Fatalitate divină sau operă umană?

în corespondența pe care o poartă cu Regii Catolici după ce ajunge la pămîntul pe care noi îl cunoaștem drept America, Cristofor Columb folosește, pentru a se referi la acele teritorii despre care credea că se găsesc în Asia Orientală descrisă de Marco Polo, un citat biblic: „ceruri noi și un pămînt nou“ (Isaia, 65, 17). Această formulare a profetului se găsește, foarte probabil, la originea îndepărtată a expresiei noastre curente, „Lumea Nouă“, pe care o utilizează și Amerigo Vespucci în 1503 – mundus novus. De îndată ce expediția lui Magellan a arătat cu claritate că teritoriile la care ajunsese Columb erau diferite de India mirodeniilor, situată în Orientul îndepărtat, se pune stringent problema identității aborigenilor. Cine sînt? Cum au ajuns acolo? Sînt ei urmașii lui Adam și ai lui Noe? Răspunsuri ce ne pot părea astăzi curioase au fost emise atunci de erudiți dintre cei mai serioși. De pildă, că locuitorii recent descoperitului continent sînt urmașii celor zece triburi ale lui Israel, dispărute fără urmă în timpul deportării asiriene de la sfîrșitul secolului al VIII-lea î. Cr., sau că nou-descoperitul continent este de fapt enigmaticul ținut biblic Ofir. Remarcabilă a fost, la 1590, ipoteza iezuitului José de Acosta, confirmată de descoperirile moderne: existența, în nordul continentului american, a unei zone apropiate de Asia Extrem-Orientală pe unde locuitorii acestei din urmă regiuni ar fi putut trece în America.

De la a descoperi o lume nouă, a se uimi în fața peisajelor ei fabuloase, a îi căuta bogățiile și a-i descrie pe locuitori mai întîi ca pe niște „buni sălbatici“ iar apoi ca pe niște canibali idolatri și depravați, pînă la a întreprinde cucerirea ei și creștinarea aborigenilor – de bunăvoie sau cu forța – aproape că nu a fost decît un pas. Pas care a făcut obiectul unei foarte bogate istoriografii spaniole în care au fost exprimate poziții diferite, adesea contradictorii, față de cucerirea, convertirea la creștinism și modalitățile de administrare a noilor teritorii. Nu s-a păstrat, însă, doar „vocea“ puternică și nuanțată a învingătorilor, ci și aceea a învinșilor, mai slab reprezentată din punct de vedere cantitativ, dar nu mai puțin importantă ca semnificație istoriografică. Pe aceasta din urmă o înfățișează cartea de față.

Volumul pe care îl prezentăm face parte dintr-o extrem de interesantă „familie“ de cărți și anume acelea care înfățișează evenimentele istorice din punctul de vedere al „celuilalt“, fie el învingător sau învins: avem, astfel, relatările cuceririi Constantinopolului redactate atît de istoricii bizantini, cît și de cei turci; ni s-au păstrat mărturiile despre cruciade atît ale creștinilor, cît și ale arabilor. Și, iată, putem citi și mărturiile aztecilor cuceriți de către Hernán Cortés între 1519-1521.

Aztecii posedau o literatură diversificată în propria lor limbă, náhuatl, literatură încredințată atît memoriei și transmiterii orale, cît și unei scrieri proprii, ce poate fi caracterizată drept logografică, posedînd însă și elemente de fonetism; aceste din urmă documente au fost în mare măsură pierdute în urma cuceririi. Martori azteci ai cuceririi sau urmași ai acestora au alcătuit însă relatări în proză ale evenimentelor dramatice care s-au soldat cu zdrobirea imperiului lui Moctezuma, precum și poeme ce evocă sentimentele tulburătoare ale celor cuceriți. Acestea au fost elaborate în náhuatl, limbă „salvată“ datorită strădaniei unor misionari, la rîndul lor istoriografi: franciscanul Bernardino de Sahagún, dominicanul Diego Durán au elaborat nu doar istorii ale Noii Spanii, ci și sisteme de notare a limbii aztecilor cu ajutorul alfabetului latin. Pe lîngă aceste „memorii de război“, s-au mai păstrat și unele texte religioase, poezie lirică și epică, legende, învățături morale.

Autorii acestor documente – fie că este vorba despre cronici „în imagini“ elaborate conform sistemului scrierii tradiționale aztece, fie că este vorba de scrieri în limba náhuatl consemnată cu alfabet latin – oferă un tablou complet al cuceririi Mexicului de către Hernán Cortés, de la semnele cerești care au anunțat o nenorocire încă necunoscută, pînă la căderea capitalei aztece Tenochtitlán.

Mai întîi au apărut semnele prevestitoare, căci cerul le-a vorbit aztecilor în propriul său limbaj, arătându-le ceea ce astronomii de azi ar numi, probabil, o cometă: deja cu zece ani înaintea sosirii conchistadorilor, s-a văzut pe cer un fel de spic de foc din care, ca dintr-o rană, părea să curgă un sînge de foc; templul zeului solar s-a aprins de la sine, iar templul zeului focului a ars, lovit de fulger; din cer a țîșnit foc, apa lacului a început să fiarbă, o străveche divinitate feminină a gliei s-a arătat plîngînd, în năvoadele pescarilor s-a prins o pasăre ce purta pe cap o oglindă în care se vedeau stele vestitoare de rău…

Toate acesea au fost puse, ulterior, în legătură cu debarcarea lui Cortés din 22 aprilie 1519, urmată de un război sîngeros. Totuși, cînd a primit primele vești despre „turnuri sau mici munți ce pluteau pe valurile mării“ (p. 51), neliniștit și dezorientat, împăratul Moctezuma a înclinat să creadă că acele apariții – corăbiile conchistadorilor – îl aduceau înapoi pe străvechiul zeu al Mexicului, Quetzalcoatl, care, conform tradițiilor aztece, făgăduise că se va întoarce. Documentele mărturisesc în mod transparent ambivalența reacțiilor indigene față de spanioli: spaima în fața unor străini care își arată intențiile războinice și evlavia față de zeii așteptați. Sfîșiat între sentimente contradictorii, deprimat, incapabil de a lua o decizie, stăpînul a cîteva milioane de supuși dintr-un imperiu ce se întindea de la Oceanul Pacific pînă la Golful Mexic și din centrul Mexicului actual pînă în zona Guatemalei îl întîmpină pe cuceritor cu venerația datorată unui zeu: „Ai venit din nori și din cețuri ca să te așezi din nou pe tronul tău“ (p. 101). În alt moment, lui Cortés i se oferă o jertfă de sînge pe care acesta o refuză, dezgustat (p. 71). Daruri rituale de o bogăție fabuloasă (pp. 61-62) îi întîmpină pe noii veniți încurajîndu-le, dacă mai era nevoie, lăcomia. Totuși, această din urmă trăsătură de caracter nu le rămîne ascunsă autorilor azteci care-i arată pe conchistadori pipăind aurul cu degetele, „ca niște maimuțe“, părînd „extaziați, ca și cînd li se luminaseră și li se înnoiseră inimile“ (p. 89). Dar oare zeii azteci nu erau și ei lacomi de jertfe omenești?

Senzația pe care o are cititorul este că, în pofida efortului de a consemna și de a înțelege ceea ce li s-a întîmplat, autorii acestor texte nu reușesc să discearnă cauzalitatea evenimentelor: fatalitate guvernată de zei cu o voință de nescrutat sau forțe omenești care le sînt superioare? Desigur, aceasta din urmă nu este formularea lor, dar ea poate fi dedusă din lectura atentă a textelor. Fiindcă, deși par convinși, cel puțin la început, de caracterul divin al spaniolilor, aztecii identifică, în termenii lor, superioritatea armelor de foc și a unei tehnici de război care le depășește posibilitățile de a replica. Departe, însă, de a formula astfel de ipoteze „pozitiviste“, ei par complet blocați în surpriza pe care le-o provoacă nu doar armele, armurile, caii (descriși ca niște cerbi), ci și fiecare element al înfățișării europenilor și pînă și hrana lor. Această uluire în fața unei alterități de neînțeles pare a fi fost, dacă citim printre rînduri, cea mai eficientă circumstanță care a dus, cel puțin într-o primă fază a cuceririi, la victoria europenilor.

Cartea este alcătuită ca un foarte interesant puzzle de surse organizate în ordinea cronologică a evenimentelor prezentate, de la perioada anterioară sosirii spaniolilor pînă la cucerirea capitalei lui Moctezuma. Un foarte interesant capitol final vine să completeze această perspectivă istorică, dînd indicații sumare, dar grăitoare asupra urmărilor cuceririi văzute de asemenea prin prisma unor documente elaborate de urmașii generației cucerite. Astfel, o scrisoare din 1556 adresată regelui Filip al II-lea de către un fiu al lui Moctezuma împreună cu alți nobili azteci denunță abuzurile noilor puternici ai zilei, implorînd ca episcopul de Chiapas – celebrul Bartolomé de las Casas – să le fie apărător (pp. 187); o alta, din 1560, îi cere aceluiași rege să îmblînzească tributul de nesuportat impus de slujbașii regali. O mărturie nahua de la 1710 încearcă să se prezinte drept un text redactat în 1531 pentru a justifica revendicări juridice din momentul elaborării. Un fragment dintr-o piesă de teatru aparținînd probabil secolului al XVIII-lea, scrisă tot în náhuatl, îl evocă, încă, pe Moctezuma. Cîteva alte documente din secolul XX arată durabilitatea unei tradiții cu rădăcini precolumbiene într-o limbă care, în contemporaneitatea noastră, face încă eforturi de supraviețuire literară.