Columna lui Traian într-o expoziție inedită

Palazzo Pitti găzduiește în această perioadă, timp de câteva luni, o expoziție de „arheologie vie“, despre „cultura tehnologică a lumii antice“ (Catalog, p. 15). Este exclusiv dedicată Columnei lui Traian și a fost amenajată în grădinile florentine Boboli la sugestia directorului Galeriei Uffizi, Eike Schmidt, în amintirea celor două statui clasice de daci, executate într-un prețios porfir roșu, care îi întâmpinau pe vizitatori până în secolul XIX la intrarea de nord.

Probleme constructive

Columna s-a bucurat în timp mai ales de un foarte mare interes iconografic. Acesta s-a datorat multor factori, între care calitatea de mărturie vizuală unică a războaielor daco-romane, starea de conservare excepțională a monumentului și, nu în ultimul rând, neînțelegerea funcției imaginilor, al căror „cititor“ ideal, spun toți comentatorii, ar trebui să urmeze în aer spirala frizei figurative pentru a studia în mod adecvat scenele sculptate.

De această dată însă, cum expoziția vizează în primul rând realizarea tehnică a acestui important monument de for, ea abundă în machete ale dispozitivelor care au servit construirii Columnei. Au fost realizate de sculptorul Claudio Capotondi, după cercetări laborioase pe surse istorice, și însoțite de o serie de desene, care oferă o narațiune a extragerii blocurilor de marmură de Carrara din Alpii Apuani și a lucrărilor de construcție din Forul Roman. Modalitățile de transportare a blocurilor megalitice în Antichitate au fost reconstituite din tratatul lui Vitruviu despre arhitectură, tratatul de mecanică al lui Hero din Alexandria (sec. I), dar și indirect, după epave de nave scufundate, reliefuri antice cu scene portuare, texte clasice cu descrieri ale activităților (și riscurilor) de pe străzile romane din perioada antică sau după desene documentare de secol XIX. Macaralele cu o roată de rulare gigantică, acționată prin greutatea a zeci de lucrători manuali apar, de exemplu, în mai multe reliefuri elenistice, fiind folosite în aproape toate construcțiile antichității. Varii dispozitive tradiționale de exploatare a carierelor, de transport și încărcare a navelor s-au menținut până târziu, în secolul XIX, fiind prin urmare documentate și mai recent, cu mijloace mult mai sigure. De altfel, toate aceste surse se completează în mod fericit și alcătuiesc întregul concept expozițional, care nu suferă de exces tehnicist, nici de ariditatea unei expuneri livrești.

Columna a fost proiectată de același Apolodor din Damasc care a realizat podul peste Dunăre de la Drobeta Turnu Severin, ca și întregul proiect al Forului lui Traian. Era un sirian cu origini în Nabateea, cunoscut din tinerețe lui Traian, căruia i-a devenit inginerul și arhitectul preferat, cel mai probabil și bun prieten. După moartea împăratului, continuatorul și vărul acestuia, viitorul împărat Hadrian, avea să îl condamne la moarte din rațiuni meschine.

Columna este alcătuită din 30 de blocuri de marmură, extrase manual din cariera Fantiscritti. Au cântărit în medie 60 de tone fiecare, cel mai greu tambur dintre cele finale fiind cel de la bază. Ultimul a fost ridicat la o înălțime de 34 m, deși, în epoca respectivă, aflăm că, la Templul lui Jupiter din Baalbek (Liban), se ridicaseră cu mijloace similare chiar blocuri aproape de două ori mai grele. Claudio Capotondi, el însuși sculptor în marmură, dedică desenele sale și efortul de reconstituire a șantierului Columnei „geniului și efortului oamenilor uitați care au creat-o“ (p. 25).

Studiul lui Mark Wilson Jones, realizat pentru prezenta expoziție, analizează minuțios ingineria Columnei, comparând proiectul cu realizarea și evidențiind ingenioasele ajustări ale lui Apolodor în faza de execuție. Acestea nu sunt privite ca expresie a imperfecțiunilor sau ezitărilor sale, ci, dimpotrivă, ca indicii ale geniului practic ce-l caracteriza pe proiectant și căruia i se datorează și podul peste Dunăre. Reconstituit cu exactitate, acesta a fost o altă construcție monumentală a epocii, cu o deschidere record între pilaștri. În bibliografia fișei de catalog executate pentru o machetă parțială a podului se află și cei mai mulți dintre puținii autori români citați în catalogul expoziției.

Iconografia reliefurilor

Se cunoaște cu exactitate data inaugurării Columnei (12 mai 113), dar nu există o ipoteză unanimă privind realizarea celebrelor reliefuri de pe friza în spirală. Părerile sunt împărțite între cei care cred că au fost gata încă de la inaugurare și opinii care le datează ulterior, până la opt ani după aceea. La fel de neclari sunt și autorii lor. Ce este pe de altă parte la fel de sigur este că proiectul frizei decorative nu îi aparține lui Apolodor din Damasc. Însă variantele oscilează între istoricii care o atribuie unui singur artist, numit generic – așa cum se obișnuiește când nu li se cunoaște identitatea – „maestrul înfăptuirilor lui Traian“ și, respectiv, comentatorii care vorbesc de mai multe mâini (ipoteză mai probabilă).

O atracție întotdeauna, chiar și în cadrul unei expoziții „tehnice“, analiza iconografică a reliefurilor și orice fel de informații sau reevaluări cu privire la acest aspect au, în plus, pentru vizitatorul român și o componentă identitară. În catalog, această analiză îi revine unui istoric de artă reputat, Salvatore Settis, care a scris de altfel cărți întregi despre Columnă și cunoaște foarte bine întreaga ei istoriografie. Între altele, el reevaluează și un punct de vedere vehiculat la sfârșitul anilor 1960 și începutul deceniului următor de Ranuccio Bianchi Bandinelli, compatriot italian care a afirmat că maestrul „înfăptuirilor lui Traian“ ar trebui mai degrabă redenumit „al dacilor căzuți“, întrucât valoarea artistică a reliefurilor nu se află în tratarea conformistă a figurilor romane, ci în empatia redării învinșilor.

Bianchi Bandinelli a speculat inaccesibilitatea reliefurilor (enigmă cu multe soluții), afirmând libertatea acestui artist anonim care, poate un supus roman el însuși, i-ar fi înțeles din această cauză mai bine pe daci și i-ar fi redat astfel mai convingător artistic decât pe învingători. Pe de altă parte, Traian a avut el însuși reputația unui optimus princeps cu un spirit justițiar sau echitabil atipic, deși pe alocuri neverosimil de crud în înfăptuirea dreptății (o legendă spune că și-ar fi sacrificat un fiu pentru a face dreptate unei văduve); totuși, istorii privind acest simț al dreptății aveau să-l „urce“ ulterior inclusiv pe altare creștine, iar pe Dante să îl plaseze în Paradis. Prin urmare, o tratare „corectă“, chiar cu simpatie, a dacilor de pe Columnă nu l-ar fi deranjat.

Totuși, teoria lui Settis este că Bianchi Bandinelli (căruia, de altfel, și compatriotul nostru Mihai Gramatopol îi dedică în 1984 cartea sa, Arta imperială a epocii lui Traian) a oferit o interpretare de tip postcolonialist, care nu ține seama de contextul producerii operei. Arbitraritatea pierderilor face ca întreaga arhivă a războaielor daco-romane să se fi pierdut (cu toate consemnările împăratului), astfel că reliefurile mute ale Columnei rămân mărturii aproape unice. Settis deduce rațiunea opțiunilor artistice favorabile dacilor din recomandările retoricii grecești privind pathosul și trezirea emoției, calități căutate în acea perioadă. În plus, cea mai înaltă siluetă de pe Columnă nu este, de exemplu, a împăratului (care la origine se distingea totuși ușor, având relieful aurit), ci a lui Decebal; altfel spus, cu cât mai demn și temut adversarul, cu atât mai mărețe faptele.

Lui Traian i se atribuie, de altfel, meritul de a fi extins Imperiul după circa două secole de stagnare. Întrebându-se cum vor fi tratat romanii de rând ai epocii cucerirea Daciei, Settis amintește că anexarea Daciei a fost sărbătorită în anul 106 cu 126 de zile de festivități continue, un record și acesta în epocă. Evident că, în morala epocii, cetățeanul roman judeca după alte criterii, totuși Settis citește semnele simpatiei față de daci chiar într-un text contemporan al lui Dion Hrisostomos. Observatorul (de altminteri grec) transmitea chiar de pe frontul dac că vede „bărbați puternici luptând pentru imperiu și putere și (pe) adversarii lor, [luptând] pentru libertate și pământul natal“ (trad. din engl., p. 48). Ca istoric de artă, Settis consideră plauzibil ca tonul unui asemenea text contemporan să fi fost preluat în ethosul figurativ al Columnei.

Nu în ultimul rând, pentru a înțelege relația de patronat dintre artist și comanditar, în absența mărturiilor scrise explicite despre intențiile lui Traian privind Columna, Settis face o analogie cu un urmaș imediat al acestuia, comanditarul lucrării Bellum Parthicum, care, scriind istoricului său de pe frontul cu parții, îi spune sec (traducerea engleză fiind chiar foarte simplă): „Pe scurt, faptele mele sunt astea care sunt, nici mai mult, nici mai puțin; dar ce contează e cum apar; și vor părea tot atât de mărețe pe cât le vei face tu“ (p. 52).

Din asemenea deducții și asocieri se scrie adesea istoria epocilor vechi. Nu e mult, dar uneori poate fi tot. O expoziție bună este întotdeauna o sumă de analogii și de sugestii inspirate, care produc cunoaștere și – dacă nu își ratează scopul cel mai adesea nemărturisit – uneori și emoție.