Festivalul internațional „George Enescu“
Missa Solemnis, marele opus vocal-simfonic beethovenian, a încheiat, într-o atmosferă realmente solemnă, cea de a doua săptămână festivalieră. Pe scena Atheneului s-au aflat formațiile reunite ale Ansamblului Instrumental Baroc din Freiburg, ale Academiei Artei Cântului din Zürich. În total, peste o sută de muzicieni performeri cântăreți și instrumentiști, formații conduse de legendarul René Jacobs. Au fost folosite instrumente ale timpului și mă refer la cele de suflat, la articulațiile în cazul corzilor, la trăsăturile de arcuș, inclusiv la aproximațiile intonaționale. Au fost preluate procedee utilizate în muzica vieneză a începutului de secol XIX, dirijorul Jacobs fiind intens preocupat de arheologia muzicală. O face bine, cu susținută documentare, o face cu însuflețire. Recunosc, nu am înțeles, însă, demersul său de a fi adus pe scenă, cu câteva zile în urmă, prima versiune, cea din anul 1805, a unicei opera scrise de Beethoven, Leonora, devenită ulterior Fidelio, versiune pe care autorul însuși a îmbunătățit-o substanțial.
Greu să te oprești cu specială aplecare asupra unui singur moment festivalier pe care să-l poți considera ca fiind cu totul memorabil pe parcursul unei săptămâni, al unei zile, al unui concert. Concertul Orchestrei Române de Tineret a fost un asemenea moment, aparte în felul lui prin unicitatea ansamblului, prin performanța înaltă a acestuia, performanță acreditată deja în multe prilejuri. Cvartetul brahmsian în sol minor, orchestrat de Arnold Schoenberg, este în bună parte considerat a fi cea de a cincea simfonie a compozitorului. Transcripția, celebră în sine, a fost realizată înainte de 1940, imediat după stabilirea autorului ei în Statele Unite, pentru a scăpa de ororile represiunilor naziste. Materialul tematic brahmsian și dezvoltarea acestuia au oferit un potențial important evoluției simfonice, în translație din zona camerală la cea orchestrală. Este un aspect important cu consecințe directe asupra aspectelor de ordin instrumental, în partidele ansamblului. Aspecte importante care au fost depășite cu succes atât cu prilejul concertului susținut zilele trecute, sub bagheta dirijorului Michael Zanderling, cât și la sfârșit de iulie, la Berlin, pe atunci sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal. Cu totul important rămâne faptul că elanul tineresc al membrilor ansamblului a asigurat susținerea interioară a acestui remarcabil opus clasico-romantic, dar și strălucirea orchestrală pe care autorul transcripției o potențează, preluând-o din versiunea originală. Momentul cu totul emoționant a fost, desigur, cel al apariției în calitate de solist a tânărului pianist japonez, Nobuyuki Tsujii, artist nevăzător, o problemă pe care a știut să o depășească cu mare voință, cu demnitate, în baza unui uriaș talent, a unei neistovite iubiri pentru muzică. În interpretarea sa, Concertul în do minor de Serghei Rachmaninov a dispus de strălucire și vigoare, de un elan emoționant al adresării, susținut cu vădită participare de tinerii instrumentiști români. Orchestra Română de Tineret, prestația acesteia în planul vieții muzicale internaționale, experiența pe care o dezvoltă, ne face să credem că acest prețios colectiv de tineri muzicieni se constituie într-o adevărată pepinieră care poate alimenta marile colective simfonice din țară, dar și din lumea cea mare a muzicii. Este un organism viu aflat în perpetuă înnoire.
M-am bucurat să observ drumul artistic continuu ascendent al dirijorului Gabriel Bebeșelea, un tânăr maestru ce parcurge actualmente etapele firești ale afirmării în viața muzicală internațională. Acum, a avut o participare semnificativă în compania Orchestrei Simfonice Academice de Stat „Evgeny Svetlanov” din Rusia. Marea simfonie Manfred de Ceaikovski a fost asigurată de o bună susținere, a dobândit adâncimi expresive care aparțin muzicii înseși, fără nici o exagerare de ordin sentimental. Gestul dirijorului are direcție, fermitate, acțiune. Cu toate acestea, la sfârșitul simfoniei am avut sentimentul unei extinderi fastidioase a acestui opus. Comunicarea cu ansamblul a fost eficientă, însă, pe parcursul acestei partituri pretențioase, dar extrem de apreciate de marele public, care este Concertul pentru vioară de Erich Korngold, compozitor american celebru în zona muzicii de film. Concertul dispune de un colorit timbral care determină marele spectacol violonistic, este suculent inclusiv din punctul de vedere al expresiei, pune în lumină alura virtuoză a tânărului violonist care este australianul Ray Chan.
Un ansamblu orchestral de un dinamism și de o eficiență uimitoare, ansamblu cu o vechime de un secol, este Filarmonica din Oslo. Directoratul din ultimii ani, asigurat de Vasily Petrenko, a impus-o atenției în lumea muzicii. Formează împreună un tandem unitar impresionant, ce ridică ansamblul – cel puțin cu prilejul evenimentelor precum Festivalul Enescu – la nivelul marilor performanțe din lumea actuală a muzicii. Pe parcursul celor două concerte au creat un veritabil eveniment în cadrul Festivalului bucureștean.
Nu poate fi ocolită comparația dintre cele două viziuni ale Simfoniei în mi minor de Ceaikovski, cea a Filarmonicii berlineze condusă de Kiril Petrenko, și cea recent oferită de muzicienii norvegieni conduși de Vasily Petrenko. Indiscutabil, potențialul celor două formații este diferit. Perfecțiunea ansamblului berlinez este uimitoare. Realizarea simfonică a fost lăsată „să curgă” în mod firesc în baza indicațiilor partiturii, cu o implicare aparent limitată a dirijorului. Realizarea absolut impresionantă îi aparține însă lui Vasily Petrenko. Implicarea sa vizează descoperirea lumii interioare a acestui mare opus romantic. O face cu pasiune, nu pentru a-și exhiba propria experiență sentimentală, ci în scopul vădit de a descoperi universul spiritual atât de turmentat al autorului, efortul teribil al „ieșirii la liman”. Gestica sa urmează în egală măsură linia mare a lucrării, dar și evenimentele punctuale, semnificative ale momentului. Energia cu care pulsează mâna sa stângă este imperios mobilizatoare, nu se pierde în urmărirea detaliilor, atenția sa este permanent activă. Privirea de ansamblu, „de la înălțime”, se conjugă cu implicarea în derularea cursului intim al momentelor partiturii. Mai ales pe parcursul acestor două atât de speciale opusuri ale muzicii primei jumătăți a secolului trecut, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră de George Enescu, singura lucrare concertantă a maestrului, și Concertul pentru orchestră de Béla Bartók. Realizare cursivă, perfect echilibrată în cazul primei lucrări – susținută cu participarea violoncelistului germano-canadian Johannes Moser, un exemplu de loialitate față de muzică, definită în deplina conștiință a structurii acestei atât de aparte lucrări.
Momentul cu totul special al serii l-a reprezentat interpretarea acestei mari creații care este Concertul pentru orchestră de Béla Bartók. Este una dintre operele fundmentale ale mijlocului de secol, lucrare scrisă în perioada autoexilului american din timpul războiului. Vehemența trăirilor interioare nu-și găsește echivalent decât în marele spectacol al orchestrei, spectacol împlinit cu o dinamică pe care Petrenko știe să o conducă în zona unei meditații adâncite, intime. În acest context, complexul timbral al ansamblului este pus în valoare cu o stăpânire deplină. A dispus, în plus, de o participare solistică mult așteptată, aceea a pianistului norvegian Leif Ove Andsnes, artist a cărui evoluție a fost urmărită constant în spațiul public european pe parcursul ultimelor două decenii. Este muzicianul unui echilibru interior dominat cu serenitate în baza unei relații care reglează toate resorturile acestei minunate creații pianistice care este Concertul în la minor de Edvard Grieg. Elanul romantic este înălțător, dar nu covârșește echilibrul construcției acestui concert de importantă școală națională. Este de admirat în acest caz claritatea și suplețea tonului pianistic, precizia stăpânirii acestuia, aspect pe care artistul îl deține drept atribut esențial al acțiunii sale. Elanul comunicativ al lui Petrenko a întânit echilibrul suveran, acel univers al sensibilității atent stăpânite de care dispune Andsnes!
Cea de a doua săptămână festivalieră s-a încheiat cu realizarea, în primă audiție la noi, a operei Peter Grimes de Benjamin Britten. A fost împlinită, o fericită coproducție a echipei soliștilor invitați cu formațiile Radiodifuziunii bucureștene, Orchestra Națională Radio și Corul Academic condus de maestrul Ciprian Țuțu, coproducție condusă de dirijorul Paul Daniel, un eficient, un excelent coordonator al ansamblurilor. Scrisă și produsă pe parcursul anilor 40 ai secolului trecut, lucrarea este o capodoperă a teatrului musical și reflectă atmosfera tensionată a perioadei războiului, situația tragică a individului copleșit de ostilitățile unui sistem social și juridic opresiv, agresiv. Lipsa cadrului scenic-teatral a fost resimțită. Declamația muzicală a fost susținută de o echipă admirabilă de cântăreți-actori, profesioniști de excelent nivel artistic. Pe aceeași direcție au fost antrenate și ansamblul O.N.R. și Corul Academic. Interludiile simfonice, inclusiv Passacaglia orchestrală, au fost formulate la nivel de excelență, aspect admirabil potențat de dirijorul ansamblului.
La sfârșitul spectacolului comentam cu unul dintre muzicienii noștri faptul că opera lui Britten s-a cântat la noi pentru prima oară. Replica dură a venit imediat: „și probabil pentru ultima!”. Trist. Gustul publicului larg de concert, de operă, și disponibilitățile formațiilor noastre ne sunt cunoscute… Sala Palatului a fost aproape goală.