Dacă ar trăi pe plaiurile mioritice ale zilelor noastre, dacă ar fi mai puțin preocupat de Claudius, Gertrude și Ofelia, ignorând problemele legate de moralitate sau iubire și preocupându-se, mai curând, de probleme lumești, presupunând că ar deveni comentator politic, Hamlet s-ar întreba în mod legitim: există democrație și capitalism în România?
O astfel de întrebare ar putea părea lipsită de sens sau chiar de-a dreptul deplasată, dacă am compara actualul regim politico-economic autohton cu cel pre-decembrist. Din acest punct de vedere, nu există niciun dubiu: înainte de 1989, românii trăiau într-un regim autarhic, opresiv, dictatorial, monopartit, cu un sistem economic planificat de la centru, dirijat, lipsit de libertate și inițiativă privată. Un sistem politic condus de un analfabet, care distrusese în mod sistematic elitele și care avea ca singure criterii de reprezentare apartenența la clasă și ura față de excelență, conviețuia cu un regim economic sufocat de birocrație, decizii administrative arbitrare și incapabil să furnizeze minimul decent de subzistențe. Anchilozarea specifică unei organizări politice monocrome domnea peste „haosul organizat“ din sfera economică. Evident, din perspectivă comparativă, ceea ce se întâmpla în România celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea reprezenta exact opusul modelului de societate democratică și capitalistă, ceea ce nu face, totuși, ca răspunsul dat întrebării formulate de vreun posibil Hamlet dâmbovițean să fie automat afirmativ în ceea ce privește epoca post-decembristă.
Dacă definim cele două modele de organizare – politică (democrația) și economică (piața liberă sau capitalismul) – prin criterii riguroase și mai puțin „flexibile“, așa cum este tentată să procedeze lumea relativizantă din imediata proximitate a Balcanilor și a Orientului, atunci concluzia în ceea ce privește societatea românească actuală se dovedește a fi, din acest punct de vedere, în cel mai fericit caz, plină de rețineri și scepticism. Nu suntem un exemplu de democrație și capitalism! Mai mult, ultimii ani arată că am putea fi ași în arta travestirii, că putem mima destul de bine principiile de organizare ale lumii civilizate, întotdeauna democratică și capitalistă, fără să le acceptăm în esența lor, tânjind, în ultimă instanță și în secret, la modelele opuse celor pe care a fost clădită civilizația occidentală.
Atunci când au recurs la democrație, înțelepții Atenei vedeau în acest sistem de organizare a relațiilor sociale un mijloc de limitare a puterii excesive a tiranului, nu unul prin care această putere era transferată în mâinile poporului. Kratos-ul trebuia să acționeze ca o contrapondere echilibrantă, care limita excesele monarhului sau ale elitei conducătoare. La origini, democrația era văzută ca un sistem de cenzurare a exercitării puterii de către o persoană sau de către cei puțini, nu ca o modalitate de preluare automat legitimă a frâielor. În fapt, democrația ateniană se dorea a fi mai curând isonomia, adică egalitatea în fața legii, ceea ce, în plan practic, însemna guvernarea regulilor și mai puțin a oamenilor, fie că era vorba de un tiran, o elită sau poporul însuși.
Din acest punct de vedere, democrația românească, „originală“, se află departe de principiile sănătoase ale vechilor greci. Ea practică respectul concret pentru inși, nu respectul abstract pentru reguli, principii sau idei. Spre exemplu, în planul alegerilor locale, românul votează „omul“, nu un liberal sau un social-democrat; de aceea, primarul devine, cu timpul, „baron local“, un fel de dregător cu puteri sporite în planul administrației locale, dar supus „sultanatului“ de la centru, care îl ajută să-și conserve micile privilegii parohiale. Căci democrația autohtonă nu se înrudește cu isonomia, ci cu privilegium, mai precis, cu excepția de la regulă, cu dreptul acordat în mod excepțional și discriminatoriu, pensiile speciale fiind cel mai la îndemână exemplu. Această formă de manifestare coruptă a democrației se pliază foarte bine pe preferințele mulțimii, care, în această regiune cu remanențe patriarhale, așteaptă izbăvirea prin alegerea unui lider mesianic.
Democrația românească este exercitată direct, fără filtre, în opoziție cu cea nord-americană, spre exemplu, unde între popor și conducători există treapta intermediară, de carantină, a reprezentanților. Românul vrea să-și aleagă salvatorul cu mâna lui, să arate că votul lui este cel care decide. Or, reproducerea directă a preferințelor populare a însemnat, în România, accesul la demnități publice al unui număr nepermis de mare de analfabeți, semidocți, oameni incompetenți, care nu au nicio altă virtute decât aceea de a fi ocupat un post ales dintr-un scrutin popular. În principiu, o democrație veritabilă are virtutea de a extinde sfera recrutării excelenței, ducând-o dincolo de limitele înguste la care o obligă tirania sau oligarhia. După cum ne spunea Guizot, la mijlocul secolului al XIX-lea, democrația adevărată are rolul de a descoperi eminențele din toate straturile sociale, ceea ce nu înseamnă că oricine poate să aleagă, cel puțin în mod direct, sau să fie ales. Pe lângă faptul că nu reușește să descopere și să promoveze excelența, democrația de tip popular din România trăiește doar cu aparența exercitării reale a puterii de către alegătorul obișnuit, deoarece, în realitate, puterea politică a aparținut, de facto, unui grup restrâns de indivizi (oligarhi), îmbogățiți în jurul sectorului public și care controlează politicieni ce reprezintă emanația votului popular, direct. De precizat, în treacăt, că în proporție de 75% din epoca postdecembristă, guvernarea a aparținut unui singur partid, creat în jurul moștenirii etatiste a comunismului și stăpânit de câțiva inși, în general, adversari ai concepțiilor și principiilor occidentale. Din punct de vedere politic, partida majoritară în România post-decembristă a fost formată din adepți ai putinismului, erdoganismului și modelului chinezesc. Democrația pretins directă și populară s-a manifestat printr-un vot aparent liber și direct, exercitat și dirijat, în realitate, printr-o „educație civică“ realizată prin Antene de televiziune. De aceea, democrația veritabilă a avut de suferit foarte mult și a reușit să dobândească puțini prieteni veritabili. La ultimele alegeri, spre exemplu, ea s-a manifestat ca o reacție de auto-apărare, ca un instinct de conservare, ca soluție ultimă în calea deraierii către un sistem politic ce virase, la vedere, către un autoritarism de tip oriental.
Nici în plan economic lucrurile nu stau mai bine. Desigur, România este catalogată oficial drept „economie de piață funcțională“, cu alte cuvinte, capitalistă, însă, în niciun caz nu poate fi vorba de un capitalism veritabil. Avem de-a face, mai degrabă, cu un soi de „capitalism dirijat“, „etatist“, ca să folosim niște sintagme nefericite. Mai nou, capitalismul românesc, el însuși „original“, pare să fie unul al „proiectelor europene“. De unde provine acest hermafrodit? În primul rând din mentalitatea populară, remanent anticapitalistă, care are tradiții vechi în România. Anticapitalismul, sub toate formele lui de manifestare, aparține unei societăți arhaice sau care păstrează puternice urme specifice societății închise, restrânse, primitive. Prin urmare, capitalismul reprezintă sistemul economic de organizare a unei societăți moderne. Or, România poartă încă însemnele profunde ale unei societăți care nu s-a îndepărtat decisiv de tipul de organizare economică specifică vechilor societăți. Ea poartă amprenta greu de șters a lumii rurale, cu un procent al populației active ce locuiește la sate extrem de ridicat (peste 40%), în raport cu media țărilor occidentale civilizate, avansate economic, urbanizate. Cosmopolitismul economic, o trăsătură esențială a capitalismului specific societăților avansate, întâlnește o rezistență semnificativă încă în mentalitatea românului de rând. În ungherele ascunse ale societății românești supraviețuiește o mentalitate evident anticapitalistă, speculată fără scrupule de politicienii populiști și care își găsește reprezentare în spectrul politic de stânga. Am văzut-o manifestată cu claritate în ultimii trei-patru ani. Evident, astăzi, spre deosebire de secolul al XIX-lea sau de perioada interbelică, dușmanul poporului nu mai este reprezentat de „moșier“ sau de „evreu“, vechii țapi ispășitori, pe seama cărora erau puse neîmplinirile personale în trecut. Acum, pericolul vine de la „multinaționale“, care, chipurile, exploatează forța de muncă autohtonă, de la capitalul străin, care își repatriază profiturile, de la bănci, acuzate de cămătărie, de ROBOR etc., adică de la entități sau instituții fundamentale ale sistemului economic de tip capitalist.
După trei decenii de democrație și capitalism de tip românesc, putem trage o singură concluzie: ne-am desprins de tiranie și socialism, dar nu am făcut un pas decis spre democrație și piață
