Lumea pare a fi, în acest secol al schimbărilor accelerate, mai mult ca niciodată în istoria ei, la granița realității cu ficțiunea. E ceea ce susține, într-un capitol al ultimei lui cărți, 21 de lecții pentru secolul XXI, Yuval Noah Harari. De altfel, întreaga construcție a cărții poate fi considerată o narațiune despre ceea ce este, despre ce a reprezentat ființa umană pe parcursul istoriei ei, dar mai ales, despre viitorul lui Homo Sapiens, în condițiile în care evoluția nano-tehnologiei, neuroștiinței, ingineriei biochimice este copleșitoare. A privi prezentul din perspectiva simultană a trecutului și viitorului, este ceea ce-și propune autorul, într-un text dens, agreabil, din care nu lipsesc ironia fină și umorul. E poate ceea ce face diferența (ușor de sesizat) dintre o carte științifică serioasă, încifrată în termeni țepeni și cartea de față scrisă relaxat, dar cu aplomb și implicare. Aceasta ar putea fi și o explicație pentru succesul pe care îl are Harari în întreaga lume, cărțile lui fiind editate în milioane de exemplare. E greu, dacă nu imposibil, de încadrat cărțile autorului într-o anumită categorie, mai întâi prin multitudinea de teme propuse, apoi prin stilul lor inconfundabil. Un stil care amestecă adesea (o caracteristică a lui Harari) limbajul științific cu cel familiar. Este transparentă în textul cărții formația universitară a autorului, regăsindu-se de asemenea elemente ale unei didactici dinamice precum și amănunte autobiografice.
Cartea are o structură academică, temele cărții sunt anticipate în titlurile celor cinci părți Provocarea tehnologică, Provocarea politică, Disperarea și speranța, Adevărul, Flexibilitatea, capitolele au continuitate, au câte un subtitlu, unele conțin câte un avertisment adresat cititorului. De exemplu, capitolul Munca, are ca subtitlu un enunț cât se poate de sugestiv: Când vei fi adult, e posibil să nu ai loc de muncă. În Provocarea tehnologică autorul proclamă sfârșitul iminent al liberalismului, în contextul mai larg al proliferării tehnologiei informației și biotehnologiei. Astfel, omenirea a trăit, pe parcursul secolului XX, sub influența a trei mari povești: povestea fascistă, povestea comunistă și povestea liberală. O dată cu finalul poveștii fasciste, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, au mai rămas să se confrunte comunismul și liberalismul. Începând cu 2016, o dată cu votul pentru Brexit și ascensiunea lui Donald Trump în SUA și liberalismul este – crede autorul – discreditat. În 2018 (anul apariției cărții), omenirea nu ar mai avea nicio poveste, lucru de-a dreptul înfricoșător: „Să ai o singură poveste este cea mai liniștitoare situație dintre toate. Totul este cât se poate de limpede. Dar să rămâi fără nici o poveste e înspăimântător“ (p. 19). Cu toate acestea, deși povestea liberalismului se află într-o vădită criză, au mai fost situații pe parcursul istoriei când liberalismul s-a aflat în impas, dar a reușit să supraviețuiască. Între anii 1950-1970, deși comunismul părea că va supraviețui, a sfârșit prin a fi învins: „Supermarketul s-a dovedit mult mai puternic decât gulagul“ (p. 23). Criza liberalismului ar putea fi rezolvată prin reinventarea lui. Dar umanitatea ar putea găsi în egală măsură o poveste „nou-nouță, care să transceandă nu numai vechii zei și vechile națiuni, ci și înseși valorile moderne ale libertății și egalității“ (p. 30). Soluția pe care o propune autorul la profețiile apocaliptice cauzate de prezentul nihilist al dezamăgirii și fricii este aceea de a înlocui panica cu nedumerirea cea din urmă oferind „o viziune mai clară“.
cea mai mare provocare tehnologică a viitorului ar fi pierderea slujbelor în condițiile în care IA (Inteligența Artificială) ar prelua treptat rolul omului, de la automatizarea completă a producției la crearea de softuri din ce în ce mai complexe pe care omul însuși nu le-ar mai înțelege. Viziunea apocaliptică abia aici se conturează prin faptul că revoluția tehnologică ar scoate de pe piața muncii miliarde de oameni.
Un exemplu grăitor oferit de autor pentru ceea ce înseamnă revoluție tehnologică este faptul că programul AlphaZero de la Google a învins în 2017 programul Stockfish 8, campionul informatic mondial la șah, capabil să calculeze 70 de milioane de mutări pe secundă. Ceea ce este fascinant în această informație-eveniment este faptul că AlphaZero a învățat șah în patru ore și a folosit mutări creative care le-au părut neconvenționale oamenilor: „Secole la rând, șahul a fost considerat una dintre cele mai impresionante realizări ale inteligenței umane. AlphaZero a evoluat de la ignoranță desăvârșită la măiestrie creativă în patru ore, fără ajutorul unui instructor uman“ (p. 44). Acesta este un exemplu de istorie recentă în care personajele sunt doar mașinării complexe și nu oameni, motiv pentru autor să-și imagineze cum ar arăta o lume a viitorului în care IA ar prelua controlul, inclusiv în creativitate, domeniu considerat exclusiv uman. Cartea lui Harari abundă în astfel de exemple din istoria imediată, unele preluate (așa cum mărturisește autorul) chiar în momentul scrierii ei. În condițiile exacerbării tehnologiei comunicării, libertatea individului devine din ce în ce mai precară. Algoritmii vor putea comunica, într-un viitor nu foarte îndepărtat, informații cât se poate de intime, despre orientarea sexuală, despre emoțiile trăite în timpul vizionării unui film, în scopuri pragmatic-comerciale sau vor transmite informații către o posibil-viitoare poliție cibernetică despre eventuale gânduri ascunse sau potențial dușmănoase. Lumea imaginată de Orwell se re-inventează în realitate prin noile tehnologii comerciale sau de comunicare, foarte atractive și greu de ocolit (You Tube, Amazon, Facebook etc.).
În ceea ce privește provocarea politică, aceasta implică, din nou, provocarea tehnologică, dar și cooperarea la nivel global. Cooperarea nu se poate realiza însă plenar, din cauza naționalismului și diferențelor culturale sau religioase. Comunităților online, promovate de Facebook, le lipsește contactul cu realitatea, cu lumea concretă. Zuckerberg însuși, în urma „cutremurului politic de la alegerile americane din 2016“ ar fi înțeles rolul pe care compania pe care o conduce trebuie să-l joace în viitor, căutând împreună cu inginerii săi soluții tehnice pentru construirea unei comunități globale. Țelul său ar fi ca oamenii să se alăture unor „comunități relevante“, iar prin intermediul IA va putea „să întărească țesătura socială și să facă lumea mai solidară“. Harari consideră că mai degrabă consumatorii de Facebook și alte rețele de socializare ar trebui să fie încurajați nu doar la conexiunea online, ci la o mai bună conectare cu propriile corpuri, având în vedere că „Dacă nu te simți bine în propria piele, nu te vei simți bine niciodată în lume“ (p. 97). Sunt analizate și elementele constitutive ale civilizației, arbitrariul naționalismului, religiilor, mai ales în urma progreselor științifice, care au șters aproape toate granițele care despărțeau până de curând popoare, națiuni, culturi: „Fără îndoială, până și doctorii și asistentele de religie musulmană ce îmbrățișează islamul cred că organismul e alcătuit din celule, că bolile sunt provocate de agenți patogeni și că antibioticele ucid bacterii“ (p. 114). Cu toate acestea, rezistă elementele simbolice ce țin de identitatea națională, steagurile și imnurile bunăoară, care sunt de fapt…toate la fel (este citat textul imnului național al Indoneziei care ar putea aparține la fel de bine oricărei alte țări), simboluri pentru care indivizii ar fi în stare să-și dea viața.
disperarea și speranța se concentrează asupra problemei terorismului. O comparație destul de hazardată este cea între numărul de victime ale terorismului contemporan și numărul de victime ale Războaielor Mondiale și chiar… al victimele accidentelor rutiere. Comparația ar trebui să susțină ideea că nu trebuie să ne înfricoșeze ideea terorismului pentru că totalul victimelor terorismului este mult mai mic decât cel al victimelor din prima zi a Bătăliei de pe Somme din 1916, de exemplu. Calculele în acest sens sunt detaliate, dar ar fi fost de preferat să lipsească. Terorismului nu ar trebui să i se răspundă exagerat, cei care combat terorismul ar trebui să gândească „mai mult ca niște producători de teatru și mai puțin ca niște generali de armată“ (p.167). Terorismul este metaforizat ca „o monedă mică într-un borcan mare și gol, care face mult zgomot“ sau este comparat cu „o muscă în urechea unui taur, care intră într-un magazin de porțelanuri“. Astfel de licențe poetice se regăsesc aproape în fiecare capitol.
În ceea ce privește politica recentă, cartea conține numeroase trimiteri la personalități politice ale prezentului cum ar fi Trump, Putin, Merkel, Macron, Kim Jong-un. Se revine asupra problemei anexării Crimeei, mai ales din perspectiva precedentului periculos pentru viitor. Ne-am afla – crede Harari – într-o eră a post-adevărului, iar ilustrarea acesteia ar fi chiar manipularea care a condus la ocuparea Crimeei de către Putin în 2014. Asocierea cu manipularea adevărului în epoca stalinistă vine astfel de la sine. În ceea ce privește iminența unui Al Treilea Război Mondial, deși sunt prezentate pe larg motivele pentru care acesta nu este posibil, nu este înlăturată total eventualitatea izbucnirii unei conflagrații mondiale, deoarece „nici un zeu și nici o lege a naturii nu ne protejează de prostia omenească“ (p. 183).
În epoca post-adevărului, granița dintre realitate și ficțiune este foarte fragilă. Oamenii – spune Harari – au abilitatea de a ști și de a nu ști în același timp, acceptând ficțiunea ca pe o convenție, pentru că de fapt, nu vor să afle adevărul suprem. Mai mult, ființa umană a trăit mereu într-o epocă a post-adevărului. Omul a depins și depinde în continuare de crearea și de acceptarea unei ficțiuni. Religiile ar fi toate, fără excepție, ficțiuni acceptate.
Vorbind despre post-adevăr și despre relația realitate-ficțiune, cartea propune câteva exemple care invocă, de cele mai multe ori stângaci literatura. Război și pace, Don Quijote, și… Harry Potter sunt citate în această ordine. E drept, menționate ca ilustrare a capodoperelor ficționale în comparație sau în relație directă cu Biblia. O trimitere destul de amplă la cartea lui Aldous Huxley Minunata lume nouă se dorește a fi un argument pentru ceea ce ar însemna pentru ființa umană eradicarea răului din lume, de fapt o imagine distopică în oglindă.
Ceea ce surprinde este apelul pe care istoricul îl face la ficțiune/literatură pentru susținerea unor argumente. Cum am spus, este invocată destul de frecvent ficțiunea pentru explicarea trecutului și mai ales pentru întrezărirea viitorului. Lecțiile despre viitor ale autorului includ și astfel de referințe literare sau cinematografice, unele de ultimă oră. Uneori chiar filme de animație cum ar fi Inside out (2015) pentru explicarea dihotomiei moderne a sentimentelor sau Leon King (1994) pentru ilustrarea relației dintre putere și împlinirea datoriei.
O idee discutabilă este cea referitoare la romantism: „romantismul nu caută să treacă de clipa prezentă“ (p. 279), acesta fiind o… poveste cumpătată la care oamenii pot apela, deoarece pentru îndrăgostit universul întreg se concentrează în părți ale trupului celui pe care-l iubește.
Harari consideră că din perspectivă strict temporală, soarta umanității, produsele lui Homo Sapiens sunt egale cu zero. Peste 200 de milioane de ani e clar că va dispărea orice urmă a civilizației noastre, dar și a vieții pe Terra. E o teză destul de riscantă din partea unui vizionar al secolului XXI. Judecând din perspectiva autorului, nimic nu-și găsește justificarea de vreme ce (nu-i așa?) Terra va fi martora extincției lui Homo Sapiens. Planeta de 4,5 miliarde de ani e cu mult mai bătrână decât bietul om. Și mai are de trăit (potrivit calculelor aceluiași Homo Sapiens) aproximativ 7,5 miliarde de ani. În fața unor asemenea argumente năucitoare dispare orice sens al lumii…
Cartea, o privire de ansamblu asupra prezentului umanității, o radiografie a ceea ce (mai) înseamnă umanitatea în era post-adevărului și a copleșitoarelor tehnologii, se încheie cu invitația la meditație, la re-conectarea omului la realitate, prin încercarea de a înțelege lumea prin intermediul propriei inteligențe, înainte ca algoritmii inteligenței artificiale să preia controlul. Iar momentul în care acest lucru s-ar putea întâmpla nu este chiar atât de îndepărtat. Să spunem că este finalul lecțiilor despre secolul XXI, lecții dense, deopotrivă vizionare, realiste și provocatoare. O invitație, în perspectiva viitorului incert, de întoarcere la noi înșine.
