Inginerul și artista

Ca și alte romane publicate în ultimii ani de Dumitru Popescu, Solemnitatea despărțirilor are un titlu destul de prețios și emfatic pentru un cititor de proză realistă, dar potrivit uneia mai intelectualizate, în care personajele reflectează asupra episoadelor existențiale și, uneori, poartă dezbateri în legătură cu viețile lor. Romanul de față are un narator căruia i se dă cuvântul într-un scurt prolog, prilej de a mărturisi că i-a cunoscut „de tineri” pe doi dintre eroii prozei ce va începe în curând. Într-atât de interesantă i s-a părut povestea lor naratorului în spatele căruia se află autorul, încât, „intuind” că pot deveni personaje de roman, a scris unul despre ei, deși, de la un punct încolo, cum se întâmplă în procesul ficționalizării, „scriitura a derapat spre fantezie”.

Dar nu numai naratorul desfășoară, cu obișnuita omnisciență, istoriile ce se împletesc și se despart ale femeii și bărbatului care s-au întâlnit, tineri, tocmai la un Festival Mondial al Tineretului (o, tempora!), organizat într-o țară nordică. În a doua jumătate a cărții vom avea surpriza unui al doilea palier textual, fiindcă eroina, Sandra Vornicescu, ține ea însăși un jurnal, din care citim fragmente în romanul propriu-zis. Dacă adăugăm la aceasta înclinația spre problematizare a personajului masculin, necesitatea lui aproape imperioasă de a analiza și a diseca tot ce i se întâmplă (deși, inginer în producție fiind, uzina îl solicită la maximum), devine limpede că romanul va căpăta adâncime tocmai prin capacitatea autorului de a dubla faptele și întâmplările cu o procesare conștientă a lor. Cu o ușoară notă de artificialitate, dar în mod constant, întâmplarea „nudă” și „netă” este văzută din mai multe unghiuri și interpretată diferit, pusă în discuție chiar și la multă vreme după ce s-a petrecut, dezbătută „tovărășește” în cadru intim, reproiectată și reanalizată, iar și iar, de subiectul cunoscător care a trăit-o. Cum un atare ceremonial analitic și o asemenea structură de complicație epică presupun o selecție a faptelor și episoadelor semnificative (căci a procesa pe spații largi o sumedenie de întâmplări ar fi o imposibilitate prozastică), sunt alese două secvențe ce vor fi puse sub lupă și studiate atent.

Prima este cea a închegării unui cuplu, cu întreaga bucurie a descoperirii unui partener, cu gama erotică parcursă voluptuos, înainte de a fi analizată „la rece”. Neconvingător la capitolul dezbaterilor ideologico-morale, în deficit de realism și de nuanțe când abordează (prin prisma unui personaj sau a altuia) realitatea românească postrevoluționară, Dumitru Popescu excelează în paginile în care face descrierea și interpretarea unei relații erotice. La puțini prozatori de azi se observă o aceeași finețe psihologică și morală și o similară convingere că un personaj poate fi același, dar și un altul, evoluând impredictibil, dincolo de tiparele și categoriile naturii umane în care nu se lasă introdus. Mai ales în ce privește personajele feminine, destui prozatori ai noștri au restanțe, în sensul unei simplificări „fără rest” a unui profil caracterologic redus forțat la o schemă tipologică. Acolo unde alți autori operează cu clișee din acestea tipologice, care le fac sarcina epică mai ușoară (femeia e o sfântă sau, dimpotrivă, o cocotă, o ambițioasă sau o naivă, un monument de răutate ori unul de prostie), pentru a se consacra protagonistului masculin (numai acesta fiind complex, nuanțat, multifațetat, plurivalent), Dumitru Popescu pledează, așa zicând, pentru egalitatea de gen. La fel de interesant personaj ca inginerul deopotrivă activ și meditativ este artista de muzică populară pe care el o tot sfătuiește să schimbe repertoriul și domeniul de expresie. Neurmându-i sugestia de a deveni o interpretă de muzică ușoară, soția lui se va plafona artistic și va ajunge în zona mai promiscuă a cântecelor deocheate livrate la nunți, în momentele dinspre dimineață când unii dintre meseni zac cu capul pe masă, iar alții îi fac invitații sonore cântăreței. Și totuși, ambiția acestei femei de a-și folosi cariera ca pe o a doua pârghie socială, după cea a bărbatului devenit director de mare întreprindere, e mai puternică decât îngrijorarea soțului pentru talentele ei. Cei doi ajung să ducă vieți aproape separate, uniunea familială fiind acum una mai degrabă de interese decât de sentimente. La capătul primei secvențe din istoria cuplului stă separarea lor – nu în acte oficiale, ci în cele private. Dumitru Popescu a dat aici un excelent parcurs narativ al iubirii care se aprinde, se continuă și se va stinge.

Nu mai puțin interesantă va fi secvența a doua, cu îndepărtarea progresivă a soției de soț și a soțului de soție. Cei doi se trădează unul pe altul, mai întâi, involuntar. Bărbatul e surprins plăcut, flatat în orgoliul său masculin, când niște muncitoare mai tinere de la uzina lui sau o voluptuoasă tovarășă cu o înaltă funcție de răspundere îi dau semne mai discrete sau mai vădite de apreciere. Pentru fostul băiat sărac de la țară, ajuns el însuși într-o funcție la care nu visase vreodată, feminitatea este un teritoriu fascinant, plin de surprize, descoperiri, revelații. Autorul schițează bine această psihologie de om mai simplu, intrat în complicații psiho-morale și apoi sentimentale. Chiar dacă Neculai Panaite, directorul „ajuns” de la București, are ample dezbateri lăuntrice și verbalizate mai potrivite prozatorului decât personajului său, acesta e totuși mai realist decât eroul din Delirul lui Preda, care cucerește Bucureștii cât ai clipi. Eroul lui Dumitru Popescu, cu maniere făcute cum s-a putut, snobat de nevasta care se trage dintr-un neam cu avere înainte de instalarea comunismului, e un veritabil adorator al misterului feminin, pe care îl contemplă înfiorat și în care se pierde cu totul. Când artista e plecată la un turneu în Statele Unite și Canada, tocmai tovarășa cu funcție de răspundere care îi semnase actele îl vizitează pe soțul rămas singurel în domiciliul conjugal – și, cum ar zice Creangă, îi face de petrecanie, acesta lăsându-se anexat cu timide obiecții. Ca o circumstanță atenuantă pentru cei doi amorezi adulterini, ambii însurați, stă faptul că bărbatul o salvase pe femeie de la un înec, cu ceva timp în urmă; iar în privința împrejurării împreunării lor e de precizat (nu ca scuză, dar ca descriere contextuală) că turneul artistei pe continentul nord-american dura „o lună și jumătate”. De piatră să fi fost inginerul nostru, de oțel, și tot i-ar fi fost greu să reziste tovarășei Minodora, cea plină de nuri, și care ținea să-i mulțumească, din toată ființa, pentru că o salvase de la înec.

Și prin aceasta, urmărind cu un ochi dezagregarea unei iubiri, prozatorul vede cu celălalt înfiriparea unei alte relații erotice și sentimentale. Și pentru bărbații, și pentru femeile din prim-planul romanului, dragostea este și fizică, și spirituală, un personaj regăsindu-se cu totul în ea. Scenele de amor, bine construite, nu au nimic vulgar, deși între patul eroilor și privirea de voyeur a cititorului nu există nicio perdea. Aceștia fac dragoste fără opreliști conjugale, dar și fără ecranări narative, romanul reparcurgând treptele unei iubiri complete.

Din păcate, până la happy-end-ul epic, autorul complică inutil o intrigă oricum încărcată, printr-o problematică social-ideologică întâlnită deja în alte cărți ale sale. De fiecare dată când vine vorba (el însuși aducând vorba, prin intermediul unor personaje) de timpurile noi, de după 1989, Dumitru Popescu are un reflex de condamnare a post-comunismului, care a dat la „fiare vechi” industria românească și a vândut avuția națională pe nimic străinilor și uneltelor de topor autohton. Agentura sovieticilor e vinovată… La un moment dat protagonistul masculin, Neculai Panaite cel prins între două femei și două epoci istorice, înalță un adevărat imn industriei românești – după care e angajat de niște turci și uită de agenda extra-romanescă și extraliterară a autorului.

În pofida acestui efect de distorsionare, din ultima parte a cărții, Solemnitatea despărțirilor e un roman bun (încă unul) al unui prozator subtil și substanțial.