În dezbatere „Cultura limbii“

festivalul „Limba română“

În perioada 30-31 august, la Brașov, în cadrul Festivalului „Limba română“, a avut loc Colocviul „Cultura limbii“ la care au participat scriitori și critici literari din toată țara. Redăm mai jos câteva dintre comunicările susținute cu acest prilej.

De la Gutenberg la Zuckerberg

Cartea – scriere multiplicată prin tipărire și răspândită în masă – a însemnat, încă de la apariția sa, o renunțare la medierea conținutului prin intermediul clericilor și o anagajare directă a cititorului în raport cu textul. Or, această interacțiune directă a permis, printre altele, eludarea filtrelor critice sau ideologice, dar și posibilitatea înlocuirii cu altele noi. Este cunoscut cazul celebrei lucrări Historiae Dracule Wayda, publicată în șase ediții diferite în perioada incunabulelor (1445-1500), care a contribuit la conturarea unui profil de tiran sângeros al lui Vlad Țepeș în întreaga Europă Occidentală. Practic, prin tipărirea cărților și răspândirea lor în masă s-a produs, conform teoriei lui Niall Fergusson din The Square and the Tower: Networks, Hierachies and the Struggle for Global Power (2017), prima aplatizare a ierarhiilor comunicaționale, prima transformare a acestora în rețele. „Turnul” și „Piața”, ilustrative pentru ierarhia paranoidă și rețeaua lipsită de profunzime, sunt spațiile asupra cărora se focalizează, alternativ, lumina istoriei. Rețeaua nu este, așadar, invenția lui Mark Zuckerberg, ci doar modalitatea prin care, din punct de vedere comunicațional, istoria socială a interacțiunilor mediate s-a rescris după circa cinci sute de ani. Schimbarea în istorie, spune Ferguson, se datorează interacțiunii dintre rețele. Și în ceea ce privește răspândirea limbii române literare cel mai la îndemână este să citim istoria prin prisma interacțiunilor dintre rețele.

Rețeaua a învins prima dată și doar temporar ierarhiile și s-a manifestat ca atare începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea în Europa Occidentală și cu prima jumătate a secolului al XVI-lea în Țările Române. Rețeaua, în înțelesul nostru, înseamnă conexiunea unor noduri (în ceea ce privește răspândirea cunoașterii) care în secolele XV-XVI aveau o anumită echivalență teritorială. Structura prin intermediul căreia s-a răspândit limba română literară a avut la bază triunghiul geografic Târgoviște – Sibiu – Brașov, echivalent rețelei de noduri suprapuse celor mai importante centre tipografice ale teritoriilor românești, care veneau să înlocuiască sau să completeze rețeaua de scriptorii: Mănăstirea Bistrița (Țara Românească) – Mănăstirile Neamț și Putna (Moldova) – Mănăstirile Feleac și Prislop (Transilvania). Cu trecerea timpului, pentru a rămâne în acord cu teoria lui Fergusson privitoare la raporturile dintre ierarhii și rețele, cel mai important centru de traducere în limba română devine cel din preajma Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, transformând Brașovul în nodul central al rețelei și prefigurând o viitoare ierarhie, în timp ce pe teritoriile românești au început să se dezvolte noi centre tipografice: București (Mănăstirea Colentina), Orăștie (unde fiul lui Coresi, diacul Ștefan, avea să tipărească prima traducere parțială a Vechiului Testament, Palia de la 1582), Iași (pe lângă Biserica Sfinții Trei Ierarhi), Alba-Iulia (Bălgrad), Blaj ș.a. Prin această rețea funcțională în tipărirea și difuzarea cunoașterii activitatea tipografică nu numai că s-a diversificat, dar a și continuat programul coerent început cu primele tipărituri în limba română: multiplicarea Catehismului coresian este rezultatul cererii privitoare la Catehismul românesc al lui Filip Moldoveanul, Palia de la Orăștie (1582) este extinderea firească a proiectului coresian prin fiul acestuia, Evanghelua cu învățătură de la Bălgrad (1641) este o reluare a Evangheliei lui Coresi (1581). În secolele XVI-XVII, Țările Române devin spațiul geografic în care ierarhiile se aplatizează, devin rețele, spre a redeveni ulterior ierarhii în difuzarea cunoașterii prin intermediul cărții tipărite. Rețeaua nu doar că învinge temporar ierarhia, dar și contribuie la formarea unei limbi unitare, prin includerea vechilor scriptorii, prin multiplicarea și diversificarea centrelor de putere simbolică (a centrelor urbane în care ființau tipografii) și prin extinderea difuzării în masă. Limba literară, modelată în arealul Târgoviște – Sibiu – Brașov, cu influențe din nordul Transilvaniei și Moldovei, este redată prin rețea pe întreaga întindere a teritoriilor românești, într-o formă unitară, cu minore variații.

Iată cum, printr-un fenomen explicabil astăzi prin intermediul teoriilor din științele comunicării, așezarea limbii române în matca literară a fost posibilă prin apel la modelarea rizomatică, într-o formă în care variațiile geografice și diacronice au rămas minore în ultimii cinci sute de ani (spre deosebire, de pildă, de limbile franceză sau engleză). Să ascultăm, spre luare aminte, curgerea nealterată a limbii române din textele coresiene, pentru a pătrunde tâlcul acestei profunde așezări:

Și deaca-m cetit și am aflat că toate tâlcuiesc și adeverează și întăresc cu Scriptura Sfântă și mie tare plăcură și am scris cu tipariul voao fraților rumânilor, să fie pre învățătură și vă rog ca, frații mei, să cetiți bine și să socotiți, că veți vedea voi înșivă cum că e mărgăritariul și comoară ascunsă veți afla în- tr-înse/le/ desvătat”… (Coresi, Tâlcul evangheliilor și Molitvenic românesc. Ediția îngrijită de Vladimir Drâmba).

Înseamnă, prin urmare, că solul limbii vorbite, în care s-au așezat, de unde au pornit rizomii limbii române literare prin diferitele centre tipografice de pe teritoriile românești, a permis creșterea, răspândirea, dezvoltarea naturală, fără diferențe majore între limba standardizată și cea populară.

Privind prin lentilele aceleaiși puteri simbolice după cinci sute de ani, noi rețele sociale se insinuează în locul ierarhiilor rigide. „Turnul” nu mai este în centrul atenției. În agora virtuală, multiplele noduri ale rețelei lichefiază nu numai interacțiunile sociale, ci și normele (inclusiv cele de scriere). Vechea paradigmă, a culturii scrise, se clatină, iar noua paradigmă, a unei culturi care amestecă inserțiile textuale cu mesajele audio-video, își face loc simultan cu focalizarea luminii istoriei asupra agorei. Literatura și limba literară devin simple instrumente sociale în reorganizarea în noduri de rețea a centrelor de putere anterior dispuse ierarhic, vertical. Limbile, riguros așezate în albiile literare la precedenta topire a ierarhiilor, sunt primele care suferă. În rețea influențele sunt multiple, adâncimea nu există, pericolul revărsării și amestecului este permanent. Limba română literară resimte influențe multiple datorită rețelelor, este mereu agresată de pseudonorme și tendințe, face greu față noilor provocări. Apărătorii limbii fac apel la normele ierarhiilor și nu conștientizează, cel mai adesea, aplatizarea lor, transformarea în rețele.

Poate fi limba literară apărată? Desigur, dar nu numai cu instrumentele care țin de proiecția ierarhică, cu cele dispuse pe înălțimea Turnului. Să ne amintim că apariția tiparului – urmată de aplatizarea ierarhiilor – a însemnat și apariția limbilor literare vernaculare, în condițiile în care în Vestul Europei limba de cult era latina, în Est slava, iar comunicarea orală se realiza, în limitele unor comunități restrânse, în dialecte sau graiuri locale. Mai precis, grație tiparului, limbile locale s-au standardizat și s-au dezvoltat în acord cu un sistem de norme interne, extinzându-și influența mai întâi asupra spațiilor în care se vorbea similar, dar nestandardizat (orizontal, în rețea), ulterior, prin puterea ierarhiei, în teritoriile colonizate. Prin urmare, limbile literare sunt produsul perioadei în care predominantă este comunicarea scrisă, care se întinde de la Gutenberg la Zuckerberg. Între cele două înălțimi reper (în germană, berg înseamnă munte) a existat stabilitate, chiar rigiditate. Privind astfel lucrurile, șansa e, cumva, de partea celor care au prins în istorie trecerea spre noul orizont paradigmatic, trecerea prin perioada de aplatizare a tuturor ierarhiilor, pentru a lăsa locul construirii noilor ierarhii. Înțelegând demersul, putem fi doar martorii sau actorii activi ai transferului de repere axiologice și de norme (inclusiv în plan lingvistic). Totul depinde de capacitatea de depășire a paradigmei. La jumătatea secolului al XVI-lea am avut în diaconul Coresi un iluminat care a înțeles că e nevoie de cartea de învățătură românească „s-o înțeleagă toți oamenii cine-s rumâni creștini” și că acest demers a ajutat sedimentării limbii literare. Acum avem nevoie de oameni care să conștientizeze că limba română literară trebuie proiectată în noul Turn, după coborârea prin Piață, după amestecul în rețele, printr-o critică de direcție, în acord cu principii, norme și valori vechi, care își descoperă actualitatea și funcționalitatea în noul peisaj literar. Dar pentru ca rizomii limbii literare să prindă în noua așezare e nevoie de micșorarea decalajului dintre limba cultă și cea vorbită actual, adică e nevoie de educație în baza acelor principii, norme și valori care nu și-au pierdut actualitatea.

Adrian Lesenciuc

La plivit, în… lanul de cuvinte

Trupei consacrate a stricătorilor de limbă (politicieni, jurnaliști) i se aliază, azi, mercenari autori de reclame ori traducători de filme.

Repetitive, reclamele impun ușor auzului public forme incorecte de exprimare. Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția asupra lui într-un final – structură „contagioasă” la care s-a ajuns „prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”. Degeaba! În reclama la crema Corega, de zeci de ori pe zi, protagonista spune „într-un final, la nunta fiicei mele…”. Vocea soacrei din reclamă acoperă vocea Rodicăi Zafiu (prof. univ. dr.). Cine pierde? Limba română.

Prin reclame și traduceri anapoda, capătă sensuri improprii, din engleză, cuvinte care, în română, aveau înțelesuri clare, chiar specializate, ca epic sau dramatic: „ ajungem la epica poveste a căsniciei tale”, „Ai reduceri epice pentru sute de produse”, „prinde o seară epică la Procinema”, Van Damme „[…] va face șpagatul lui epic”, „o incursiune epică în trecutul unei Românii fascinante”, „micul lui dejun s-a schimbat […] pentru că a creat omleta epică”. Dacă „poveste epică” e pleonasm (contextul exclude și al doilea sens al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de „grandios”, „epopeic”), dacă „seară epică” și „incursiune epică” ar fi, la limită, acceptabile, „reduceri epice”, „șpagat epic”, „omletă epică” sunt barbarisme. Sau: „Lupul este un prădător dramatic”, „crema X vă va schimba dramatic înfățișarea”. Ce vorbitor de limbă română teafără ar cumpăra o cremă care să-i schimbe dramatic înfățișarea?!

Tot de la „maeștrii” în traduceri/subtitrări cetire: „să-ți amintesc de o fată netemută care a plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată, netemătoare), „Am început să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier, personajul crea viori), „Era renumit pe mapa Indiei” (mapa, de la engl. map, în loc de întinderea/cuprinsul/harta).

Altă trăznaie: „a face o aroganță”. Verbul a face suportă multe – poți face o ciorbă, poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul, poți face focul… Dar cum să faci o aroganță? Dicționarul spune: Aroganță – Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare…”. Să substituim: „am făcut o purtare obraznică ”, „am făcut o atitudine de mândrie”„am făcut o înfumurare”. Aferim, mass-media! Dacă inițiatorul sintagmei ar fi spus „a comite o aroganță”, am negocia, dând aroganței alt înțeles, cel de infracțiune. Căci inițiatorii și utilizatorii acestor buruieni lexicale agresează sensurile firești ale cuvintelor în spațiul privat al limbii române. Necazul este că inșii cu pricina au tupeu, au acces la microfon, au priză la public și-i strică pe mulți… în vorbire și gândire.

Revenind la publicitate, două reclame își dispută titlul de „cea mai stupidă”. Prima: „Ai văzut noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de arătoase!” Dacă ambalajele sunt gustoase, mare va fi ispita de a le mânca! A doua te îmbie cu pizza hut și te îndeamnă: „[…] savureaz-o cu ambele mâini!” De când or fi mâinile dotate cu papile gustative?!

Am simțul umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă cu substrat, precum aceea de promovare a unui produs antibalonare, reclamă care, într-o română cu accent moscovit, asigura cumpărătorul că „tăiem gazele definitiv” (a fost retrasă, o fi supărat rău pe cineva!), sunt multe al căror pretins umor mă deprimă. Cât de mare este riscul ca pălămida semănată de mass-media să prindă rădăcini o arată mass-media însăși. Un canal tv lansase mutantul lexical „poveștiri”. Prin contaminare cu mutantul repetat zilnic, o informație culturală s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor „a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui Creangă”. Serios?

Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale topicii limbii române, iute umpli sacul menajer din câteva emisiuni împănate cu reclame și transmise în intervale orare de maximă audiență. Vigilentul CNA are ace de multe cojoace, doar de cojocul stricătorilor de limbă n-are nici măcar un bold bont.

Harnică e mass-media și în a îmbogăți limba prin schimbarea categoriei gramaticale: substantive silite să devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza („premii crăciunizate”), ștrumf – a ștrumfi („îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula. În fine, a emojiona, care mi-a dat de furcă până să-i pricep taina. M-am gândit că inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian, dar nu! Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu emoji, de acolo noul verb. Mai greu le va fi fost celor care au scornit reversul – verb la negativ, torturat să devină substantiv: amatorii de semințe Nutline pot primi „premii de nuplecabilitate”.

Sigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc restrâns, „prostindu-ne” și stâlcind, în glumă, cuvinte. Dar când prosteala și stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic, repetitiv, când au impact mare și sunt contagioase, nu-i amuzant, e maladiv. Adăugând ce spun psihologii, anume că repetitivitatea direcționează gândirea, avem iarăși confirmarea că televizorul funcționează ca tembelizor.

Prosteala” din reclame nu asigură o vânzare mai bună a produsului. Ea rămâne, fără justificare, un mare deserviciu adus limbii române. O să ne pomenim, după ilustrul model oferit de mass-media, că aspiratorăm, paharim, lingurim, naftalinăm… De butonat, butonăm toți, intrarea glorioasă a butonării în vocabularul activ deja s-a petrecut. Poate se vor da premii și pentru efortul de nurespectabilitate a normelor firești, dacă tot e în vogă nefirescul.

Neghină în lanul de cuvinte – diminutivita, diagnosticată de Radu Paraschivescu într-un articol care m-a întors cu șase-șapte ani în urmă când, asistând la niște lecții demonstrative susținute de tinere dăscălițe aspirante la titularizare, mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele-model au mustit de joculețe, filmulețe, pălăriuțe, ciupercuțe, articolașe, bilețele – tot arsenalul dobândit la cursurile de psiho-pedagogie modernă! A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca la grădiniță, dar și-au mascat politicos zâmbetele când li s-a cerut să deschidă caiețelele (studențești!) și să participe la un joculeț. Dacă junele absolvente așa au învățat, așa aplică învățătura! Nu-i vina lor. Sperasem să fie ceva local, trecător. Dar, câteva luni mai târziu, la București, la „Gaudeamus”, o tânără vorbea câtorva amici despre cartea ei abia lansată. Tema cărții? Noi metode pedagogice, al căror succes e garantat prin „filmulețe”, „joculețe”…, „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. Brrr! Primeam dovada că diminutivita e mai extinsă decât credeam și că unul dintre agenții patogeni se pitea în noua abordare psiho-pedagogică. O răspândesc tineri cărora le-au agățat în vârful limbii piercinguri cu diminutive urmașii lui Chicoș Rostogan sau ai lui Makarenko, proaspeții autori ai tomurilor de specialitate, aliniați la noile tendințe, bune-rele, cum or fi, alinierea să triumfe!

Eficient în infestare e și internetul. Pe ulițele lui circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că filmulețul e varianta lexicală siropoasă a videoclipului și că animăluțele nu-s mereu boboci de rață, pui de arici, veverițe… La categoria animăluțe intră și lei, tigri, elefanți, urși în ipostaze duioase, când – surprinzător – se lasă mângâiați de om, scărpinați în coamă, pupați pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Ce-ar simți regele junglei dacă ar ști că e catalogat drept animăluț?

Eficiente sunt și reclamele. Coana Chiva ne momește zilnic sucul gastric și centrii gândirii cu mărgeluțe de brânzicuță și biobulgărași de biobrânzică. În altă reclamă, un angajat vrea să-și mute sălăriuțul la o bancă mai acătării. În altele aflăm că șamponul X alungă monstruleții din podoaba capilară sau că un îngeraș de cățel așteaptă porția de bucățele savuroase din plic.

Lungă este și lista cuvintelor al căror înțeles se smintește la umbra nebunariței anglofile. O fi nebunarița și de leac, dar numai ca tinctură administrată de specialiști cu pipeta, nu cu hârdăul, după cheful oricui. Toxică de felul ei, poate induce vertij mental și anemie semantică letală. Adesea stricătorii de limbă folosesc suspicios pentru suspect/dubios („Nu are nimic suspicios la maxilar”), umanitate pentru omenie („Mințind, și-a pierdut umanitatea”), caracter pentru personaj („A creat un caracter lipsit de caracter”), a argumenta pentru a (se) certa, a (se) focusa pentru a (se) focaliza, a (se) concentra, patetic pentru jalnic/ridicol, expertiză pentru experiență, determinat pentru hotărât („E o persoană foarte determinată”) etc.

Această neosinonimie zăludă sabotează limba, n-o îmbogățește. Determinat, în româna citovă, nu-i totuna cu hotărât. A fi determinat e consecința unei presiuni exterioare ce restrânge liberul-arbitru: „În aceste condiții, sunt determinat/constrâns/forțat/obligat să plec”. A fi hotărât vine din interior, implică liberul-arbitru și suportă reflexivul: „În aceste condiții, am hotărât/m-am hotărât/am decis să plec”. Discuția poate fi extinsă, întrucât sunt nuanțe și subtilități ale duhului limbii române, lovit acum de lenea minții vorbitorilor/traducătorilor „după ureche”.

Bună ideea Magdei Ursache cu Serviciul Securităţii Limbii Române pentru cei „din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Pe când un departament pentru plivirea (cu amenzi, ca la francezi!) buruienilor care, prin mass-media, năpădesc lanul de cuvinte?

Mihaela Malea Stroe

Rostul limbii

Într-un studiu faimos din 1946 intitulat Scrisoare despre umanism adresată lui Jean Beaufret, Paris, Martin Heidegger afirmă: „Limba este locul de adăpost al Ființei („Die Sprache ist das Haus des Seins”, în original). În lăcașul ei trăiește omul. Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost. Veghea lor înseamnă aducerea la împlinire a putinței de revelare a Ființei, în măsura în care ei, prin rostirea lor, o trec în limbă și o păstrează în limbă.”i Se observă aici capacitatea de concentrare excepțională de care e capabil filosoful german: în numai câteva propoziții, el exprimă o temă fundamentală a omului în lume; și anume, așază limba în centrul existenței omenești, acordându-i cel mai însemnat rol cu putință ca loc de adăpost al Ființei. Totodată, stabilește categoriile care au prioritar misiunea, datoria, dar și îndreptățirea de a aduce și de a păstra în limbă Ființa: e vorba despre gânditori și poeți.

O evidență: gândirea lui Heidegger este una înaltă și nicidecum comodă pentru neinițiați. Se cuvine, de aceea, să amintim felul cum definește el termenii cu care operează. În primul rând, ce înseamnă Ființă (Sein): „Ființa nu este altceva decât transcendentul însuși” precizează Heidegger în introducerea la Sein und Zeit. Și iată cum este descrisă Ființa , mai detaliat, în studiul discutat aici, Scrisoare despre umanism: „Însă Ființa – ce este Ființa? Este Ea însăși. Tocmai acest lucru trebuie gândirea viitoare să învețe să îl afle și să-l spună. «Ființa» nu este nici Dumnezeu, nici vreun temei al lumii. Ființa este mai departe decât întreaga ființare și este totuși mai aproape de om decât orice ființare, fie aceasta o piatră, un animal, o operă de artă, o mașină, fie ea înger sau chiar Dumnezeu. Ființa este ceea ce este cel mai aproape (das Nächste).”

Pentru a explica modul cum este adusă ființa în limbă de către om, H. reinterpretează aforismul lui Heraclit, „Firea sa îi este omului daimon”, propunând o altă formulare : „Omul locuiește, în măsura în care este om, în apropierea zeului”. Sau, într-o altă traducere/ înțelegere: „Sălașul (obișnuit) al omului îi este acestuia deschidere pentru înfățișarea zeului (a ne-obișnuitului)”. Așa se face că ne-obișnuitul, adică zeul, adică Ființa, se revelează în limbă prin rostire, prin gândirea vie care caută neliniștită, cu ajutorul cuvintelor, înțelesurile de profunzime, originare, cele găzduitoare de Ființă. Să-l ascultăm pe Heidegger: „Căci în rostirea ei, gândirea aduce în limbă cuvântul nerostit al Ființei.” Sau: „Limba este ridicată astfel ea însăși în locul de deschidere al Ființei.” În fine, de reținut: „Ființa este adăpostită în gândirea care o evocă.”

Așa cum consemnam la începutul acestor însemnări, Heidegger îi așază alături de gânditori și pe poeți, ca aducători în limbă ai esenței umane, ai adevărului de adâncime. Dată fiind această sarcină supremă care le revine poeților, evident, este foarte anevoios de lucrat poetic cu cuvintele limbii, e ca un mers pe sârmă, deasupra prăpastiei, între doi munți. De aceea, probabil, H. reamintește vorba privitoare la limbă a lui Hölderlin, cel care, în fragmentul Ci în colibe locuiește omul, numește limba „cel mai periculos dintre bunuri”. Într-un alt studiu important, Limba în poem, Heidegger aduce lămuriri prețioase privind particularitățile poeziei și felul cum trebuie s-o citim: „Prin esența ei, limba poemului are mai multe înțelesuri și aceasta într-un chip care îi este absolut specific. Nu reușim să ascultăm ceva din rostirea creației poetice, atâta vreme cât îi ieșim în întâmpinare cu o sensibilitate obtuză fixată pe un unic înțeles.” Așadar, avem de-a face în poem cu „o multiplicitate de înțelesuri” – este atributul care diferențiază rostirea poetică de vorbirea comună.

În intenția mea, aceste sumare referiri la opera lui Heidegger nu au scop decât să întredeschidă o fereastră spre rostul de zenit pe care-l poate avea limba în existența umană. Să coborâm însă pe pământ, hic et nunc, în local și în prezent. Și propun să facem această mișcare regresivă apelând tot la o remarcă a filosofului de la Freiburg: „Sărăcirea limbii, care se extinde cu repeziciune peste tot, nu diminuează doar responsabilitatea estetică și morală în orice folosire a ei. Ea provine dintr-o periclitare a esenței omului.” Așadar, H. vorbește direct despre „sărăcirea limbii”, despre degradarea limbii, care „periclitează” însăși „esența omului”. Iar în altă parte el subliniază: „Și tocmai pentru că limba este lăcașul esenței omului, umanitățile istorice și oamenii nu pot fi acasă în limba lor atâta vreme cât limba a devenit o simplă carcasă în spatele căreia oamenii își văd de uneltirile lor.”

Față de situația semnalată de Heidegger, care avea în vedere Germania și, mai larg, Europa de acum șaptezeci de ani, astăzi, la noi, starea limbii este mult mai gravă. Trăim un proces continuu de stâlcire a limbii, chiar persoane ce dețin funcții publice de prim-plan au mari probleme de exprimare, asistăm – indiferenți, neputincioși? – la o creștere fără precedent a analfabetismului funcțional, lipsa de instrucție și de educație cuprinde pături din ce în ce mai extinse ale populației și tot mai mulți dintre noi sunt incapabili să comunice corect, să formuleze cu acuratețe o idee oricât de simplă, încât aproape nu mai reușim să ne înțelegem unii cu alții înlăuntrul aceluiași popor.

În asemenea circumstanțe, evident, că acea „unitate psihologică a poporului”, acea „conștiință de sine unitară”, de care vorbea Eminescu, sunt mai amenințate ca oricând. Fiindcă, nu e așa?, convingerea lui Wilhelm von Humboldt, preluată de Eminescu, își păstrează valabilitatea: în limbă se imprimă și se conservă specificitatea unei națiuni, limba are darul să modeleze, să dea contur și personalitate unui popor și să-i asigure unitatea. Așadar, prin șubrezirea limbii, tocmai se petrece, invizibil și fatal, un declin sufletesc și mental al nostru, ca popor, are loc o ruinare lăuntrică. Fără o bună cunoaștere a propriei limbi, fără chiar un cult al propriei limbi, suntem aidoma unei case fără structură de rezistență și oricând se poate întâmpla să ne năruim pe de-a-ntregul. Este o urgență de aceea să ne întrebăm din ce cauze se produce acest fenomen atât de devastator al sărăcirii, al siluirii limbii și cum poate fi oprit.

Răspunsul la prima întrebare sunt tentat să-l dau imediat și cu fermitate, el stă pe buzele tuturor: școala e foarte slabă într-un stat ca al nostru care nu-și fixează corect prioritățile de dezvoltare și care mizează pe un set greșit de valori. Populația e din ce în ce mai puțin motivată să se îndrepte spre știința de carte, iar un popor fără carte e ca o bărcuță de hârtie aruncată pe o mare învolburată. E fără șanse, adică.

Există în lume un popor care a știut să așeze exemplar în centrul existenței sale cartea, iar acest fapt îi conferă o forță cu totul specială. E vorba despre poporul evreu de la care am putea să învățăm. În cartea lor Evreii și cuvintele, Amos Oz și fiica sa Fania Oz-Salzberger notează unele dintre caracteristicile care-i definesc pe evrei și spre care s-ar cuveni să privim cu luare aminte. Să preluăm câteva idei principale pline de miez (ceea ce urmează scris cu italice sunt enunțuri repoduse din volumul Amos Oz și Fania Oz-Salberger, Evreii și cuvintele, traducere din engleză și note de Ioana Petridean, Editura Humanitas Fiction, 2015). Astfel, ei reliefează că, în cazul poporul evreu, există și contează nu neapărat o legătură de sânge, ci una dată de text. Continuitatea evreilor fiind una în primul rând textuală, ceea ce îi definește este atitudinea față de cuvinte, Israelul antic nu a excelat în a construi edificii magnifice, ca alte civilizații, însă literatura sa a fost deopotrivă înălțătoare și miraculoasă, a ținut loc de monumente. Așa încât, încă din primul mileniu înainte de Christos, israeliții vorbitori de limbă ebraică aveau deja conceptul de popor centrat în jurul ideii de memorie textuală. Prin urmare, ei imaginează întreaga lume ca fiind un mare text. Și sunt conștienți de adevărul că numai niște urmași instruiți pot reprezenta cheia supraviețuirii colective. Memoria colectivă e păstrată de cei care știu povestea, o spun și o duc mai departe. „Nicio civilizație străveche nu egalează în intensitate accentul pe care iudaismul îl pune pe educarea celor tineri și pe încercarea de a le inocula acestora tradițiile și cutumele propriului popor” scrie Mordecai Kaplan. Concret: băieții evrei, toți, fără deosebire de clasă socială, erau familiarizați cu citirea și scrierea de la o vârstă izbitor de fragedă. Încă din perioada mishnaică, băieții de la trei la treisprezece ani mergeau la școala subvenționată de comunitate și învățau ebraica, limbă care, în perioada aceea, nu mai era limba lor maternă, învățau citirea și scrierea. Să reținem: curând după înțărcare începea școlarizarea pentru copiii evrei. Școala era așadar o armă cu care erau înzestrați și care-i făcea puternici, greu de învins.

Să reținem și să încercăm să translatăm această atitudine față de scriere și citire, față de carte, față de limbă, în cultura românească: e posibil oare un asemenea transplant?

Gabriel Chifu

Un secol de filosofie în limba română

În veacul scurs de la Marea Unire, cultura română (din care nu putem exclude filosofia) nu putea fi decît, pe de o parte, sub vremi, sub talpa unor ideologii distopice (extrema dreaptă românească şi dictatura lui Carol al II-lea, în perioada interbelică, regimul totalitar de după 1945, timp de 45 de ani; reziduurile comunismului de după 1989 au impus doar o cenzură de ordin financiar), pe de altă parte, într-o voită şi nevoită sincronizare cu spaţiul economic, socio-politic, cu Zeitgeist-ul cultural şi spiritual occidental şi din alte părţi.

Nu poate fi eludat, mai întîi, contextul interbelic, care e tensionat, divers, contradictoriu. În 1918, se înfăptuise doar teoretic România Mare (triumfaliştii cred cu totul altceva), mai rămîneau să fie făcuţi şi uniţi şi românii (ca-n cazul unificării Italiei, cum lucid observa Irina Livezeanu). România trebuia să treacă de la geografie la istorie concretă, voia să prindă din urmă statele occidentale dezvoltate (şi ele cu nervii la pămînt, după prima conflagraţie mondială). Are loc, îndeosebi pînă în 1930, un amplu şi deloc liniştit proces de românizare pe mai toate fronturile.

Elita alogenă din fruntea structurilor statale, culturale e înlocuită cu intelectuali români. Şcoala românească trece prin stări care aspirau la statut naţional şi european (vezi cazul paradigmatic al Universităţii Bolyai din Cluj devenită intempestiv Babeş-Bolyai).

Evoluţia noastră interbelică, observa sociologic E. Lovinescu, se putea produce mai degrabă pe cale culturală, decît economică. Şi aşa se pare că s-a şi făcut, chiar dacă nu se poate face cultură fără bani, fără prosperitate economică.

Sunt multe de spus despre această evoluţie culturală, nu o dată hibridată, păgubos, desigur, cu factorul politic, mai puţin monarhia care a dezvoltat un mecenat sincer şi interesat de valorile majore ale vieţii culturale şi spirituale (vezi Fundaţiile Regale).

Voi rezuma, poate nepermis de sintetic, ce s-a petrecut în ograda filosofiei, rămînînd pentru alţi critici soarta pe care au avut-o literatura, ştiinţa, muzica, artele plastice, cinematografia ş.a.

Nu ne-am propus să evaluăm eforturile lingvistice ale veacurilor XVIII şi XIX, cînd limba română atinge pragul unor concepte în sfera filosofiei, ceea ce s-a văzut prin strădania unor gînditori precum Dimitrie Cantemir (situat şi în secolul XVII), Lazăr-Leon Asachi, Eftimie Murgu, Simion Bărnuţiu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Conta, M. Eminescu, Titu Maiorescu, pentru a aminti pe cei mai importanţi.

În perioada interbelică, şi-n filosofie e urmărit specificul naţional, se dezbate cu asupra de măsură ce este şi dacă avem o filosofie românească. E o întrebare care poate nici azi nu a primit un răspuns care să satisfacă pe tot mai mulţi critici. Se confruntă şi aici generaţii, pe linia lui Maiorescu sau revendicîn- du-se de la alte autorităţi tutelare, cum ar fi, de pildă, Nae Ionescu. Cum au scris exegeţii în Istoria filosofiei româneşti (v. vol. II, partea I, 1980, Ed. Academiei RSR), printr-o grilă care nu-i străină de marxism, s-a conturat o mare falangă pe care au numit-o „realist-raţionalistă”: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, N. Bagdasar, Mircea Florian, C. Antoniade, D.D. Roşca; alta care ar fi de orientare „spiritualistă”: Ion Petrovici şi Lucian Blaga; produsul apoi al „Gîndirii“, Nichifor Crainic, care ar fi practicat un „ortodoxism gîndirist”, şi o a patra grupare era aceea aşa-zisă a „trăirismului”, autori ieşiţi de sub pulpana lui Nae Ionescu.

Asta se petrecea pe fondul influenţelor filosofiei occidentale, căci avem de-a face cu autori burduşiţi cu filosofie greacă, germană, engleză, franceză, chiar cu o parte din cea rusească. E asimilată în continuare, resemnificată şi tradusă (parţial) filosofia elenă, e făcut proces filosofiei kantiene. Cel puţin Henri Bergson (Premiul Nobel pentru Literatură, 1927), Husserl (pionier şi soldat în fenomenologie), Jean Paul Sartre (va refuza Premiul Nobel pentru Literatură în 1964) sau Heidegger (Fiinţă şi timp, 1927) sunt figuri care tutelează atmosfera filosofică europeană, cu înrîuriri asupra modului de filosofare de la noi. Nu-l uităm pe Nicolai Berdiaev sau pe Julien Benda, şi cu influenţă asupra unor autori români.

După 1945 şi pînă în 1989, trecem în grabă peste „obsedantul deceniu” şi peste interzicerea acelor autori, chipurile, de orientare burghez-reacţionară, simpaţizanţi sau angajaţi efectiv în orientarea politică de dreapta (Maiorescu, din sec. XIX, sau întreaga „şcoală” a lui Nae Ionescu).

Odată cu începutul deceniului şapte al veacului trecut, ies din puşcărie cei care au mai rezistat şi încep încet-încet să aibă vizibilitate publică; e reabilitat tot atunci criticul de la Junimea, Titu Maiorescu (Liviu Rusu are rolul hotărîtor); începînd cu 1962, D.D. Roşca îl traduce pe gînditorul Hegel în româneşte, după ce, în 1928, tălmăcise în franceză, de acelaşi autor, Viaţa lui Iisus.

Se scrie în acest compas de timp filosofie marxistă, cu diferite grade de obedienţă faţă de ideologia oficială, „socialismul ştiinţific” devenind în cele urmă o disciplină obligatorie pentru mediul academic sau cel liceal. Sunt introduşi, totuşi, în circuitul cultural o parte dintre interbelici (v., între altele, în deceniul nouă, retipărirea filosofilor români interbelici, iniţiativă a Editurii Eminescu), se scriu sinteze asupra lor, cursurile de filosofie românească de la facultăţile de profil nu ignoră operele acestora. Se vorbeşte chiar şi de plutonul „trăiriştilor”, dar cu un accentuat simţ critic, „militant”, oferit de grila revoluţionar-marxistă.

S-au făcut, tot în deceniul nouă, şi traduceri din filosofi de aiurea, chiar Heidegger, acuzat de compromis cu ideologia lui Hitler, cu varianta românească a două lucrări: Originea operei de artă, la Ed. Univers, şi Repere pe drumul gîndirii, la Ed. Politică, aici unde, în colecţia „Idei contemporane”, au mai apărut J. Habermas, Karl Jaspers, C.Lévi-Strauss, H. Marcuse ş.a. (uneori cu „croşete”, adică: amputări, ale cenzurii comuniste; v. chiar volumul de scrieri filosofice al celui din urmă citat). Acelaşi deceniu nouă, fecund în filosofie se pare, rămînînd şi prin scenariul paideic de la Păltiniş, mărturisit de G. Liiceanu şi ceilalţi „elevi” ai lui Noica în Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar, evenimente editoriale de excepţie.

Domeniul logicii părea mai puţin vasal regimului totalitar, chiar dacă şi aici au fost făcute concesii. Deţinut politic, chiar dacă învinuirile care i s-au adus erau de altă natură, Anton Dumitriu (1905-1992) are o operă străină de virusul ideologiei de partid. Dar făcînd distincţia dintre om şi autor, nu acelaşi lucru se poate spune despre Athanase Joja, academician din 1955 şi cu funcţii în nomenclatorul regimului, însă cu o prestaţie originală în filosofie şi logică.

Neputînd să facă filosofie marxistă, Constantin Noica, nefiind singurul (aş da exemplele logicianului Alexandru Surdu şi istoricului filosofiei Gh. Vlăduţescu, ambii acum academicieni, fără trecut ideologic compromiţător), încadrat şi el, după ieşirea din închisoare, la Centrul de Logică al Academiei Române, Noica deci a luat în braţe cuvintele limbii române, cum ne spunea, şi, prin metafizica imanentă acestora, s-a încercat în rostirea filosofică românească. Din prepoziţia „întru”, Noica a făcut un operator ontologic şi a elaborat Devenirea întru fiinţă (1981), tratat de ontologie care rămîne „canonic” (tradus nu demult în franceză), cum tot aparţinînd canonului sunt şi traducerile (Platon, în primul rînd) sau alte lucrări ale sale: Pagini despre sufletul românesc (1944), Rostirea filosofică românească (1970), Creație și frumos în rostirea românească (1973), Sentimentul românesc al ființei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (1978), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De Dignitate Europae (1988, postum).

Nu e locul aici, m-aş întinde pe un spaţiu prea mare, dar trebuie să fac o precizare în legătură cu Noica. Nu a fost, cum s-a sugerat sau s-a spus explicit, înregimentat în sistemul totalitar românesc şi nu s-a lăsat manipulat de politica ultranaţionalistă a regimului comunist. El a luat permanent o anume distanţă protectoare faţă de istorie şi s-a apropiat intim faţă de devenirea întru fiinţă. A fost filosof, nu politruc sau om politic, chiar dacă a simpatizat, de pe margine şi într-un interval interbelic nefast, cu mişcarea politică de dreapta. Nu a făcut cultul personalităţii dictatorului, ci s-a interesat de „biografia ideilor”, de emoţia şi patima pe care ţi le procură adevărul. Decît să mă cert cu dictatorul, mai bine îl traduc pe Platon, îi spunea lui Wolf Aichelburg. După cum, sub semnul stăpînitor al raţiunii istorice, s-a interesat şi de biografia „unui om care nu este”, omul care, dacă vrea să nu se risipească şi să fie aruncat de istorie în toate părţile, „să se ascundă sub marile probleme”, optînd pentru următoarea normă de viaţă: „a trăi lucrurile ca şi cum le-ai practica”, după cum preciza într-un eseu. Şi optînd totodată pentru o existenţă pură, una care începe „de la singurătate înainte”.

Astăzi, avînd un patos cenzurat de distanţa în timp, putem diagnostica mult mai exact, nemarxist, valorile care au rezistat la dintele timpului. Contribuţii originale şi care au creat apoi şcoală filosofică sunt puţine, mai cu seamă că după 1945, odată cu instalarea regimului comunist, creaţia filosofică a fost jugulată de ideologia oficială. E limpede însă că, pînă în 1989, dar şi pînă în vremea de azi, doi creatori originali de filosofie au înfruntat axiologic, cu opera lor, istoria noastră culturală: Lucian Blaga şi Constantin Noica. Dacă nu cumva ar trebui recuperaţi, chiar dacă au trăit în diaspora, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu (pentru dramaturgie).

Interstiţiul de trei decenii din 1989 încoace a avut în el cam de toate pentru ceea ce ar presupune o Românie filosofică. Retipăriri importante, traduceri şi ele fundamentale cu duiumul, sinteze ale unor autori de top şi ale gîndirii româneşti (aş aminti aleatoriu: Angela Botez: Un secol de filosofie românească, 2005, Teodor Vidam, Lucian Blaga şi filosofia europeană a secolului XX, 2005, Alexandru Boboc, Filosofie românească, 2011). Şi figura de gîndire cu totul aparte, autentică, pe care o exprimă cărţile lui Alexandru Dragomir, cu un doctorat nefinalizat la Heidegger, un creator de care se arăta interesat chiar şi Noica în discuţiile sale păltinişene.

Aproape trei decenii însă fără creaţie originală. Lumea bună, intelectual vorbind, se aştepta ca G. Liiceanu, cel mai aproape de epiderma şi de miezul nu doar al filosofiei noiciene, să preia ştafeta din mîna întinsă a filosofului de la Păltiniş. Să-i fie cu adevărat discipol şi să trăiască un paricid spiritual. Stupoare însă. După Cearta cu filosofia (1992), un titlu emblematic pentru evoluţia metafizică a lui Liiceanu, autorul a părăsit „ghetoul abstracţiunii” şi a trecut la literatură non-ficţională, mai exact la un discurs filosofard hermafrodit, unul care promovează logodna filosofiei cu literatura. Aşa cum ne arată şi recentele sale cărţi, bunăoară Continentele insomniei (2017), un op admirabil scris, Liiceanu, folosindu-se de pluta literaturii, după propria-i expresie, pune la lucru un cod filosofic asimilat de la Noica sau alţi filosofi pentru a identifica, printr-o scriere care pune accent pe emoţiile şi sentimentele sensului, varii coduri ale literaturii, inclusiv al celei biblice. Liiceanu devine astfel mai degrabă un emul al lui Cioran, decît un discipol al lui Noica.

Ion Dur

Perle din limba fotbalului

Mă simt onorat pentru invitația la festivalul despre „Limba română”, organizat la Brașov de Uniunea Scriitorilor din România. Aș vrea să intervin pe o altă direcție decît autorii care au vorbit înaintea mea, fiindcă pînă la urmă, puse cap la cap, aceste luări de cuvînt vor da o sinteză despre ceea ce există acum, criticabil sau elogiabil, în folosirea limbii române. Mulți au amintit rolul școlii, deficiențele pe care școala nu și le asumă și care conduc apoi la carențe extinse. Este adevărat. Dar probleme apar și în comunicarea publică de mare impact. Știm că la două lucruri se pricepe tot omul: la politică și la fotbal. Eu n-o să vorbesc despre politică, fiindcă o fac alții mai insistent. Dar mă voi referi la fotbal, cu permisiunea dumneavoastră, printr-un bogat eșantion de exemple. Mi-am zis să nu iau neapărat situații recente, să nu fie interpretabile. Am găsit pe internet, la dispoziția tuturor, o colecție de perle din comentariile la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, 2014. Limba română folosită de prezentatorii sportivi are un mare impact asupra unei ample categorii de populație și cred că merită examinată cu atenție, ca un posibil focar de infecție.

Firește că un comentator de fotbal nu e obligat să aibă cunoștințe filologice aprofundate. Prezența de spirit și fluența îi pot fi de-ajuns. Dar poate că o mai bună familiarizare cu instrumentul său principal de activitate profesională –limba română – ar fi de dorit. Găsim probleme în identificarea valorii gramaticale a cuvintelor, confuzii între adjectiv și adverb: „Atacurile încep să devină mai tare” (Narcis Şelaru, în meciul Olanda – Australia). În realitate atacurile încep ori: 1) să vină mai tare; ori 2) să devină mai tari. O greșeală de derivare a adjectivului din substantivul propriu apare la Florin Mihoc: „Suporterii Iraniei” (meciul Argentina – Iran). Auzim truisme îmbrăcate în haine prețioase: „Filosofia australienilor e ca după ce pierd mingea, tot ei să o recupereze” (Narcis Şelaru, Olanda – Australia). Combate adînc! Altă situație, din aceeași tipologie: „Scopul lui Pletikosa, portarul Croaţiei, e să nu ia gol” (Sorin Hobana, Croaţia – Camerun). Încă un truism: „E penalty pentru Franţa. Arbitrul nu va da cu spray, fiindcă nu e nevoie de zid” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras).

Apoi problemele încep să devină mai serioase. Constatăm o eroare în folosirea conectorilor, locuțiunea adversativă e folosită pentru a introduce un raport copulativ: „A doua lovitură de colţ, de data aceasta de pe aceeaşi parte” (Bogdan Tomulică, Argentina – Iran). Găsim situația de contradictio in adjecto (de n-ar suna pretențios instrumentarul lingvistic latinesc, aplicat la un comentariu fotbalistic), atunci cînd părți diferite ale enunțului se contrazic: „În prima partidă din grupă, Argentina a învins Bosnia cu 2-1, iar Iran a terminat de asemenea la egalitate cu Nigeria exact cu acelaşi scor” (Bogdan Tomulică, Argentina – Iran). Avem hiperbola caraghioasă: „Ce înseamnă să ai curaj. Dacă pînă acum, la fazele fixe, erau 3 oameni în careu, acum, iată, sînt nu mai puţin de 4” (neobositul Bogdan Tomulică, tot la Argentina – Iran). Întîlnim expresii în contexte neadecvate: „Centrare în careu şi vine un luft ca la manual al lui Bony” (Florin Mihoc, Columbia – Coasta de Fildeş). Firește că expresia „ca la manual” se referă la ceva ideal, perfect; or luft-ul, o eroare de execuție, de bună seamă nu poate fi… ideal. Un alt exemplu simpatic de inadecvare: „Marcelo, autorul moral al autogolului” (Dragoş Bocanaciu şi Cătălin Cîrnu, Brazilia – Croaţia).

Avem, pe urmă, grandilocvențe fără acoperire în realitate: „Cine a avut inspiraţia să parieze un euro că Chile se califică din grupă a făcut avere” (Emil Hossu-Longin, Spania – Chile 0-2). Cunoscătorii au remarcat totuși că exista o cotă 1,67 înaintea turneului pentru pariul „Chile se califică de pe locul 2 în grupă”. Cine ar fi mizat 1 euro, ar fi obţinut un profit de vreo 3 lei. Iată diverse probleme lexicale: utilizarea unui termen pretențios, fără legătură cu situația exprimată de comentator: „Aceasta e una din puţinele schisme din apărarea Algeriei” (Florin Mihoc, Belgia – Algeria). Un cuvînt nepotrivit pentru contextul sportiv de referință: „Cabaye a ieşit din teren şi şi-a tras o flanea” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). În pană de idei, platitudinile sînt asumate explicit: „Producătorii mă ajută cu nişte date tehnice pentru a avea subiecte de discuţie” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). Sau în altă situație: „Încă un corner care va intra în caseta tehnică a partidei” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). Cînd nimeni nu se aștepta, apare jocul de cuvinte caraghios: „Oscar merită un Oscar” (Dragoş Bocanaciu şi Cătălin Cîrnu, Brazilia – Croaţia).

Termenii consacrați sînt folosiți în contexte eronate: „În Brazilia este iarnă, 18:00, întuneric bocnă” (Florin Mihoc, Columbia – Grecia). Același comentator ne spune că: „În careu este o adevărată perdea de picioare”. O surprinzătoare gafă geografică este expusă triumfal: „Hogdson a antrenat 16 echipe de pe opt continente!” (Narcis Şelaru, Anglia – Italia).

Apar turnurile ridicole de exprimare, datorită precipitării nesăbuite: „Sîntem aproape de minutul 39, 38 al întîlnirii, chiar 40” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). „Zabaleta, pardon, a fost Palacio, îmi cer scuze, calviţia comună e de vină” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). La sfîrșitul meciului, comentatorul își ia rămas bun de la noi: „Sînt Florin Mihoc şi Bogdan Tomulică şi vă mulţumesc pentru atenţie” (Florin Mihoc, Argentina – Iran). „Au fost deja două goluri, văzute doar de mine, dar care n-au fost goluri şi alte două văzute de toată lumea, care într-adevăr au fost goluri” (Florin Mihoc, Brazilia – Camerun). „Şi acum… NO GOAL! Nu este gol! Asta înseamnă că… E gol, e gol, e gol!” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras). „După această partidă, urmează Argentina – Bosnia, de la ora 22:00… Mă scuzaţi, de la ora 01:00. Am comentat partida Japoniei de azi-noapte şi am pierdut noţiunea timpului” (Sorin Hobana, Franţa – Honduras).

V-am prezentat cîteva delicatese ale comentariului fotbalistic, mai ales ca să ne facem o idee asupra numeroaselor probleme care apar în domeniu. Sigur că specialiștii filologi le savurează și se amuză. Dar cei mai mulți telespectatori nu sînt în măsură să discearnă critic erorile, ba chiar te pomenești că le preiau, sub autoritatea lucrului enunțat pe micul ecran.

Aș încheia, pour la bonne bouche, venind de la Campionatul Mondial de Fotbal spre divizia noastră națională, care posedă și ea resurse lingvistice redutabile. Săptămîna trecută a avut loc un meci în care CFR Cluj a învins FC Botoșani cu scorul de 4-1. La sfîrșitul partidei, antrenorul oficial al celor din Botoșani, pe nume Mihai Ciobanu (cineva a notat despre el că, în timpul liber, e și actor în filme pentru adulți), a declarat următoarele: „Am avut două-trei acțiuni terminate cu finalizare”. Pleonasmul se agită caraghios, prin ambiguitatea contextualizării.

Cred că sînt foarte multe de făcut, nu numai în școală – sigur, și acolo, profesorii de română au o răspundere covîrșitoare –, dar un rol important îl pot avea scriitorii (cu asta ne întoarcem în mediul unde sîntem) să persifleze, să critice pe diverse tonuri. Eu am încercat să procedez ironic, predispunîndu-vă la zîmbet. Să facem asta în România literară și în revistele etalon ale comunicării publice contemporane, astfel încît, pe zona noastră de competență, fiecare să contribuim la ameliorarea situației.

Laszlo Alexandru

Româna: Mare Nostrum

Dacă este să mă gândesc la limba din care vin, care mă conține – pe mine, dar și lumea mea „naturală”, acel acasă care mă îmbracă într-un costum invizibil, protector-explorator – și la care mă întorc mereu, primul lucru pe care l-aș sesiza ar fi, probabil, neașteptata ei elasticitate. Cine se plasează doar într-un punct al acestei întinderi ademenitoare și pline de surprize, să zicem în dreptul românei vorbite în perioada dintre cele două războaie mondiale, va surprinde, fără îndoială, o anumită configurație specifică numai ei și o frumusețe de o amprentă irepetabilă; dar tot frumoase, deși altfel, sunt și limba lui Miron Costin, și incredibila română a Bibliei de la București, și cea pipărată și pișcăcioasă a cronicarului Radu Popescu, și hunedoreana consilierului Ioan Budai-Deleanu de la Liov, și inconfundabilele „sadoveniană” sau „ionelteodoreniană”, cum lesne de recunoscut se dovedește și vorbirea lui I.L. Caragiale. Nu doar scriitorii ar fi însă păstrătorii marelui tezaur al limbii, deși cred cu tărie că, în bună măsură, ei participă la prezervarea acestui dar de o cuprindere nemăsurată. Alături de ei vin și istoricii (despre virtuțile de stil ale unora – Nicolae Bălcescu și B.P. Hasdeu – vorbea eminent Tudor Vianu într-o carte de referință), dar se așază și filosofii noștri. Efortul de a traduce idei din Aristotel sau din Porfiriu în limba lui l-a făcut beizadeaua Dumitrașco din neamul Cantemireștilor pe când scria la Istanbul, visând la domnie, Istoria ieroglifică. Dar mai pe urmă studentul Mihail Eminovici de la Viena și-a încercat imaginația conceptuală tălmăcind introduceri kantiene. Cam tot atunci, pe când Hasdeu își încerca talentul în adaptarea limbajului filosofic al evoluționismului și pozitivismului la posibilitățile românești, Vasile Conta concepea o filosofie originală compatibilă cu cea în vogă la acea dată în Europa Occidentală, iar Titu Maiorescu făcea din română o gazdă ospitalieră a aforistului Schopenhauer. Ba, mai recent, cercetările lui Eugen S. Cucerzan scot la iveală tatonările îndrăznețe ale lui Ioan Slavici în direcția făuririi la noi a unui mediu lingvistic propice bunei meditații filosofice. Pe măsura configurării și îmbogățirii treptate a culturii române moderne, limba noastră a început tot mai mult să își dea măsura anvergurii și elasticității. În timp ce scriitorii – de la Tudor Arghezi la Nichita Stănescu, să zicem – acoperă suprafețe tot mai întinse ale potențialului, practic inepuizabil, al idiomului național, gânditorii îi sondează acestuia posibilitățile de înălțare la abstract și pe cele de descindere în zona adâncimilor abisale. Nu aș omite însă din această frugală și alertă trecere în revistă nici meritele uriașe ale oamenilor de știință, savanți care au împământenit prin părțile noastre limbaje specializate, iar acolo unde a fost cazul, le-au chiar făurit.

Cine are îndoieli cu privire la plasticitatea, maleabilitatea și capacitatea de rodnică adaptare a românei la marile procese de aculturare și sincronizată istorică, cine nu este sigur de suplețea și de bogăția fantasmatică a acestei limbi în raport cu oprimările de-o clipă sau de-o eternitate istorică – subordonările față de bulgară, de greacă, de turcă, de maghiară sau de rusă – poate lua în mână, spre frunzărire, un dicționar al fărâmelor de română presărate și culese din documentele medievale, apoi dicționarul românei din vremea fanarioților, dicționarul de neologisme actual. Lor le-aș adăuga și niște instrumente fantasy, ca de pildă un posibil vocabular al limbii klingoniene (vorbite de unii protagoniști din serialul Star Trek) sau dicționarul limbii elfilor, așa cum a consemnat-o pe aceasta Tolkien, ambele posibil de imaginat și în marginile românei. După un secol și jumătate de proximitate a francezei, ce exemplu mai bun se poate da pentru plasticitatea românei decât rapiditatea și posibilitatea actuală de preluare masivă, „din zbor”, a sugestiilor care ne vin puhoi dinspre anglo-saxonă, mai ales în domeniile tehnologice de vârf?

Româna strălucește însă în toată splendoarea ei în vorbirea străzii. Corectă sub raport gramatical – tot mai rar – sau dimpotrivă (din ce în ce mai des), româna argotică, bătălia dintre nivelurile culturale și apetența pentru metafora expresivă, cultivarea aluziei și a construcțiilor pe cât de populare ca aparență, pe atât de sofisticate, de fapt, indică o vitalitate debordantă, dătătoare de mari speranțe (mult mai mari decât cele la care ne dă dreptul demografia).

Uităm adeseori și că, fiind o țară de țări – de la autonomiile medievale de pe văi de râuri și din codri ai Carpaților până la rotunjirile statale cu voievozi și domnitori în frunte –, am venit la întâlnirea cu ceilalți, românii din fiecare zonă răsăriteană de locuire neolatină, cu bogățiile proprii. Este un beneficiu, nu o carență, că, în virtutea amalgamării formelor gramaticale și a vocabularului de descendență daco-romană cu cel slav și, în mai mică măsură, cu cel germanic, turcic, turanic sau fino-ugric, avem astăzi un instrument care ne exprimă și pe care îl exprimăm prin bogăția unei multitudini de sinonime, de nuanțări, de fertile ambiguități și de sonorități colorate. Că, până la urmă, în asemenea împrejurări, tocmai cei mai iluștri cunoscători de limbă rămân și cel mai greu de tradus – din nou Cantemir și Budai-Deleanu, Creangă și Sadoveanu, Ion Luca și Mateiu Caragiale –, poate fi o pierdere. Dar cum să transporți într-o altă limbă, fie ea și de circulație internațională, amestecul de vorbit în doi peri, de spus fără a spune, de veselă mâhnire și însetată melancolie care bântuie prin poezia și proza noastră? Când Cioran a vrut să își traducă singur gândirea românească în franceză, scriitorul de română din el a murit, cedându-i locul unui proaspăt născut, dar rafinat scriitor francez. Dar, privind peste umăr, „francezul” a regretat sincer amestecul de „soare și… bălegar” al limbii acelui acasă lăsat definitiv în urmă.

Astăzi româna urcă noi versanți. Când nouă milioane de români au părăsit țara pentru a se răspândi în largul orizontului, este de așteptat ca, măcar într-o singură generație și măcar în câteva locuri de dislocare românească mai consistentă (poate în Italia, în Germania sau în Spania, poate în SUA ori Canada), mai multe noi versiuni de limbă română vorbită să actualizeze virtualitățile limbii de acasă. Și tot la fel ne putem aștepta ca viitoarele afluxuri de nou veniți în România să modeleze în moduri greu predictibile mediul lingvistic în care ne scăldăm vibrant și oniric, în lung și-n lat, pe limba deprinsă de la mama.

Limba română – mare nostrum. În necuprinderile sale vădite și în cele ascunse privirii, numai de-am fi suficient de pregătiți să ne regăsim așa cum se cuvine: cu spirit și cu suflet, la mare altitudine și în profunzimile unei deveniri culturale de excepție… Este singura noastră imersiune pe care o pot imagina; interioară, dar exteriorizabilă, făurind un loc de întâlnire pentru toți cei ce vin sau doresc să vină aici, în vorbirea și scrisul nostru, așa cum le-am primit și le putem duce.

Ovidiu Pecican

O lectură în „cip” neadecvat

Am ascultat pe YouTube lecturi ale marilor noastre romane, făcute în chip profesionist, de Andrei Pleșu, Victor Mușeteanu, Octavia Vlad Petrișor, Doru Maniu și de alții. Marele avantaj pentru ascultători este că au posibilitatea să parcurgă romanele care îi interesează, permițându-și astfel să facă între timp și alte treburi care nu ar solicita atenția decât în mică măsură. Însă pe YouTube dăm și peste lecturi robotizate deloc profitabile pentru tinerii ascultători (și nu numai pentru ei) care încă nu stăpânesc multe taine ale limbii materne. La această concluzie am ajuns după ce am audiat romanul Enigma Otiliei, al lui G. Călinescu.

Nu se poate să nu apreciem performanțele la care s-a ajuns astăzi în citirea robotizată. Soft-urile devin din ce în ce mai bune, în sensul că lectura cu voce sintetică suplinește cu destulă acuratețe un cititor uman. În funcție de setări, se poate citi astăzi fiecare caracter sau semn grafic, inclusiv emoticoanele. Primul capitol al romanului călinescian a fost ascultat de peste 26.000 de ascultători, apoi audiția a scăzut tot mai mult, până când s-au contabilizat în jur de 2.000 de ascultători. Dacă, pentru audiția primului capitol al cărții, au fost înregistrate 150 de like-uri și 30 de evaluări negative, ele au scăzut treptat, până la o medie de 15 și, respectiv, 4 (la ultimul capitol al romanului nu a mai fost nicio apreciere negativă). Mă întreb ce a fost apreciat într-un fel sau altul: lectura robotizată sau textul ca atare al romanului călinescian? Oricare ar fi fost preferința ascultătorilor, era necesar să se menționeze faptul că este vorba despre lecturi robotizate, deoarece, altfel, ne formăm o impresie eronată despre citirea umană, care, și așa, este deficitară.

Trebuie să spun că, vrând-nevrând, m-am acomodat și cu astfel de audiție pocită sau poate că am fost captivat mai mult de textul călinescian. Cred că așa ne obișnuim, în general, și cu degradarea uzajului limbii române corecte. În cazul audiției, este ceea ce se întâmplă și cu mesajele transmise prin intermediul SMS-urilor. Probabil că, peste ani, aceasta va fi maniera de a se scrie și de a citi. Mă gândesc cu milă la străinii care se vor strădui să învețe limba noastră și vor întâmpina greutăți din ce în ce mai mari, legate de omiterea diacriticelor și de punerea greșită a accentului. În lectura romanului Enigma Otiliei, diacriticile sunt respectate în proporție de 95%, excepțiile fiind cauzate de necitirea corectă a lui „ă” („te rog sa vii”, „netezindu-și parul”). Câteodată, ca o compensație, parcă, la lectura romanului se pot auzi precizările: „paranteză deschisă” și „virgulă”.

Cele mai importante greșeli în citirea robotizată a romanului Enigma Otiliei sunt legate de punerea defectuoasă a accentului. Prima remarcă pe care am făcut-o este în legătură cu faptul că „domnișoara” (o credeam vreo liceană) care citește nu știe că în limba română există perfectul simplu. Mi-am spus că, dacă lucurile vor merge astfel în continuare, în câteva decenii va dispărea perfectul simplu, odată cu o întreagă tradiție lingvistică oltenească. Și ar fi păcat, în primul rând, nu pentru intențiile ideologiilor actuale, care promovează regionalizările de tot felul, ci pentru limba română, care va rămâne și mai săracă.

Confuzia perfectului simplu cu prezentul este câteodată insesizabilă: „Otilia cân-tă la pian un vals de Chopin”, „su-nă foarte frumos” (în tot textul de față, silaba care este accentuată în citirea robotizată va fi marcată prin subliniere și va fi despărțită prin cratimă de restul cuvântului). O consecință majoră a unei astfel de pronunții anapoda este schimbarea valorii gramaticale, precum aceea din verb în substantiv, dar fără să aibă înțeles în propoziție sau, cel mult, căpătând un înțeles de mod imperativ: „Otilia ie-și”, „Moș Costache ie-și”. Alteori, are loc „substantivizarea” perfectului simplu: „o ru-gă pe Aurica”, „o li-niști Pascalopol”; „fu-gi în oraș”, „-ri pe Simion”, „Otilia vo-ia”. Pot apărea chiar și cuvinte noi: „o bom-bar-dă cu bulgări de zăpadă”, „o bom-bar-dă cu sărutări”. Alteori, are loc „adjectivarea”, tot fără sens, a perfectului simplu: „a-dân-ci rana”, „Aglae se mai cal-mă”. Se poate întâmpla adeseori schimbarea persoanei și a timpului: „Felix se sim-ți mai aproape de Otilia”, „Otilia nu știu”, „con-sim-ți din cap”, „Felix des-co-peri cu mirare”, „nu te în-doi”.

Câteva nume proprii au și ele accentul pus greșit: „Oti-lia”, „Pascalo-pol”, „Parcul Ca-rol”, un caz amuzant fiind acela în care Moș Costache poate fi confundat cu Papa de la Roma, atunci când Otilia i se adresează sau când face referire la el („am să-l rog pe pa-pa să ne mutăm de aici”). Punerea accentului pe ultima silabă mă duce cu gândul la francezii care se află la primele lor lecții de învățarea limbii române: „ceilal-ți”, „mul-ți”, „din-ții”, „ver-zi”, „bu-nuri”, „să nu mă ui-ți”, „fără să-și ridi-ce o-chii”, „ochi îndrăzne-ți”, „să mă ier-ți”, „dor-mi bine” (acest ultim caz este printre singurele situații când este pronunțat – involuntar și neadecvat – perfectul simplu).

Cuvintele și numele proprii străine sunt pronunțate potrivit principiului fonetic, așa cum sunt scrise: „le jeune homme pauvre”, „carière solide”, „porte-bonheur”, „peignoir”, „Le Mariage de Figaro”, „Folies d’Espagne”, „Sur les ponts de Paris”, „Au jardin de l’Infante”, „Chopin”, „Géricault”, „Bordeaux”, „Richelieu”, „Stendhal”, „Samain”, „Ed. About”. Doar citirea unui singur nume străin, Sohațchi, dă împresia că vocea robotizată ar putea fi umană, prin faptul că există o inflexiune în ea care parcă ar trăda un început de izbucnire în râs la vederea scrisului său. Tot ca fapt de limbă pozitiv poate fi semnalată pronunțarea corectă a numelui lui Anatole France.

Pot apărea și pronunțări licențioase, precum „se -și-ca-se de uscăciune”. Ultimul cuvânt are și el pronunția defectuoasă („uscăci-u-ne”), la fel ca alte cuvinte de acest tip („slăbici-u-ne”, „vioici-u-ne”, „minci-u-nă”, „neghi-oabă”, „bici-ușca”, „scriso-area”, „coșci-ugul”, „pe spinarea al-tuia”). După cum se poate remarca, citirea robotizată nu ține seama de prezența diftongilor sau a triftongilor, dând naștere la diferite… hiatus-uri: „ple-o-apă”, „ple-o-ape”, „pici-o-rul”, „feci-o-rul”, „unchi-ul”, „chi-o-șc”, „Giur-giu-ve-anu”, „Ge-or-geta”. De asemenea, cuvântul „chip” este pronunțat „cip”: „Aurica se pre-schim-bă în cip sinistru”, „Aurica spera în acest cip o aventură”, „în cel mai cuminte cip”, „în cel mai nevinovat cip”, „în cip jignitor”, „în cip oficial”, „în cip învederat”, „tăietură în cip de inimă”, „nemaigăsind alt cip să-i facă pe plac Oti-liei”.

Oriunde se vor afla, vorbitorii de limba română vor trebui să conștientizeze faptul că trăim în primul rând – vorba lui Cioran – într-o limbă, nu într-o țară. Altfel, fără „cip” distinct, ei vor ajunge în situația lui Titi Tulea: cu liceul încă neterminat la 22 de ani, chiar dacă vor reuși să copieze la istorie („– Titi, propunea Aglae, ia povestește-ne tu cum ați copiat la istorie.”). Stricătorii de limbă se vor plânge, asemenea retardatului personaj, că le va curge sânge din nas după o lectură mai îndelungată, fiind interesați doar de cărți cu multe ilustrații, pentru eventuale reproduceri grafice. Dacă va râde cineva de ei, vor replica: „– Să nu mă insultați, măgarilor, că vă spun la mama!”. Telle mère, telle grammaire!

Vasile Spiridon

__________________________

i Citatele sunt din volumul Martin Heidegger, Originea operei de artă (traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, studiu introductiv de Constantin Noica), Editura Univers, 1982.