Și eu am fost în China nouă…!

Nu știm sigur dacă Nicolae Spătaru-Milescu a fost cu adevărat în China, sunt tot felul de speculații la temă, dar eu am destule argumente ca să demonstrez că am ajuns. Am multe fotografii plus o mulțime de martori, e vorba de cei care au fost invitați și au participat la Târgul Internațional de Carte de la Beijing, desfășurat în perioada 20-26 august 2019. Și nu au fost puțini. Mai jos am să numesc o parte dintre cei care mi-au fost martori, colegi, parteneri într-o poveste de cîteva zile, sub „oblăduirea“ cu totul responsabilă a Institului Cultural Român.

Dar ce este China? E greu de definit. O țară? O lume? O cultură? În primul rînd China este asociată comunismului în formele ei cele mai dure, „revoluției culturale“ care numai culturală nu pare să fi fost, dar și unei dramatice și extrem de pragmatice asumări a prezentului. La o populație care se apropie de un miliard și jumătate, supusă unui riguros control al „planificării familiale“, e dificil de gîndit o democrație de tip european, cu mai multe drepturi ale omului decît obligații ale cetățeanului. O mașină uriașă, ca să poată fi stăpînită, are nevoie de frîne puternice. Altfel, riscă să se izbească de orice zid, de orice îi iese în cale. Așa îmi imaginez China, o mașină uriașă la care comunismul a fost acea frînă puternică. Poate să pară aiurea această comparație, dar am fost cîteva zile într-o societate comunistă în care nu am recunoscut comunismul pe care l-am trăit la noi acasă. E altceva.

De fapt, nu pot spune că am cunoscut China în cîteva zile, e ca și cum ai gusta apa mării și constați, cu surprindere, că e sărată, reconfirmînd, practic ceea ce știai din anii școlarității. În fapt, pot să redau aici doar ceea ce îmi imaginez despre China, prin acele atingeri epidermice

Am la îndemînă cîteva perspective asupra Chinei: Nicolae Spătaru-Milescu, cu o „relatare“ de (pe) la anul 1675 și după, cînd a fost la Pekin să spioneze sau să poarte dialoguri diplomatice din partea țarului Rusiei; altă perspectivă este cea a lui Yu Hua, scriitorul chinez contemporan, autorul romanelor În viață sau Cronica unui negustor de sînge, dar și a cărții China în zece cuvinte. De asemenea, proza și prestația publică ale lui Mo Yan, laureatul Nobel din anii trecuți, sunt parte din acest puzzle, care configurează pentru mine, epidermic doar, China de azi. Și de ieri? Am căutat, fără sorți de izbîndă, cartea lui G. Călinescu, Am fost în China nouă, scrisă în plină „revoluție culturală“, apărută într-o unică ediție, în anul 1956. Spre norocul lui G. Călinescu, cartea nu a mai fost reeditată.

În orașele noi în care ajung îmi place să citesc pe fețele oamenilor. E mai intensă această lectură decît orice istorie a locului. Se spune despre chinezi că seamănă între ei, că europenii nu-i deosebesc prea lesne. Sunt și zicerile la temă, parte a acestei superficiale abordări: „Dumnezeu a insistat să ne creeze pe toți diferiți, dar când a ajuns la chinezi, s-a plictisit“. Nu mi s-a mai părut, la fața locului, că acest lucru este adevărat. Tipologia este diversă, numitorul comun ar fi, dacă tot e să fie unul, o oarecare proiecție… nepă mînteană. Marțienii închipuiți de ufologi au trăsături asiatice pregnante, unii chiar par expresia acelor desene incitante. Nu altfel pare să-i fi văzut și înaintașul nostru, Spătaru- Milescu: „… unii sunt albi la față ca și europenii, doar nasul le este turtit, bărbile le au rare, ochii mici și lunguieți, holbați. Fețele late, pătrate, atât la bărbați cât și la femeile lor. Pe oamenii cu părul roșu și roșcovan nu-i iubesc deloc și astfel de păr li se pare îngrozitor; nu poți vedea la ei un singur om cu asemenea păr.“ Nu cred că am văzut nici eu vreun „roșcovan“, dar nu mi-aș putea imagina un chinez din „rasa galbenă“ cu părul roșu. Ceea ce am citit pe chipuri, mai ales la nivelul populației urbane din Beijing, este o seninătate a privirilor, un zîmbet „colectiv“ care poate fi interpretat, de ce nu? spun o banalitate?, ca un omagiu adus vieții. Pentru că ei, chinezii, par să aibă o pregnantă bucurie de a trăi, sunt cu adevărat bucuroși că s-au născut, iar zicerea lui Confucius, că zîmbetul este poarta prin care intră fericirea în suflet, pare să se adeverească.

Dar dincolo de aparențele chipurilor, de acea „masă de expresii“ încerci să vezi caracterul unei nații, al unui popor. Recursul la Spătaru-Milescu nu este lipsit de importanță, spune el că „(…) … în ceea ce privește înțelepciunea sunt cu mult mai presus, pentru că ne întrec prin ascuțimea minții“. Din păcate, „… sunt însă șireți, mincinoși, vicleni, înșelători, bănuitori în orice lucru și întotdeauna bucuroși să-i amăgească pe străini.“ Nu am reușit să mă conving de adevărul zicerilor de mai sus, cei cîțiva chinezi autentici cu care am intrat în dialog, profesorii Song Shaofeng, Ding Chao, Gao Xing, Zhang Siying, Su Yan, excepționala vorbitoare și traducătoare din literatura română, Elvira, o studentă care învață românește, plus alți cîțiva mi-au stîrnit admirația pentru modul în care fac din România și din cultura noastră un orizont. Nu am detectat niciun pic de viclenie, dimpotrivă.

Societatea chineză pare să fie o lume specială. Și reiau vorba co-naționalului nostru, Mircea Vulcănescu, care se referea la lumea românească, dar care poate fi aplicată și în acest caz: dacă printr-o calamitate poporul chinez ar dispărea, populația care ar veni în același spațiu s-ar transforma tot în poporul chinez. E o fatalitate? Și în legătură cu noțiunea de popor, Yu Hua are o teorie extrem de exactă și, de ce nu, dureroasă: „Nu știu să mai existe în chineza de azi vreun cuvînt la fel de straniu ca popor – un cuvînt care apare peste tot, dar pe care oamenii par să nu-l vadă niciodată“. Nu cred, de asemenea, că același cuvînt, în românește, nu și-a pierdut, de asemenea, actualitatea. Suntem, ca și chinezii, între ultimii coloniști ai lumii, se pare. Cu ce efect?

Unul dintre cele mai mari tîrguri de carte din lume, ca mărime a spațiilor de expunere măcar, se desfășoară, în acești ani, la Beijing, într-o țară în care literatura lumii a fost interzisă, efectiv, o bună perioadă, în timpul „revoluției culturale“ (vîrful de formă a fost aproximativ între anii 1966-1977). Lectura unor Balzac, Dostoievski sau Dumas era conside rată crimă și suportai consecințele dacă „îți otrăveai“ mintea cu operele lor. Cine nu își ardea cărțile din casă, altele decît cele semnate de Mao Zedong și Lu Xun, prietenul celui dintîi, era considerat inamic public și pedeapsa putea merge pînă la cea capitală. Cartea lui Dai Sijie, Balzac și Micuța Croitoreasă chineză, este o probă a acestei perioade, una de evaziune din procesul de reeducare și de spălare a memoriei. Alte „probe“ le găsim în China în zece cuvinte, în mărturisirile lui Yu Hua, el însuși beneficiar al acelei perioade cînd orice carte din literatura lumii era considerată „buruiană otrăvitoare“ și trebuia să te auto-denunți dacă vedeai sau atingeai așa ceva. În anul 1977 așa-zisa „revoluție culturală“ s-a încheiat, iar Yu Hua povestește despre re-întîlnirea cu cărțile în librărie: „Cînd au adus pentru prima dată în librăria de la noi din oraș cărțile lui Tolstoi, Balzac și Dickens a fost o nebunie la fel de mare cum e acum cînd apare vreo vedetă prin locuri uitate de lume. Toți alergau de colo, colo și-și înălțau gîturile să vadă mai bine. Pentru că prima dată nu a fost adus decît un număr limitat de volume, în librărie era lipit un anunț care spunea că trebuia să stai la coadă să iei un cupon pentru cărți; fiecare persoană avea voie să ia un singur cupon și cu fiecare cupon se puteau lua doar două cărți“. Astăzi, la „Tîrgul Internațional de Carte de la Beijing“, la ediția jubiliară dedicată celei de-a 70-a aniversări a Republicii Populare Chineze, pavilioanele erau înțesate de cărți. Nu știu care este statistica în ceea ce privește „consumul de carte“, dar trebuie să spun că pavilioanele cu cărți au fost luate realmente cu asalt de tineri, în zilele în care am fost martor, că în metrou am văzut o mulțime de chinezi „globalizați“, cu ochii fixați în telefon, dar am văzut mulți, foarte mulți, cufundați în lectura de carte sau reviste. Cum au supraviețuit scriitorii în acea perioadă? Unii s-au auto-denunțat pentru „gîndire subversivă“, unii s-au sinucis, alții au reușit să plece în exil. Mo Yan, care a făcut, zice-se, niște necesare compromisuri, ca să reziste, este îngăduitor: „În orice țară există anumite restricții pentru scris“; dar care pot fi depășite, o spune tot el, prin „abordare subtilă“. Nimic mai adevărat, în Obosit de viață, obosit de moarte abordarea subtilă a interdicțiilor din societate dă profilul „realismului magic de sorginte chineză“. Un mort trăiește în paralel realitatea comunistă chineză, în virtutea metempsihozei și depune mărturie despre ceea ce vede, interpretează ca și cum ar fi posesorul libertății totale cîștigate prin moarte. Magia scrisului excede realitatea brutală.

Un proverb chinezesc spune că „ziua în care te decizi să faci un lucru important este ziua ta norocoasă. „Așa am considerat și noi ziua în care am decis să atingem Marele Zid Chinezesc, obsesia oricărui pămîntean, în fond. Marele Zid Chinezesc se vede, zice-se, de pe Lună. Noi am văzut soarele de pe Marele Zid, parte într-un șuvoi aparent nesfîrșit de oameni care își făceau călătoria ritualică sau doar turistică. Marele Zid Chinezesc este, dincolo de „o minune a lumii“, o nebunie a istoriei. Din ghidurile de prezentare aflăm că zidul are aproximativ douăzeci și unu de mii de kilometri. Ca raport cu ceea ce știm noi despre mia de kilometri, am în minte faptul că din Piatra Neamț pînă la Viena sunt exact o mie de kilometri. De aici pînă la a înmulți distanța cu douăzeci și unu pare un lucru greu de cuprins cu mintea. Și cu pasul. Că se vede de pe Lună, nu avem mărturia niciunui potențial locuitor al astrului ceresc, cum nu avem nici confirmarea vreunui cosmonaut care a aselenizat. Cel care a avansat această idee fiind, în anul 1754 anticarul britanic William Stukeley, care a menționat într-o scrisoare faptul că „Zidul lui Hadrian e întrecut doar de Marele Zid Chinezesc, putând fi văzut de pe Lună“. Ce alte lucruri a mai văzut de pe lună anticarul britanic, la anul 1754, e greu de precizat, Casa Poporului nu exista pe atunci, ca să o numească, probabil că a contat în această apreciere și calitatea whisky-ului scoțian. Cum s-a făcut Marele Zid e o poveste la fel de dureroasă, precum cea a construcției piramidelor, fiindcă la baza acestuia dramele și jertfele individuale și colective depășesc blînda așezare în zidul de mănăstire a Anei lui Manole. După ghidurile de prezentare, începutul a fost făcut de primul împărat al Chinei, Qin Shi Huangdi, care a trimis peste 300.000 de oameni, în special țărani și prizonieri politici, să muncească la acest proiect gigantic. Construcția zidului a început într-o zonă muntoasă, astfel că din lipsa argilei zidul a fost ridicat din piatră așezată straturi. Primii inamici respinși cu acest zid ar fi fost popoarele migratoare din neamul hunilor. După 1498, în timpul împăratului din Dinastia Ming, Hongzi, Marele Zid a fost completat, refăcut, ca mijloc de apărare împotriva mongolilor. Am aflat că nu există o hartă completă a zidului, că (mai) nimeni nu l-ar fi străbătut, la pas, dintr-un capăt în altul. Cu o excepție, totuși. Există o legendă, reluată și de Mo Yan, care spune că în timpul construcției zidului, o femeie, Meng Jiangnu, a venit să își viziteze soțul care lucra la acest edificiu. Numai că acesta decedase, iar ceilalți constructori nu au putut să îi spună adevărul și au mințit-o că soțul ei este „în următorul turn“, ea a mers din turn în turn de la un capat la altul al Zidului. În final, la ultimul turn, a aflat adevărul și a început să plângă atât de tare încât lacrimile ei au creat o breșă în Zid. Astăzi, acolo se află un templu ridicat în cinstea ei. Nu am ajuns pînă acolo, evident, în cei doi, trei kilometri de zid străbătut am putut reflecta, cu aparatul de fotografiat în mînă, la fragilitatea și vulnerabilitatea orașul Interzis este o atracție în Beijing, nu avea cum să ne scape. De asta, în primele clipe libere am luat taxiul (Huber-ul funcționează impecabil! Ieftin și bun!) și am ajuns la Orașul Interzis. Dar dacă tot se numește interzis, ei și nouă ne-a rămas, pe mai departe, interzis. Fiindcă biletul de intrare se achiziționează cu cîteva zile mai înainte, mai ales în perioada de vară, iar a cumpăra de pe „piața neagră“ nu e cea mai bună afacere, prețul este de pînă la o sută cincizeci de dolari. Dar cu un pic de imaginație, stînd în fața porților mari, pe acolo pe unde se tîra o coadă enormă de posesori de bilete, am putut reflecta sau reface cu gîndul ce spunea Nicolae Milescu, care nici el nu reușise să intre, dar care se informase pentru urmașii la fel de nenorocoși: „În lăuntrul celui de-al treilea zid, care acoperă mai mult loc decât celelalte două ziduri, locuiește însuși hanul și aici nu pătrunde nimeni în afară de eunucii și de îngrijitoarele acestora, care trăiesc în apropierea împăratului.“ Nefiind nici eunuci, nici „îngrijitoare“, am rămas mai departe pe dinafară. Ca „bibliografie ajutătoare“ am luat din memoria imediată și filmul „Ultimul împărat“, bijuteria lui Bernardo Bertolucci, în care strălucește Peter OToole, și care poate fi consultat, vizionat, în continuare, de pe internet.

Și fiindcă tot ne-a rămas interzis „orașul interzis“, am trecut să salutăm Mausoleul lui Mao Zedong din Piața Tienanmen, acolo unde era, evident, o coadă imensă. De pe un pliant de prezentare am aflat că, deși Mao își dorise să fie incinerat, la moartea sa, în 1976, urmașii au decis altceva. Astfel, într-un an, cu materiale din toată China (granit din provincia Sichuan, porțelan din Guangdong, pământ din Tangshan, pietre colorate din Nanjing sau cuarț din Muntii Kunlun) mausoleul a fost gata. Interesantă a fost competiția de alegere a sicriului de expunere a lui Mao, pentru asta a fost declanșat un concurs național, în finală ajungînd nu mai puțin de 24 de exponate. Coșciugul de la Fabrica 608, testat seismic în cazul unui cutremur de 8 grade pe scara Richter, a fost cel care a cîștigat. Ingineri, cercetători și medici au lucrat apoi, împreună, pentru a armoniza culorile, unghiurile și intensitatea luminoasă, astfel încît culoarea pielii să fie mai aproape de culoarea feței unui om viu. Din păcate, am condus cu privirea doar coada imensă de la intrarea în Mausoleu. Nu știu dacă aici am fi putut găsi bilete la preț de speculă, dar nu am mai insistat.

Securitatea persoanei nu este o problemă în Beijing, ne-au spus-o chiar localnicii, se zice, de altfel, că nu există niciun centimetru de spațiu public care să nu fie monitorizat video. Nu am văzut și nu am simțit celebrul smog, despre care se vorbește că ar fi într-o capitală cu peste douăzeci de milioane de locuitori statornici, cărora li se adugă, în fiecare zi peste zece milioane, care trec cu treburi sau ca turiști. Deși sunt mulți, nu ai senzația de aglomerație, străzile cu cîte cinci benzi pe sens de mers dau fluiditate traficului, „parcul de mașini“ este impresionant, prin noutate și mărci, dintre cele mai scumpe. Nu am văzut, nici măcar pentru poză, vreo hîrtie aruncată aiurea, pe stradă sau în parc, niciun chiștoc de țigară. Cum e de remarcat faptul că există toalete publice peste tot, gratis, curate ca mai toate spațiile publice. Strada îți dă sentimentul mușuroiului, fiecare pare să se deplaseze cu o treabă. Cred că noi eram cei mai lenți, curiozități în peisajul momentului.

De la Yu Hua am reținut o glumă cu specific, referindu-se la spiritul de imitație, dar și la determinarea fără egal în născocirea „chinezăriilor“ de către con-naționalii săi: „La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul. Restul este Made in China.“ Milescu Spătarul are și el o abordare asemănătoare care spune că „… (…) orice ar fi, măcar o nimica toată, ei nu lasă să se risipească și adună petice mici de piele, diferite oase, pene, orice fel de păr și, ca niște zgârciți, adună până și orice baligă de vită și din toate născocesc și își fac lucruri folositoare.“ Ieșind în piața publică, ca să încerc mărfurile chinezești, am mai aruncat, preventiv, un ochi în cartea lui Spătaru-Milescu, unde citesc negru pe alb că „…neguțătorii lor sunt foarte vicleni și min ­cinoși, toți se străduiesc să înșele și nu se rușinează să ceară o sută de ruble pentru ceea ce prețuiește una și când sunt ocărâți pentru că îndrăznesc să ceară prețuri atât de nerușinate răspund: N-ai decât să dai mai puțin; cu vorba eu nu ți-am luat nimic“. Andrei Novac, care mai fusese pe acolo, mă avertizase în același sens: „Negociezi la sînge. Le și place negocierea, să știi, se implică“. În general nu negociez, nici la piață, nici la magazin, însă avertizat din mai multe părți am încercat și eu „deliciile“ negoțului pe străzile și în piețele pe care le-am întîlnit în cale, în Beijing. O pălărie din paie de orez, specifică, în zona „marelui zid“ este la ofertă la două sute de yuani, aproximativ treizeci de dolari, după negociere o adjudec la douăzeci de yuani. După ce m-am pricopsit cu ea m-am întrebat, firește, dacă și la ce îmi trebuie. Arta „negocierii“ îmi eclipsase spiritul practic, „simțul necesității“. La ceainărie, punga cu cincizeci de grame de ceai, delicios ce e drept, e la ofertă 150 de yuani, cumperi în final, în timp ce te îndrepți spre ușa de ieșire, cu 15 yuani. Ei, la așa preț, cu satisfacția că ai co-participat la un act de negoț, mai iei cîteva punguțe, pe care proprietarul ți le dă cu febrilitate, ca să nu te răzgîndești, dar și oftînd demonstrativ, ca și cum ar suferi o mare pierdere. După ce faci plata, mai primești un ceai și invitația să mai treci.

Deși nu anticipasem o ieșire în China, am scris recent și eu un text, „Made in China“, care tradus, între altele, de Su Yan, admirabila chinezoaică îndrăgostită de limba română și de România, a stîrnit aplauzele vizibil întețite dar și politicoase (cred) ale auditoriului de la Tîrgul Internațional de Carte de la Beijing: „De la prima carte semnată de mo yan/ pe care am citit-o/ am spus că va lua premiul nobel/ lucru de care academia suedeză a ținut cont// (mulțumesc, academia suedeză, sper/ să colaborăm mai departe/ mai am cîteva propuneri/ o să revin cu amănunte de asta/ nu vă faceți planuri pentru mult timp);// deși cu mult timp înainte de a citi/ obosit de viață, obosit de moarte/ mîncam conserve made in china/ îmbrăcam haina made in china/ mă scăldam în parfumuri made in china;// da, guvernul meu e unul made in china/ am citit asta pe marginea fotografiei de grup,/ pînă și limba română pe care o vorbesc/ politicienii din fotografie este made in china;// pe sînul tău azi am citit made in china/ sărutul tău de dimineață a fost made in china/ vin și trec anotimpuri made in china/ le petrec cu o tristețe made in china;// seara chiar m-am gîndit la bucătăreasa/ lui confucius și i-am dat dreptate:/ omul nu e decît holograma unui univers/ proiectată într-un bob de orez/ preparat după o rețetă secretă.“ Nu numai rețeta ne-a rămas secretă, cred că și China ne rămîne, încă pentru multă vreme, la fel de secretă.

Milescu Spătarul este extrem de sintetic și exact cînd vorbește despre religiile chineze, spunînd că sunt trei tendințe, cea mai importantă fiind cea filosofică, care îl are în centrul atenției pe Confucius. „Confucianiștii“ recunosc un singur Dumnezeu, numit „împăratul ceresc“ și ei consideră că numai împăratul însuși poate să îi aducă jertfă și nu orice muritor. Din păcate, în Beijing timpul se rostogolește spornic pe distanțe mari, așa că am reușit să vizităm doar Templul Lama, construit în anul 1694, după trecerea co-naționalului nostru, nu și Templul lui Confucius, care era peste drum, dar care era închis după orele 17, ceea ce ne-a permis doar o fotografie în fața porții de intrare. Templul Lama a fost inițial palat al împăraților chinezi, care s-au mutat mai apoi în Orașul Interzis și au oferit lăcașul, după 1749, călugărilor tibetani, cei care urmăreau „restaurarea eticii ascetice susținute de Budhha“. Aici am văzut statuia celui mai mare Budhha din lume, realizată dintr-un singur trunchi de santal, de peste 26 de metri, din care 9 metri sunt îngropați în pămînt. Statuia se mai numește și „Budhha al viitorului“, este tapetată cu foiță de aur și, se spune că, dacă arzi cîteva bețigașe parfumate în cuptorul din fața „Pavilionului Celor 10 000 de Fericiri“, toate cele 10 000 de fericiri rîvnite le atingi în această viață. Nu am ezitat, firește, am ars două mănunchiuri consistente de bețigașe, ca să simt „aroma fericirilor“.

A existat și o tendință de creștinare a Chinei, despre care Milescu dă informații extrem de concrete. Astfel, aflăm că Sfîntul Apostol Toma a propovăduit creștinismul în India, de unde a ajuns în China prin ucenicii săi. În acea vreme, China a avut și un mitropolit „pus sub ascultarea patriarhului de Alexandria“ și care semna ca „mitropolit al întregii Indii și întregii Hina“. Marco Polo însuși depune mărturie despre mulțimea creștinilor din China, iar descoperirile arheologice mai recente vorbesc de „racle de marmură“, albe, care au semnul crucii. Revoluția culturală a distrus Biserica Ortodoxă aproape complet. La fața locului am aflat că acum în Beijing există o biserică ortodoxă, ca efect al prezenței populației rusești, tot mai numeroasă în zonă. În alte părți ale Chinei au prins misiunile de evanghelizare, cele care oferă confort spiritual și iluzia unei mîntuiri mult mai rapide, negociabilă chiar.

Cînd vorbesc despre o lume pe care am cunoscut-o nemijlocit, încerc să răspund la întrebări puse sau nepuse, dar care plutesc în aer. De asta, iată cîteva întrebări la care am tot răspuns de cînd m-am întors (oare chiar am fost …?), care sunt de neocolit.

Cum e mîncarea la chinezi? Orez și iar orez…? Mîncarea e cu specific, fructe de mare, pește, carne, supe, în combinații care mai de care mai spectaculoase, bețișoarele cu care se mînuiesc bucatele cred că sunt o bună frînă ca să nu mănînci spre îndestulare.

O întrebare firească: se bea în China? Deși citisem în folclorul lor că „cine bea, nu știe despre daunele vinului; cine nu bea, nu știe despre avantajele lui“, nu prea am văzut bețivani pe stradă. Berea pare să fie cel mai bun „instrument“ pentru beție, una apoasă și cu puține grade. În perimetrul „tîrgului de carte“ nu exista la vînzare nici măcar bere. Sake-ul, zice-se tradițional, l-am băut într-un restaurant japonez. Avea gustul unui rachiu de tescovină, dacă treceai de prima înghițitură, duceai treaba pînă la capăt.

Dacă am auzit de ceva execuții pe stadioane, cică la ei mai e posibil…? Da, am auzit și am primit un avertisment de la Ministerul de Externe că manipularea și deținerea de droguri se pedepsesc „capital“. La fel și actele de corupție majore se sfîrșesc cu execuții publice, pe stadioane. Dacă s-ar proceda și la noi astfel, probabil că s-ar suspenda campionatul național de fotbal, fiindcă stadioanele ar fi ocupate zi lumină și noapte întuneric.

Ce politică au, totuși, chinezii…? Greu de spus. Yu Hua vorbește despre o „voioșie“ cu care clasa politică experimentează ideologii și nuanțe ale acestora, fără să anticipeze consecințele. Și tot de la el rețin un fragment din „Cartea legilor“ din epoca Tang (618-907), care, zice, e foarte valabilă în China de azi. Poate și la noi? „Țările pe cale de distrugere prezintă următoarele semne sigure: au prea multe legi; aceste legi se bat cap în cap; aceste capete care se bat par să fie fără de cap; dar capul nu face decît să emită legi; prin care să fie apărat capul; de prea multele legi date; care legi, se bat cap în cap; și obligă, astfel, capul să dea o nouă lege; împotriva celor care înmulțesc legile“

Cu cine am mai fost în China, la Tîrgul Internațional de Carte? Am fost mai mulți, în „valuri“ care s-au întins pe parcursul unei săptămîni. M-am întîlnit, am călătorit, am vizitat împreună cu unii Beijingul și împrejurimile, cu alții nu m-am văzut acolo dar știu că au fost, unii cu funcții, dînd seamă despre calitatea de „invitat de onoare a României“, alții cu treabă „de tîrg“: Mirel Taloș, Bela Dan Krizbai, Irina Cajal Marin, Dinu Flămând, Marius Stoicescu, Corneliu Antoniu, Eugeniu Nistor, Corneliu Zeană, Constantin Lupeanu, Adrian Lesenciuc, Aura Christi, Marina Almășan, Paul Gorban, Eugen Uricaru, Daniel Cristea Enache, Dana Oprică, Vasile Dîncu, Tudor Hatmanu, Andrei Potlog, Elena Racu, Aurel Maria Baros, Marius Chelaru, Adi Cristi, Cosmin Perța, Lucian Alexiu, Gabriel Coșoveanu, Horia Gârbea, Victor Neumann, Ioan Aurel Pop, Silvia Colfescu, Andreea Răsuceanu, Ioan Pintea, Traian Ștef, Dan Tomozei, Florina Ilis, Varujan Vosganian, Angelo Mitchievici. Vor mai fi fost și alții, iertare pentru omisiune. Cel care s-a ocupat de „bucătăria“ standului României, din cîte am văzut, prezent peste tot și discret în același timp, a fost Andrei Novac.

Dacă mă gîndesc să mai ajung în China… ? Răspund și eu rabinic, cu vorbele înțeleptului Hong Zicheng: „Atunci când ai făcut 95 la sută dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta.“ În cele cinci la sută dintre procentele rămase, sper să mai fie (și) o revenire în China.

Beijing, Piatra Neamț, august 2019dar și la măreția ființei umane. Și am trăit emoția atingerii unei obsesii pentru fiecare pămîntean rațional. Ca amănunt, există și o competiție sportivă, un maraton care constă în urcarea și coborîrea în pas alergător a celor 3700 de trepte, asta însemnînd un efort considerabil, firește. Noi am preferat, totuși, telecabina, care ne-a „aruncat“ în șapte minute tocmai pe spinarea uneia dintre cele „șapte minuni ale lumii noi“.