Orice evaluare privind geneza și evoluția societății civile în Europa Centrală și de Sud-Est (în speță, în România) nu poate omite contextul și ritmul diferit de dezvoltare, inclusiv din punct de vedere instituțional, al acesteia. Traiectul, unul vădit sinuos, a fost dictat de diversitatea existentă, începând de la colapsul regimurilor comuniste (și tipologia tranziției), până la catalizatorii și germenii primelor entități aparținând societății civile. După cum era de așteptat, prăbușirea regimurilor comuniste în regiune nu a însemnat nicidecum dispariția peste noapte a întregului set de mentalități, valori și percepții adânc împământenite în societate, în deceniile regimului comunist, cu atât mai mult cu cât vechii membri ai nomenklaturii au reușit să-și conserve, o perioadă, poziții de putere privilegiate. Monopolul statului asupra societății, de-a lungul deceniilor comuniste, ca și dimensiunea opresivă a regimurilor din regiune au influențat implicit apariția, conturarea și mai ales manifestarea virtuților civice, iar primii ani ai tranziției au fost marcați de căutările și dificultățile întâmpinate de germenii societății civile, în tentativa lor de limitare a arbitrariului guvernamental. Chiar și așa, noul context de după prăbușirea regimurilor comuniste făcea loc, treptat și timid, reconfigurării spațiului politic și public, oferind condițiile minime pentru exercitarea liberă a drepturilor civile.
Spre deosebire de state precum Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, unde entități clandestine solide, sau oricum bine conturate, s-au constituit în veritabili catalizatori ai procesului de contestare a regimurilor comuniste, accelerând evoluțiile către o tranziție pașnică prin intermediul negocierilor de tip masă rotundă cu reprezentanții puterii, în cazul României (dar și al Bulgariei), unde societatea civilă a fost mai degrabă cvasi-inexistentă, tranziția a fost mult mai dificilă. De altfel, în perioada regimului comunist, însăși disidența anticomunistă a fost, în România, una inconsistentă în termeni reali, dublată fiind de o firavă sau alterată cultură politică.
După momentele de entuziasm din decembrie 1989, care au culminat cu înlăturarea regimului Ceaușescu, în ciuda orizontului de așteptare al societății românești privind detașarea totală de regimul comunist, treptat (mai ales după ce Frontul Salvării Naționale și-a anunțat decizia de a participa la alegeri), în rândul unor segmente ale societății s-a conturat ideea că spiritul revoltei anticomuniste fusese confiscat de liderii FSN. De altfel, către sfârșitul anului 1989 se contura și prima organizație non-guvernamentală, anume Grupul pentru Dialog Social (GDS), al cărei principal obiectiv declarat era acela de a apăra și promova valorile democrației, libertățile și drepturile omului în România.
Nemulțumirea existentă mai ales în rândul elitelor intelectuale, în legătură cu accederea la putere a multora din reprezentanții vechiului regim, făcea posibilă emergența, în martie 1990, a Proclamației de la Timișoara, al cărei punct 8 cerea modificarea legii electorale astfel încât să li se interzică foștilor activiști de partid și ofițerilor din fosta Securitate să mai dețină funcții guvernamentale și să candideze pentru locuri în noul Parlament. Momentul în sine poate fi considerat un veritabil declic pentru evoluția societății civile românești, întrucât valorile și cererile Proclamației au fost curând preluate și susținute de diferite asociații și entități independente, în rândul cărora se afla și Grupul pentru Dialog Social, entitate menționată mai sus. În primăvara aceluiași an, mii de studenți și intelectuali din medii diferite, au ocupat Piața Universității din București și au organizat un protest fluviu, având în centrul său tocmai refuzul guvernului de a lua în seamă cererile incluse în Proclamația de la Timișoara. Era prima mobilizare de amploare a societății civile românești post-decembriste, atât cât exista ea la acel moment. După câștigarea alegerilor din mai 1990 de către FSN (pe fondul lipsei de informare, manipulării și folosirii unor pârghii de propagandă care blamau partidele istorice și pe reprezentanții săi), părea că fenomenul Piata Universității și-a pierdut din amploare, în condițiile în care o mare parte din participanți s-au retras, în piață rămânând un număr relativ mic de protestatari, inclusiv greviști ai foamei, care au continuat protestul la adresa regimului Iliescu. Intervenția brutală a poliției, care a ocupat piața, agresând protestatarii, a fost dublată de unele provocări vădite, precum atacarea unor instituții ale statului, care au oferit pretextul pentru intervenția minerilor în capitală și instaurarea unui climat de teroare în București, în zilele de 14-15 iunie 1990, de-a lungul căruia minerii au devastat și jefuit sedii ale partidelor politice din opoziție și ale unor asociații ale fragilei societăți civile, au agresat studenți și locuitori ai capitalei cu înfățisare de intelectuali, pentru ca apoi președintele ales să le adreseze acestora mulțumiri pentru intervenție. Era clar semnalul unui atac susținut la adresa firavei societăți civile românești, temperat doar de valul de indignare internațională față de regimul de la București. În ciuda loviturilor suferite, fragila societate civilă românească își continua configurarea, așa încât în noiembrie același an (1990) se contura Alianța Civică, o entitate a societății civile care reunea personalități culturale remarcabile, al căror obiectiv central a fost susținerea și conturarea unei culturi democratice în România. Momentul în sine poate fi considerat un reper important în evoluția societății civile românești, mai ales ținând seama de contextul politic al emergenței unei asemenea entități.
Din punctul de vedere al periodizării, prima fază de evoluție a societății civile românești a fost una pe care o putem numi mai degrabă rudimentară, marcată de fragilitatea democrației românești și caracterizată de precaritatea resurselor, vid legislativ, firava implicare locală, numărul redus de entități, organizații, grupuri, asociații și, implicit, inconsistența acțiunilor acestora. Această perioadă corespunde, în linii mari, primilor ani post 1989. I-a urmat o perioadă de așezare, marcată de emergența unor noi actori și exponenți ai societății civile, implicit și de acțiuni și/sau campanii de mai mare substanță, uneori folosind expertiza occidentală a organizațiilor și fundațiilor-mamă (vezi Fundația pentru o Societate Deschisă – Soros/Open Society Foundation, Greenpeace).
Ultima etapă, aceea de extindere și consolidare instituțională, corespunde unei perioade în care societatea civilă românească a atins maturitatea și, mai ales, o organizare sustenabilă, diversificându-și, totodată, și ariile și domeniile de activitate.
Treptat, în cele trei decenii postdecembriste, societatea românească a fost martora genezei unor entități variate ale societății civile, cu zone de activitate din cele mai diverse, care au constituit piloni importanți în evoluția României. Între cei mai de anvergură exponenți ai societății civile românești, sunt de menționat GDS (Grupul pentru Dialog Social) – la care am făcut referire mai sus, FDSC (Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile), Fundația pentru o Societate Deschisă-Soros, Greenpeace Romania, pentru a numi doar pe cele mai importante. Fundația pentru o Societate Deschisă (entitatea-mamă fiind Open Society Foundation) a luat naștere la începutul anilor 1990 (fiind inițiată de George Soros), desfășurându-și activitatea nu numai în România, ci și în alte state ale Europei Centrale și Răsăritene. Principalele arii de activitate ale acestei entități au fost reprezentate de proiecte și programe care au susținut dezvoltarea învățâmântului și educației școlare, combaterea discriminării, statul de drept și lupta împotriva corupției. Totuși, fundația și-a încetat activitatea în România începând din 2017, fiind deja radiată din registrul organizațiilor, asociațiilor și fundațiilor. Pentru a înțelege amploarea și importanța proiectelor derulate de această entitate, este suficient de amintit că, potrivit datelor existente, aceasta a finanțat proiecte în România totalizând 160 de milioane de dolari, de-a lungul perioadei 1990-2014, contribuind semnificativ la dezvoltarea societății civile românești în ansamblul său, precum și la evoluțiile democratice ale României. După încetarea activității Open Society Foundation în România (2017), probabil cel mai de anvergură exponent, în rândul organizațiilor non-guvernamentale, a rămas FDSC (Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile), atât prin prisma diversității proiectelor, cât și prin nivelul de sustenabilitate și atragerii de fonduri și susținere financiară internațională (programe derulate cu sprijinul financiar al Elveției, Norvegiei, Islandei, Liechtestein-ului, pentru a numi doar câțiva contributori externi).
Dacă avem în vedere o evaluare a impactului societății civile instituționalizate, s-ar putea spune că elementele de succes sunt mai degrabă cele dominante; de-a lungul celor trei decenii scurse după 1989, au existat, desigur, și numeroase neajunsuri și/sau rateuri. Cel mai mare insucces ar putea fi considerat eșuarea proiectelor privind lupta împotriva corupției (România ocupa, în anul 2018, poziția 61, în privința nivelului corupției, la egalitate cu Cuba și Malaezia, dar după state precum Botswana (34), Rwanda (48), Namibia (52) potrivit unei evaluări a Transparency International), deși acest eșec este greu imputabil societății civile sau doar societății civile.
Momentele de succes realmente de anvergură, înregistrate de societatea civilă românească nu au fost nici ele foarte numeroase, de-a lungul celor trei decenii scurse după evenimentele din 1989. Acestea au legătură cu evenimente de referință din istoria post-decembristă a României, care au generat reacții de substanță în rândul societății civile.
Unul din momentele de implicare consistentă a fost cel dinaintea alegerilor prezidențiale din toamna anului 1996, al căror deznodământ a fost, de altfel, considerat de mulți analiști ca fiind de facto momentul finalizării tranziției, în România. Pe de altă parte, în rândul celor mai recente succese ar putea fi menționată, bunăoară, mobilizarea realmente impresionantă declanșată în contextul inițierii și derulării proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană. La originea implicării masive, a campaniilor societății civile în privința acestui moment, s-a aflat textul de lege aprobat de guvernul României în 27 august 2013, prin care proiectul minier de exploatare a aurului (prin folosirea cianurilor) de la Roșia Montană, a fost desemnat ca fiind unul de utilitate publică și de interes național, primind așadar undă verde de la autorități. Începând cu toamna aceluiași an, au fost organizate proteste ample în România, dar și în străinătate, în acțiuni fiind angrenate de la organizații non-guvernamentale la simpli cetățeni. Implicarea masivă a acestora din urmă, mai întâi prin intermediul rețelelor sociale și al forumurilor, apoi prin participare directă la acțiuni de protest și petiționare, a conturat o dimensiune de anvergură fără precedent, pe fondul îngrijorării larg răspândite în societate, potrivit căreia un astfel de proiect de exploatare minieră reprezenta un pericol semnificativ atât pentru mediul înconjurător, cât și pentru patrimoniul cultural național și universal de la Roșia Montană (galeriile miniere romane din zonă). De altfel, atât entitățile non-guvernamentale, cât și reprezentanți din sfera comunității științifice din România și nu numai au susținut, încă din anul 2009, introducerea sitului de la Roșia Montană pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Mai mult decât atât, în anul 2010, o asociație profesională internațională de prestigiu – ICOMOS (International Council on Monuments and Sites), dedicată conservării și protejării patrimonului cultural universal, alături de Academia Română, se implicau direct în chestiunea proiectului de la Roșia Montană, solicitând, la rândul lor, într-o petiție comună, introducerea sitului pe lista patrimoniului universal. Acesta poate fi considerat un exemplu clasic de implicare a societății civile (în speță, într-o chestiune de mediu, dar nu numai) de data asta prin intermediul unui demers comun al unor foruri științifice și culturale interne (Academia Română) și internaționale (ICOMOS), pentru protejarea unor obiective culturale ale patrimoniului universal. Intensa campanie internă și internațională derulată de numeroase entități ale societății civile, culminând cu masive proteste de stradă desfășurate în București și alte orașe ale României, aveau să conducă la abandonarea proiectului, în urma respingerii sale în Parlament, marcând o importantă victorie a societății civile din România.
Un alt moment de succes, de dată și mai recentă, poate fi considerat cel privind coagularea și implicarea unui important segment al societății civile, de la organizații non guvernamentale la indivizi/cetățeni din cele mai diverse categorii, în masive acțiuni de protest anti-guvernamentale, declanșate sau amplificate de adoptarea de către guvern a Ordonanței de urgență nr. 13, din ianuarie 2017, prin care erau dezincriminate unele fapte legate de corupție. Adoptarea Ordonanței 13 a declanșat cele mai ample proteste de stradă de după 1989, angrenând sute de mii de cetățeni în București și alte orașe ale României. Valul masiv al protestelor, formidabila coeziune existentă între protestatari (eu însumi am avut acest sentiment, în Piața Victoriei) și mai ales anvergura fără precedent a protestelor, aveau să conducă la abrogarea respectivei ordonanțe, însă acțiunile de contestare au continuat și în perioada următoare, deși cu o mai mică amploare. Momentul trebuie reținut și valorizat cu atât mai mult cu cât el a fost, preponderent, rezultatul unei mobilizări individuale și colective ieșite din comun (având sorgintea în simțul civic și larga susținere a valorilor democratice și pro-europene, împărtășită de participanți) ce a depășit cu mult o simplă acțiune sau proiect inițiat de un ONG sau de un grup de astfel de entități. Raportarea guvernului față de organizațiile și entitățile societății civile a continuat să fie însă una de blam, fiind introduse unele prevederi fiscale care limitează abilitatea organizațiilor de a accesa fonduri și de a derula proiecte, astfel acutizându-se problemele deja existente legate de finanțare, după cum evidențiază un document elaborat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Aceeași entitate arăta că la începutul anului 2018, Registrul Național al Organizațiilor Neguvernamentale includea 101 681 de organizații oficial înregistrate în România, cele mai multe fiind organizații sau asociații (81 786) și fundații (17 822), însă, în ciuda numărului, se estimează că doar jumătate din ele sunt și active. După cum este de presupus, pentru cele mai multe din entitățile societății civile încă active, tocmai sustenabilitatea în ansamblu este principala temere, aceasta degradându-se constant de-a lungul ultimilor ani, fiind influențată de diverși factori, de la cadrul legal și continuând cu capacitatea organizațională, sustenabilitatea financiară, infrastructura sectorului și imaginea publică.
Ar fi de menționat că, în ultimul deceniu, se poate constata o extindere a domeniului de activitate al entităților societății civile, deși, potrivit unor sondaje de opinie relativ recent realizate în rândul ONG-urilor, cele mai importante domenii care necesită atenție (dincolo de chestiunea luptei împotriva corupției, transparență) sunt cele care țintesc sănătatea și educația. Pe de altă parte, unul din lipsurile pregnant resimțite pentru cele mai multe din entitățile societății civile, dincolo de susținerea financiară de multe ori insuficientă (cea mai importantă sursă de venit a multora din entitățile sectorului non-guvernamental este reprezentată de sprijinul financiar din partea companiilor, urmat de fondurile europene și sumele rezultate din redirecționarea a 2% din impozitul pe venit), este cel legat de numărul redus de voluntari cu expertiză în anumite domenii. Dincolo de neajunsurile, dar și de succesele și rateurile societății civile românești de-a lungul celor trei decenii post-decembriste, se poate spune că aceasta a evoluat sinuos, urmând o traiectorie similară societății românești în ansamblul său.
