Festivalul internațional „George Enescu“
Pare ciudat… s-ar cuveni, poate, să spun mîinile lui Enescu. Sau corpul lui, devotat viorii, acoperind-o protector ca o aripă de înger. Zilele și nopţile acestea m-a urmărit privirea lui. Mărturisitoare. Tolerantă. Îngăduitoare. Capul puţin plecat, ochii triști sau mai degrabă resemnaţi. Destinul unui geniu pare asimilat în expresia ochilor. Cumva deasupra, fără aroganţă, dar asumîndu-și exilul, o salvare iluzorie. Nu a cerut niciodată nimic pentru sine. Generos, cald, dedicat pasiunii sale, clocotind mereu ca un vulcan activ, a trăit absorbit în universurile din mintea lui, în sonorităţi fabuloase pe care le crea sau le interpreta. A dăruit enorm celor din jur, celor pe care i-a iniţiat, format, modelat, celor care i-au stat în preajmă, spectatorilor din lumea întreagă. Iar Sir Yehudi Menuhin l-a venerat pentru că l-a înţeles pînă în profunzimea formidabilă a personalităţii lui. Taciturn, cumva timid sau introvertit, parcă grijuliu să nu deranjeze pe cineva cu prezenţa lui, George Enescu este un artist cu atîtea valenţe, care așteaptă, încă, să fie descoperite. Sînt multe imagini care surprind starea lui imponderală, poze, înregistrări filmate, picturile lui Baba. În ultimii ani, cu tenacitate formidabilă, cu strategia limpede, directorii Festivalului Enescu au făcut mereu mai mult, mai clar, mai determinat și ferm pentru ca muzica lui să fie interpretată de mari muzicieni și de mari orchestre. A devenit o condiţie. O poziţie de nenegociat. Lucrul acesta m-a emoţionat peste măsură. Iar ediţia de anul acesta mi se pare mulată pe personalitatea lui renascentistă, luminoasă, vizionară. Este un spirit avangardist în programul Festivalului, iar dirijorul Vladimir Jurowski cred că s-a implicat mult, a mizat mult pe proiectul lui atît de sus muzical, cultural, spiritual, cu propuneri mai mult decît curajoase, susţinut de Mihai Constantinescu și întreaga echipă. Știu pe pielea mea de atîţia ani de cînd fac Festivalul Naţional de Teatru ce înseamnă să ridici ștacheta sus, să nuanţezi, să nu mergi doar pe drumurile bătute și cunoscute, să propui trepte de receptare, pînă la cele mai sofisticate și mai neobișnuite la noi. În special nopţile de la Ateneu, dar și repertoriul de anul acesta de la Sala Palatului este foarte diferit, cu foarte multe partituri care se cîntă pentru prima dată la noi, deloc ușoare, dar care formează indiscutabil cultura muzicală altfel decît în șabloane. Sînt impresionată de luciditatea, de rigoarea și de construcţia acestui muzician, dirijorul Vladimir Jurowski, ancorat în dinamica secolului XXI, motivat total să pună în valoare geniul lui Enescu, dar și al lui Lipatti, tot ce este de anvergură și unic la ora asta în lume. Este o miză mare a acestei ediţii. Aiuritor și copleșitor. Mulţi tineri deja mari ca nume, știuţi printre profesioniștii din lume, nu și aici, operă în concert, Britten, Strauss cu Femeia fără umbre, voci mari, muzică de cameră, legende, dar și vîrfuri actuale, Ceaikovski cu Simfonia a V-a și două abordări complet diferite și memorabile, una cu Orchestra Filarmonicii din Berlin cu Kirill Petrenco la pupitru – de neuitat performanţa acestei orchestre și anvergura acestui dirijor, din august 2019 numit șeful ansamblului istoric – și Orchestra Filarmonicii din Oslo, dirijor fantasticul Vasily Petrenko, Capela din Dresda, care a ridicat publicul în picioare în seara cu Simfonia a IV-a a lui Brahms.
Recunosc și în zilele Festivalului Enescu starea aceea și din Festivalul Naţional de Teatru. Domnule, toţi sîntem cunoscători, ne pricepem, ne dăm cu părerea doct și intransigent, mă ia vertijul de ce aud în jurul meu, ce etichete, ce verdicte. Și, cu alte cuvinte, fiind noi așa buricul pămîntului, ni se cam cuvine tot ce se întîmplă. Simptomatic deja la români, criticăm aspru, nestructurat, dar atoateștiutori. Uităm esenţialul: BUCURIA. Transa. Meditaţia. Anulăm clipa, șansa de a intra în armonie cu noi și cu Divinitatea.
Redacţia revistei noastre este la doi pași de Casa cu lei, casa Marucăi Cantacuzino, devenită și a Maestrului. În curte, în spatele casei boierești, se află o clădire modestă, locul propiu-zis al intimităţii lui George Enescu. Mă duc des acolo. De cele mai multe ori singură. Casa din spate s-a pus mult mai recent în circuitul muzeului, orarul nu îmi este limpede, am apucat doar o dată să o vizitez, cu amici de afară. Orice cunoscut al meu care ajunge în București, are în program, obligatoriu, acest loc: Casa cu lei. Cei mai mulţi sînt oameni de teatru. Dar nu numai. Frapantă de-a dreptul, pentru absolut oricine, este modestia lui Enescu. Simplitatea. Esenţializarea spaţiului, minimalismul obiectual. Dormitorul lui de la Vila „Luminiș”, de la Cumpătu, este o chilie. Aici, la fel. Mă uit în vitrinele de la „Muzeul Enescu” de pe Calea Victoriei. Casete cu fotografii, manuscrise, partituri, decoraţii. Fracul Maestrului… Care păstrează memoria corpului. Mereu m-am gîndit că s-ar putea face mult mai mult în acest muzeu, lăsînd la o parte reparaţiile obligatorii. Pare rece, fără un gînd curatorial, fără emoţie, oarecum fără implicare. În cele mai multe dintre casele memoriale din lume pe care le-am vizitat, domină un concept, o participare foarte implicată din partea muzeografilor, a celor care fac un tur și pun accente diferite pe conţinut, pe detalii, vînd mici ponturi, secrete. Vibrează. Spaţiile sînt încălzite de cuvînt, de poveste. În fine, pentru mine, locul acesta rămîne ca un fel de spaţiu sacru. Care îţi reașează gîndurile, îţi vorbește despre simplitatea lucrurilor. Despre spiritualitate. Despre izolare. Despre apărare. Despre trecut, prezent și viitor. Despre geniu și conștiinţă.
Exact despre ce am simţit că este vorba în această ediţie a Festivalului.
Pe bulevardul Magheru, pe dreapta cum mergi spre Universitate, există o lucrare a sculptorului Baraschi. Un Enescu așezat, tot cu capul plecat și privirea… în jos. Nu știu motivul amplasării aici. Poate că ideea a fost să poată fi văzut Enescu din mașini și autobuze, ca o conștiinţă a cetăţii. Tocmai în acest interval, statuia este încercuită cu niște garduri, ca și cum s-ar lucra ceva acolo. Nu poţi să ajungi la Enescu. Un paradox care mă obsedează.