câte lingouri, doamne, a folosit fierarul
Câte lingouri, Doamne, a folosit fierarul,
Spre-a făuri verigheta cea plină de karat?
Un munte de ceahlăuri, pe care l-au urcat,
Numai veleitarii, sisifi precum viesparul,
Dar piscul, Hefaistos, viclean l-a meșterit,
Ca alpinist să-l urce numai calofilia,
Bătând pe nicovală desfrâul, dar vipia,
A-ngălbenit despotic inelul mult dorit,
De mine, derbedeul, căzut la umbra lui,
Orbit până la sânge de nestemata rară,
Când mă trudesc zadarnic ceahlăul să îl sui,
La cer el se înalță, Olimp să mi se pară.
Și-atunci bijuteria i se cuvine, cui?
Doar muntelui lui Venus, în travesti, spre seară!
declinul trupului, o tristă înnoptare
Declinul trupului, ce tristă înnoptare,
Peste un anotimp hieratic, supus la cazne reci!
Bănuțul din fântână, zadarnic de te-apleci,
Să-l furi, el în abisuri se scaldă și dispare.
Îți spui că-i amăgirea, ceva ce n-a mai fost?
Dar este! De aceea, un compromis tratează,
Cu sicofantul june, ce-n tine mai veghează,
Scorbura trupului fiindu-i călduțul adăpost.
Fantasma i-o acceptă, dar nu ipocrizia,
Procletului infante, învăluit în fum,
Zbârcită matrioșcă, tu spurcă-i erezia,
Nu vezi că înnoptarea e-o ocnă doar cu scrum!
Urmează-i, dar în taină, sfatul, didascalia,
Îmbracă haina morții, începe noul drum!
eșarfa ta-i madlena cu gust de iasomie
Eșarfa ta-i madlena cu gust de iasomie,
Adesea, îmi e teamă că îți va reteza,
Pe eșafod doar gâtul, partea din trup ce mie,
Legal mi se cuvine, spre-a nu te mai uita.
Înfrigurat fiorul de multe ori răsfață,
Gustul divin al mierii cea plină de dezmăț,
Cu ea sfințesc durerea, cu ea hrănesc o ceață,
Ce-ți flutură eșarfa în vârful unui băț.
Când gâtul ți-e subțire, victoria-i deșartă,
De lebădă înnoptată la nimb de estuar,
Iluzia relevă ce-ascunde orice Artă,
Știința de-a cuprinde tot ce-i al tău – amar.
Ce nu-i al tău și-aceea accept să se împartă,
Verigheta chiar, ce mușcă flămând din inelar!
o seceră ți-e coapsa, în ea s-a-nzăpezit
O seceră ți-e coapsa, în ea s-a-nzăpezit,
Chiar dalta, cum săgeata în călcâiul dornic,
De spin adulterin, înfipt docil și spornic,
în miezul marmurei ce a împodobit.
A doua coapsă, mult mai încordată,
Țâșnită dintr-un haos impus miraculos,
Pe trupu-ți de bacantă, sculptat orgolios,
De-o mână ce se lasă de utopii furată.
Hoțește, chiar de fiara ce lacomă pândește,
Abila inspirație, pe șold, poate mai sus,
Acolo unde coasta lasciv se arcuiește,
Sub sânul copilandru ce-obraznic a sedus,
Artistul impecabil, de care se ferește,
Modelul, știind că-n forme treptat va fi expus.
să persecuți un vierme, strivindu-l în picioare
Să persecuți un vierme, strivindu-l în picioare,
Prin măruntaie-un deget, chiar cel arătător,
Să scormonească-agale miezul mirositor,
Ce ochiului se-arată cu o galeșă pudoare.
Mireasma ți-e plăcută, de-aceea parvenit,
Te vei târî bicisnic prin urâciunea slută,
În sunet de chimvale, cu frunza lin căzută,
Din falnicul mesteacăn adesea înlemnit.
Atât de brusc că-austrul boarea abia îi poartă,
Negând orice-nhăitarea, cu stârvul putrezit,
Chiar dacă vietatea nu este-așa de moartă,
Doar în poem mai mișcă, de Vers ademenit.
Își caută ingrata, pervers, o nouă soartă,
Dorindu-și mândră formă, chiar dacă s-a răcit.
se descompun, agale, monedele-n pământ
Se descompun, agale, monedele-n pământ,
Cum morții, tot agale, dospesc prin osuare,
Îmbracă o rugină selectă, protectoare,
Ce țin căldura vie acelui zăcământ.
Ascuns precum cartofii, când îngropați de vii,
Sămânța o divide, o-adapă, o discerne,
Numai la deshumare, desprinse din caverne,
Ulcioarele cu hoituri nasc alte reverii,
Perverse, dar în ele tu de cobori sfios,
Prin lanul psihedelic vei secera inerte
Umori, de-aceea Arta inspiră maiestuos,
Delicii semănate pe-ogoarele decente.
Cu pluguri uriașe, trase la jug, pios,
De aura combină-a fantasmelor latente!