„Comedia este tragedie plus timp” zice Lester, unul din personajele lui Woody Allen. Cît timp? – mă întreb. De cîți ani avem nevoie ca să putem rîde de ce am plîns? Ce distanță temporală trebuie să punem între noi și suferințele noastre mai vechi? Se schimbă așa de ușor hohotele de plîns în hohote de rîs? N-am răspuns la aceste întrebări, dar îl voi căuta în continuare.
Acum treizeci și unu de ani eram, ca majoritatea românilor, în mijlocul unei epoci de care abia astăzi începem să rîdem cu adevărat, în raport cu dictonul lui Woody Allen. Cei care nu sîntem „păliți” de nostalgie (dictatură plus timp?) și de o tîrzie admirație pentru Ceaușescu „pe vremea căruia se făcea școală și toți aveau loc de muncă și salariu asigurat”.
Marea mea temere, atunci, era că se va găsi un remediu miraculos care i se va administra cuplului Ceaușescu, în așa fel încît să trăiască veșnic și să ne îngroape pe toți. Deși era absurd, gîndul ăsta mi-a trecut prin cap destul de des. Nu vedeam nici o ieșire și, deși cred că am o imaginație destul de productivă, n-am reușit, niciodată, să-mi închipui cum se va termina Epoca. Îmi era clar că nu vom scăpa niciodată. Pentru că, pe atunci, se vorbea că, după eventuala (și pentru mine improbabila) moarte a celui mai iubit fiu, va veni la cîrmă „cel mai iubit nepot” al poporului, Nicu Ceaușescu. Eram condamnați.
(Astăzi cînd sînt pus să evoc acele vremuri, în dialog cu mulți francezi pe care-i întîlnesc, aproape că mă îndoiesc și eu de propriile amintiri. Uneori evit să spun totul pentru a nu fi bănuit de mitomanie. Cum să spui că aveai două ore de televizor pe zi? Cum să te creadă că, în unele orașe, apa caldă venea, pe cartiere, o dată pe săptămînă? Că „se tăia” curentul în mod regulat? Că nu aveai pașaportul la tine? Că printre prietenii și cunoscuții tăi erau unii care te turnau la Securitate? Că a existat un decret care a condamnat populația la înmulțire forțată? )
Trăiam, în anii ’80, cea mai cruntă dictatură europeană a epocii și speranța era o dovadă de mare curaj. Iar să rîzi de sistem era o formă de inconștiență. Dar și de supraviețuire. Încerc să pun „o piedică în calea uitării” și să povestesc un episod care acum chiar e de rîs. Deși, atunci, era o expresie a mizeriei cotidiene, a penuriei de alimente, a cenușiului în care trăiam, povestioara asta e comedie.
Cadrul general: cozi la alimente (reflexul omului de rînd: întîi se așeza la coadă și apoi întreba ce se dă), magazine goale, rații la ulei și zahăr distribuite o dată pe lună la alimentara unde erai arondat.
Peste mine a dat norocul și am aflat de la un fost prieten foarte bun (transformat într-un personaj de nerecunoscut), angajat la Clubul Rapid, șef peste programele de meci tipărite, că pot să fiu „împins” pe o listă a lui Rică Răducanu, distribuitor de pui pe sub mînă. Aveam privilegiul ca, o dată la o săptămînă, două, să primesc, contra cost, doi pui tăiați. Aveam de crescut un copil, puii de la Rică erau aur curat pentru noi. Bine, vă puteți întreba, avea Rică Răducanu fermă clandestină de crescut pui? Nu, nu avea. Explicația e alta. Deși nu mai juca nici la națională, nici la Clubul Rapid unde era angajat (antrenor de portari), Rică Răducanu făcea „un ciubuc” și juca, cumva neoficial, la echipa de fotbal a Avicolei Crevedia, o mare firmă producătoare de carne de pasăre, un fel de combinat, din apropierea Bucureștiului. Rică era portarul acelei echipe (dintr-o divizie inferioară, poate chiar din campionatul județean). Numele lui aducea lume pe stadion. Și, deși nu am fost la niciun meci de-al lui la Avicola, pentru că Rică avea umor, cred că și spectacolul pe care îl făcea pe teren făcea toți banii. (Nu știu dacă e o legendă, dar se spune că Rică a fost singurul portar din lume prins în ofsaid pe teren.) „Contractul” dintre Rică și Clubul Avicola era nu pe bani, ci pe marfă. Adică pe pui. Un portbagaj la fiecare meci. Cum meciurile erau duminica, marfa era valorificată de luni dimineața și puii distribuiți conform listei. Lista lui Rică. Pe care, cu ajutorul fostului meu prieten, Radu Călin Cristea, am reușit să ajung și eu.
Avînd șansa să stau de vorbă cu „furnizorul”, am aflat că primii de pe lista lui erau doi milițieni care, coincidență, îl așteptau în dreptul restaurantului „La Doi Cocoși“. Rică oprea și nici nu mai cobora. Milițenii deschideau portbagajul și-și luau porția. Fără să plătească. Pentru că, în schimbul puilor, din două în două duminici, milițienii închideau ochii și se făceau că nu observă numărul de la mașină. Pentru cei născuți mai tîrziu, o explicație: ecologist avant la lettre, Ceaușescu (și echipa) au redus ciculația automobilelor (au raționalizat-o), astfel încît într-o duminică circulau autoturismele care aveau număr de înmatriculare cu soț, în altele, cele fără soț. Așa încît, fiind proprietarul unei singure mașini, nu puteai să te folosești de ea decît din două în două duminici. Asta cînd circulația era permisă. Au fost luni întregi, cam de la căderea primei zăpezi, pînă tîrziu, în martie, cînd circulația autoturismelor particulare era oprită. Să se evite accidentele și poluarea. Asta, desigur, spre binele populației. (Metoda Ceaușescu, a circulației duminicale alternative, a fost aplicată în unele orașe ale lumii și nu știu dacă nu mai e aplicată încă. Semn că, într-adevăr, comunismul a făcu pui ecologiști, pentru că tot discutăm de Avicola).
Revin la Rică și la cei doi milițieni de lîngă „La Doi Cocoși”. Ca să îl lase pe Rică să trecă cu mașina și cînd nu avea dreptul, milițienii „își luau dreptul” (expresie care desemnează participarea la actul corupției în calitate de beneficiar) sub formă de pui. „Și, măi, nenică, prăpăd într-o duminică. Mă anunță președintele clubului că nu au tăiat pui în ultimele zile, nu au marfă pentru portbagaj”, povestea Rică. „Cum, nenică, să nu ai pui? Da’ cum ne-a fost înțelegerea?! Ei că să ne scuzi, că dăm altă dată mai mult, c-o fi, c-o păți”. Rică, fiind om de cuvînt, nu se putea întoarce fără marfă, cum să le explice celor de pe listă că nu are ce le livra?! Și atunci i-a venit ideea genială. (Mai fac o paranteză pentru a vă povesti, tot în legătură cu Rică, o idee genială de-a lui: în cantonament cu Naționala, la cantină, Rică stătea la masă cu un jucător cunoscut zis „Procurorul”. Pe masă, ca desert, erau două mere, unul mai mare și mai frumos, unul mai puțin atrăgător. Cum Rică a terminat mai repede, a luat mărul mai mare. Celălalt, un pic intrigat, i-a zis „Mări, Rică, nu ai procedat bine ai luat mărul cel mai mare“. „Tu dacă erai în locul meu cum făceai” zice Rică. „Păi, îl luam pe ăla mai mic” a zis colegul lui, încercînd, astfel, să-i dea o lecție. „Bravo, Cornele, așa m-am gîndit și eu că ai fi făcut tu, de aia ți-am lăsat ție mărul mai mic”).
Ne întoarcem la puii noștri și la geniala idee a protagonistului poveștii. Rică îi întreabă pe cei de la club dacă au pui vii. Ei răspund că da. „Umpleți portbagajul cu pui vii, altfel nu intru pe teren. Îi tai eu acasă”.
Tîrgul s-a făcut repede, portbagajul lui Rică a fost încărcat cu pui vii. S-a terminat meciul, Rică s-a urcat în mașină și direcția acasă… La punctul Doi Cocoși, nelipsiții milițieni. Rică oprește și, din nou, nu coboară, îi lasă pe cei doi să-și ia „haraciul”. Deschid ei portbagajul și, de acolo, cîțiva pui speriați zboară afară. „Aoleu, ce-mi faceți?!” zice Rică. „Nu așa ne-a fost înțelegerea, fugiți după ei să mi-i prindeți, eu sînt obosit că am avut meci, am muncit”.
Scena mi se pare extraordinar de comică: milițienii au alergat și, pînă la urmă au reușit să adune rebelii înaripați și să-i reașeze în portbagaj. O și văd, parcă filmată, de sus, pe milițieni mi-i imaginez durdulii, alergînd cu chipiile în mînă, să prindă puii care au salvat echipa Crevedia de la rușinea de a nu-l avea pe Rică în poartă în acea duminică în care, în România lui Ceaușescu, au circulat doar mașinile cu soț. Sau fără soț.
Cît a trecut de atunci? 30 de ani? 31? Dacă vi se pare că nu a trecut destul timp în care să rîdem de comunism, măcar pentru un zîmbet tot a trecut.