 până în 1845, primul curs de literaturi slave, în fapt de literatură comparată, din lume. Este îndeobște cunoscut că: „cele trei catedre de democrație“, cum erau denumite acestea, au avut o mare înrâurire asupra efervescenței europene premergătoare: Revoluției de la 1848. Cum, în 1845 autoritățile franceze i-au suspendat cursul lui Mickiewicz, măsura luată de Franța i-a făcut pe studenții lor, în semn de protest, să emită o medalie cu efigiile celor trei profesori democrați: Michelet, Quinet și Mickiewicz. Și, în același timp, foștii și actualii cursanți au organizat o manifestație de simpatie în favoarea lor. Încă nu știm ce români au participat la ea.

Cunoaștem însă că în cuvântarea ținută de Nicolae Bălcescu în fața membrilor Societății studenților români de la Paris, există subliniate unele din ideile celor trei, în principal ale lui Mickiewicz de consacrare a individului pentru patrie, libertate și fraternitate. „De 15 ani începu la noi cultivarea limbii, dar literatorii noștri au produs prea puțin, o mărturisesc. De unde vine această sterilitate într-înșii? – Din lipsa credințelor, din lipsa convicțiilor puternice. Sufletul lor este steril. Dar în inspirații-le dragostea patriei, a frăției și a libertății, vărsați în inimile lor credința și nădejdea în viitor, puneți un D-zeu pe altarul lor, o stea în cerul lor care să îi povățuiască în cale și veți vedea dacă aceste suflete, ce vi se par acum stinse, nu se vor deștepta și nu vor deștepta pe cele de lângă dânsele“…

Nu numai față de profesorii de mai sus, Nicolae Bălcescu a păstrat sentimente deosebite, întreținând cu ei relații strânse, ci și cu reprezentanții Hotelului Lambert de pe Sena, instituție politică, în frunte cu prințul Adam Czartoryski, fost ministru de Externe al Țarului Alexandru I, cel care a avut puterea și curajul să se despartă de el, în momentul în care Rusia a înăbușit revoluția din noiembrie 1830 de la Varșovia. A. Czartoryski, un port drapel al eliberării Poloniei, a creat instituția cu denumirea de mai sus, în jurul căruia s-au strâns cele mai înflăcărate minți poloneze, toți militând pentru eliberarea Poloniei de sub împilarea rusă, prusacă și austriacă. Bălcescu s-a întors în țară în aprilie 1848, prin Germania, împreună cu Czartoryski, unde acesta tocmai se deplasa pentru a fi mai aproape de Polonia, asigurându-l pe român de sprijinul lui. Chiar la foarte scurt timp se dovedește că s-a ținut de angajamentul luat, trimițându-l la București pe colonelul Zablocki.

Trecând la manifestarea științifică a lui Bălcescu, relevăm că abia ajuns în Franța, pentru studii, în 1846, în afara bibliotecilor franceze, studiosul Bălcescu, se „va instala“ în Bilioteca Poloneză de la Paris, de pe rue des Saussais 3, în care s-a documentat cu mare sârg pentru elaborarea principalelor sale scrierii. – aceasta în perioadele 1847-1848; 1848-1849 și 1850-1851, scrieri asupra cărora vom reveni.

La început. Nicolae Bălcescu a apelat, precum Grigore Ureche și Miron Costin odinioară, la cele mai importante surse poloneze, cele în care era abordată uneori pe larg tematica istorică românească. Cu probitatea unui veritabil cărturar, Bălcescu citează scrierile folosite cu mare acribie în lista „uvragiurilor citate“, în lucrările pe care le-a redactat și publicat.

Printre principalele opere cu care a debutat a fost, după cum se știe, și Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum, în care autorul a „dezgropat“ „de supt praful hronicilor și documentelor contimporane“ „istoria adevărată națională, scriere care ne lipsea“– după cum a constatat.

În cele 30 de lucrări folosite pentru redactarea studiului de mai sus, Bălcescu a apelat de la Scrierile bunului și credinciosului Ioan Neagoe Basarab până la importante lucrări contemporane de referință, așadar până la Histoire de la Valachie, tipărită de M. Kogălniceanu, la Berlin, în 1838, trecând prin Leatopisețele lui Radu Greceanu și Radu logofețelul de divan, la scrierea lui Axentie Uricariul etc. L-a studiat Bălcescu și pe Lazaro Soranzo /L ottomano/, Jakobo Geudero /Turca/, Cantemir Demetrius /Histoire de l Empire Othoman, Paris, 1743/, etc.; iar, dintre marii istorici studiați nu putea să lipsească cel mai mare cronicar polonez – Jan Dlugosz cu principala sa lucrare: Historia Polonica, Francfort, in-fol./. Aceasta a fost primul opus polonez important pe care l-a folosit, dar la care nu s-a oprit; el va continua după 1846 până în anul morții, la 1852, să facă relații de colaborare cu personalul Bibliotecii, dar mai ales cu cei care o frecventau, unii de mare notorietate în Franța și în Polonia.

Revenind la această primă scriere, subliniem faptul că Bălcescu a fost primul istoric român, care s-a documentat în profunzime, din scrierea marelui diplomat, bărbat de stat și cronicar polonez, Jan Dlugosz. Studierea operei acesteia l-a ajutat mult pe istoricul român la redactarea principalului capitol /3/ privind Arta militară la români în Evul mediu timpuriu.

Bălcescu a fost cu siguranță plăcut surprins, atunci când a remarcat cum polonezului i-au fost dragi „geniurile înalte“ ale domnitorilor noștri, cari au stăpânit arta militară, respectiv arta: „d-a învinge o putere mai mare cu alta mai mică“.

La fel de important rămâne și faptul că Nicolae Bălcescu a fost printre primii istorici români care a găsit la Dlugosz, el însuși „contimpurean lui Ștefan cel Bun al Moldovei“ descrieri privind „faptele strălucite ale acestui prinț“. Reține tânărul istoric că demnitarul și scriitorul polonez a fost cel ce: „se pornește d-un nobil entuziasm și strigă: «O bărbat vrednic de mirare! Cu nimic mai prejos decât generalii eroici, de carii noi atât ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toți prinții lumei mai întâi ai reportat o biruință atât de însemnată asupra turcilor. Tu ești cel mai vrednic, după judecata mea, căruia în cuvinte să i se dea domnia și comanda a toată lumea; și mai ales vrednicia de general împotriva turcilor, după învoiala, hotărârea și decretul tutulor creștinilor, lăsând pe ceilalți împărați și prinți catolici să se tăvălească în lenevire, desfrânări sau în războaie civile»“.

Și pentru a deveni și mai convingător în demersul său, Nicolae Bălcescu a apelat și la istoricul ungur Istuanfius, cronicar care la rându-i a spus despre bravul domnitor moldovean: „Fosta în toată viața sa un om prea însemnat pentru știința artei militare și pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toți vrăjmașii cu carii s-a luat la arme, a ieșit biruitor c-o virtute și c-o vitejie vrednică de mirare ș.c.l”.

Subliniind că românii „n-au avut doare un Ștefan cel Mare“, Bălcescu îl va cita imediat și pe istoricul Engel cu aprecierile lui privindu-l pe Mihai Viteazul: „Să aruncăm drage flori pe mormântul unui prinț român care interesează istoria lumei; și el a lucrat, și puternic a lucrat, spre a îmbrânci barbaria turcească despre celelate părți ale Europei“.

Revenind la cronicarii români, din Leatopisețul lui Radu Lupescu, Bălcescu prezintă armele ofensive și defensive ale românilor, relevând și modul în care aceștia se foloseau de ele, combătându-i pe cei care afirmase că românii aveau mai multă călărime decât pedestrime. „Călărimea ușoară avea cai mici d-ai țărei, sprinteni și iuți ca fulgerul: ei săreau în fuga mare păraie, râpe și fără a se teme de vrăjmași, îi da harț din toate părțile, arătându-se și făcându-se nevăzuți la tot minutul.“.

Concluzia pe care o desprinde Bălcescu, cu privire la arta militară și întocmirea armatei la români o găsim mai ales în paginile scrierilor lui Dlugosz, istoric al epocii moderne de-acum precizând ca și polonezul, cu date și fapte, le-am spune azi statistice, că pentru: „vitejia și știința românilor pot mărturisi 76 de campanii, din care 10 împotriva turcilor, 15 împotriva mol dovenilor, 13 împotriva transilvaneilor, 15 civile, 6 împotriva polonezilor, 5 împotriva ungurilor, 1 împotriva bulgarilor și împotriva grecilor, unu împotriva cazacilor“. Această statistică a fost folosită pentru prima dată în istoriografia românească.