Un neașteptat pașoptist basarabean

Constantin Stamati – 150 de ani de la moarte

Unul dintre cei mai interesanți – din păcate, și cei mai puțin cunoscuți – scriitori pașoptiști a fost basarabeanul Constantin Stamati.

În 1812, la ocuparea Basarabiei de către Imperiul Țarist, tânărul Stamati – boier de viță veche, născut, după toate probabilitățile, la Huși sau chiar Iași, în 1786 – a rămas cu familia în provincia în care își avea moșiile și averea. Nu a fost nici pe departe singurul și, înainte de a judeca (inutil) dacă a procedat corect sau nu, să notăm că viitorul scriitor nu s-a rupt, totuși, de aristocrații din restul Moldovei istorice și de mișcarea culturală înnoitoare care, sub conducerea lui Gheorghe Asachi, se desfășura în dreapta Prutului.

Știm atât din literatura epocii (O alergare de cai, de Constantin Negruzzi, de pildă), cât și din reconstituirile istoriografice (aș trimite la Rusia și Bazinul dunărean, cartea clasică a lui Leon Casso), că atitudinea rușilor față de Basarabia nu a fost mereu una de închidere totală a provinciei, ci a variat, în timp. În epoca dintre 1829 și până la Războiul Crimeii, din cauza incapacității lor de a scoate „jumătatea furată” a Moldovei din criza economică în care intrase după raptul din 1812, ei au permis circulația bunurilor și persoanelor între cele două maluri ale Prutului, în special pentru cei care aveau moșii și afaceri. Nu trebuie să ne mire foarte mult, deci, că Stamati, cetățean prudent al Imperiului Rus, cel puțin în manifestările publice, a participat, cu o libertate spirituală și de mișcare remarcabilă, la modernizarea culturală pe care o operează generația pașoptistă, încercând să transfere în stânga Prutului aceleași demersuri literare, conștient că ele sunt vitale pentru păstrarea identității provinciei înstrăinate. Avem în Constantin Stamati, fără exagerare, unul dintre primii scriitori pentru care, chiar la modul strict intuitiv, are sens noțiunea de unitate culturală. Nu o formulează explicit, însă, vorbind despre limba noastră și intervenind, cu un punct de vedere moderat-conservator în disputa dintre adepții neologizării și cei ai păstrării „limbii vechi”, asta are în vedere. O limbă literară care să fie accesibilă tuturor vorbi ­torilor, indiferent de provincia în care locuiau, și care, păstrând un echilibru între propria tradiție și necesitatea modernizării societății, să devină un instrument de cultură, nu doar unul de schimb. Opiniile exprimate de Stamati în articole pot părea mai rigide, limba literaturii sale este surprinzător de curată, de aproape de viitoarea normă junimistă.

Altminteri, la nivelul ideației, și Constantin Stamati se alătură producției romantice de mitologii naționale, asemenea lui Asachi. Într-una dintre creațiile de acest gen, enormul poem epic Eroul Ciubăr-Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc, pornind de la o lectură din Șincai (care, la rândul său, valorifica o însemnare vagă și misterioasă din cronica lui Grigore Ureche), scriitorul imaginează un ospăț întemeietor, de dimensiuni mitice, în cadrul căruia vinul joacă rolul de nectar olimpian: „Deci să nu mai prelungesc,/ Ca să nu vă fiu urât,/ Amici și lectorii mei,/ Eu nu cutez să vă spui/ Câți boi și oi s-au ucis/ De fripturi pentru popor,/ Poleind coarnele lor/ Cu aur și cu argint,/ La câte buți s-au dat cep/ De mied, vișinap și de vin.” Sugestia este, evident, cea din toate creațiile de acest gen: și anume, cea de antichitate a neamului românesc, de apartenență a lui la nobila lume greco-romană, creatoare de spirit și generatoare de drepturi istorice.

Deschiderea națională și ideea de unitate culturală ies, din străfunduri, la suprafață atunci când, în același lung poem epic, Stamati introduce (în stilul lui Sadoveanu, de mai târziu), în locul vinurilor de Cricova sau de Cahul, pe cel de… Cotnari: „Și nici paharnicii lui/ Să dreagă nu au găsit/ În podgorii la Cotnar/ Așa vin și pelin vechi/ Ca cel de zână gătit/ Pentru frumosul Bogdan.” Cum vorbim de o ficțiune mitologică romantică, invocarea adevărului istoric – al întâietății Cotnarilor la mesele domnești, ca și între vinurile Moldovei, în general – nu este suficientă, căci autorul nu era obligat să îl respecte, mai cu seamă în asemenea detalii. A intervenit, mai probabil, gustul personal al lui Stamati, dornic să trimită, în poem, la un vin de soi, cunoscut pe tot întinsul românității căreia i se adresa mitologia. Scriitorul manevrează istoria și simbolurile naționale spre a crea, pe de-o parte, literatură, iar pe de alta, un nou patrimoniu spiritual.

Nimic din opera sa nu exprimă, însă, mai bine apartenența la curentul pașoptist decât o creație care, pe tot parcursul perioadei comuniste, a fost ocultată atât în România, cât și în Basarabia. Este vorba de o fabulă, Mascurii în vie, construită cu multă abilitate, dar și cu o netăgăduită forță a idealului, pe tema destinului istoric al poporului român. Care este comparat cu vița de vie, renăscând mereu, indiferent de vicisitudini, în timp ce dușmanii sunt asemenea unor porci care pot doar distruge pe moment, dar nu pot anihila, în durata lungă, vitali ­tatea viei.

Cum este puțin cunoscută, o reproduc în întregime, pentru cititorii României literare: „Odată s-au întâmplat/ Că niște porci stricători într-o vie au intrat,/ Găsind poarta făr’de pază, căci vierul se-mbătase,/ Și pe cuptor se culcase./ Via era minunată, vița era de soi bun,/ Sădită de Ștefan-vodă, după cum românii spun;/ A ei struguri ca de aur, sau de granat mărgele,/ Pleca mlădioșii curpeni la pământ în floricele,/ Și plini de mursă ca mierea aștepta culegătorii,/ Meșteri să știe să facă din al lor must belșugat/ Vinul cel mai minunat,/ Demn și pentru trapeza lui Jupiter tunător,/ Dar, cum am zis, tocmai atunci, din nenorocire,/ Sosi și a ei pieire;/ Căci porcii, ce nimic nu cruță,/ Sta grohăind, între dânșii zicând: «Cum se fudulește/ Ceastă vie roditoare și cum de frumos rodește,/ Și cum strugurii pe dânsa stau bour și se gurguță!/ Nu cumva gândește, oare,/ Că sub a ei frunze late/ Să se umbrească poate/ Vreun crai sau herțog mare,/ Și să bea al ei nectar?/ Dar noi să o umilim,/ Să o pedepsim amar:/ La dânsa să năvălim,/ La pământ s-o prăvălim,/ În picioare s-o sfărmăm,/ Poama, frunza să-i mâncăm,/ Rădăcina să-i scurmăm,/ Ca să nu se mai cunoască/ Că putu vrodinioară aici via să rodească»./ Într-acest fel grohăiră,/ Și se și porniră,/ Și-ntr-o oară biata vie au fost fărâmată,/ Și scurmată,/ Și de tot stricată;/ Căci este la toți știut,/ Ce pagube au făcut/ Cest soi rău de dobitoace, prin țări pe unde-au petrecut…/ Pân’și la moșii răpite/ De însuși a lor stăpân, făr’a fi de el poprite./ Căci lui foarte mult îi place/ Slănina pe porcii săi să fie groasă și grasă,/ Iar de poznele ce fac lui puțin îi pasă./ Deci rădăcina de vie au strigat cu duios țipet:/«O, voi, fiară făr’de milă, barbare și făr’de cuget,/ Măcar de m-ați sfărâmat,/ Rădăcina mi-ați scurmat/ Și roada mi-ați îndopat,/ Ba încă vă bucurați că m-ați desființat!/ Dar să știți, cumplite fiare, că și pe voi oarecând,/ Oamenii buni ucigând,/ Și foc mare aprinzând,/ Din curpenii viei mele acestei părăginite/ Pe-ai mei cărbuni vă vor frige,/ Și mâncând a voastră carne, vor chiui și vor zice:/ „Să bem vin din roada viței după seculi odrăslită,/ Și-n veci să trăiască via,/ Care tot învie,/ Măcar porcii să o strice.” »// Două zicători știute a neamului românesc,/ Ce le au ei din vechime, au fost și sujetul meu,/ Pentru fabula aceasta pe care v-am descris eu,/ Și pe care ca o odă viilor o hărăzesc./ Una este – cât țin minte – când norocul ne-ndurat/ Aruncă o biată fată,/ Bună, frumoasă, ’nțeleaptă,/ În brațele unui bărbat/ Varvar sau berbant…/ Atuncea românii noștri au deprindere să zică/ Că poama cea bună porcii o mănâncă…// Alteori, când vedem iarăși că iese și se ivește/ Din populul românesc un om mai deosebit,/ A căruia fapte bune pe toți ai săi covârșește,/ Atuncea, cercetând noi bine, vom desluși negreșit/ Că strămoșii celui om au fost cetățeni măreți/ Sau poporăni cinstiți…/ Și atunci românii noștri iarăși sunt deprinși să zică/ Că vița-de-vie,/ Cât de târziu, tot învie./ Pentru că această plantă odrăslește, se ridică,/ Fie și părăginită și iarăși aduce roadă,/ Măcar focul să o ardă/ sau gliganii să o roadă.”

Fabula, dincolo de păcatul venial al ingenuității artistice, este incredibil de îndrăzneață pentru acele timpuri. Datată explicit 1856, ea trimite la Războiul Crimeii și la soarta Rusiei, pedepsită, pe bună dreptate, de puterile occidentale, tocmai din cauza tratamentului pe care îl aplica Țărilor Române. Să recunoaștem – cunoscută fiind severitatea cenzurii țariste și vigilența spionajului rus pe teritoriul românesc de la acea dată – că Stamati a dat dovadă de un curaj nebun atunci când i-a comparat pe ruși cu porcii, ca și atunci când prezice că poporul român va renaște, în timp ce Rusia va decădea. În Muntenia, în fond, Grigore Alexandrescu a mers la pușcărie pentru mult mai puțin, la simpla sesizare a consulului rus la București…

Autor de versuri și de proză, de publicistică și de confesiuni literare, Constantin Stamati merită reintegrat în tabloul istoric al literaturii noastre din perioada pașoptistă atât pentru dimensiunea na­țională a creației sale, cât mai ales pentru acuratețea ei lingvistică, prin care, cum spuneam, scriitorul stă mai aproape de „Junimea” decât de confuziile lui Heliade-Rădulescu.