Europa Centrală şi de Est, captivă în clivaje interne şi externe

La scara istoriei, 30 de ani nu înseamnă foarte mult, dar nici puțin. Aproape două generații politice și-au spus deja cuvântul după căderea comunismului, una ieșind din scenă la începutul secolului XXI (Havel, Walęsa, Iliescu, Milošević etc.), iar a doua apropiindu-se acum de punctul ei maxim de influență politică (Orbán, Tusk, Iohannis, Borisov, Grybauskaitė etc.), respectiv de exprimare intelectuală și socială, în cazul elitelor culturale aflate în jurul vârstei de 60 de ani. Se pregătește deja a treia generație de lideri în regiune, care vor prelua conducerea peste câțiva ani, fiind vorba practic de prima generație de politicieni fără memoria comunismului, adică de oameni care au acum în jurul vârstei 35-40 de ani. Va fi interesantă trecerea sub conducerea acestei tinere generații.

Pe de o parte, unele concluzii pot fi formulate în momentul de față, timpul scurs fiind suficient pentru a înțelege ce a însemnat 1989 pentru noi, dar pe de altă parte, predicții cu titlu de garanții nu putem emite pentru perioade foarte lungi, trei decenii fiind încă insuficiente pentru a conchide „mutarea” definitivă a acestei regiuni de graniță, esențialmente instabilă și duală din perspectivă culturală, în lumea occidentală.

Deși o perioadă de 30 de ani poate fi înșelătoare (să nu uităm că regimurile comuniste au durat 45 de ani și totuși au căzut „secerate” în doar câteva luni, după ce mulți le consideraseră veșnice), putem avea deja o imagine de ansamblu a ceea ce a însemnat în regiunea noastră de periferie, cuprinsă între Germania și Rusia, tranziția postcomunistă și epoca post-Război Rece. Lucrurile acestea deja se știu, sunt relativ clare, au fost consemnate în paginile de istorie, în analize statistice și raportări economice incontestabile.

Etapele tranzitorii s-au încheiat de facto și de jure odată cu extinderea NATO și UE spre Est, în intervalul 1999-2013. 14 țări postcomuniste beneficiază astăzi de umbrela de securitate a SUA și Alianței Nord-Atlantice, la care națiunile respective nici nu visau acum 30 de ani. 11 dintre ele sunt și membre ale UE. Occidentul a înaintat 1500 de kilometri spre Est, mutându-și frontiera de la Poarta Brandenburg pe Prut. Dintre toate experiențele regionale de după 1989, fără îndoială cea mai violentă și mai dureroasă a fost cea a Iugoslaviei, pata neagră a tranziției de la comunism la societățile libere. Discuția despre tragedia iugoslavă este însă mult prea complicată pentru a fi deschisă aici.

Patru state fost comuniste au dispărut de pe hartă în primii ani după colapsul comunismului (în ordine cronologică RDG, URSS, Cehoslovacia și Iugoslavia), iar numeroase republici suverane noi au apărut în ceea ce a devenit, după 1991, „Europa Centrală și de Est” (Cehia, Slovacia, Slovenia, Croația, Serbia, Muntenegru, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Lituania, Letonia, Estonia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan). În total, peste 150 de milioane de oameni au fost eliberați de sub teroarea regimurilor dictatoriale, intrând pe traiectorii postcomuniste diferite, de mai mult sau mai puțin succes democratic și economico-social.

România s-a poziționat în această tranziție a anilor ‘90 în plutonul de mijloc, cu performanțe politice și economice inferioare statelor din Europa Centrală (Polonia, Cehia, Ungaria), dar evitând totodată convulsiile și confruntările sângeroase care au caracterizat Balcanii de Vest și republicile postsovietice. Nu a fost foarte bine, dar cu siguranță putea fi mult mai rău. Vorbim aici de nuanțe și ritmuri, nu de direcții diferite.

A urmat primul deceniu al apartenenței la spațiul de interese strategice, politice și economice al Vestului (cu aproximație 2004/2007-2014/2017), cu o accelerată modernizare și dezvoltare economică în întreaga regiune, cu emanciparea culturală a societăților, de la Varșovia la București și de la Talin la Sofia. Investițiile străine, fondurile europene, modernizarea tehnologică, reformele structurale și legislative, deschiderea spre Vest și creșterea indiscutabilă a consumului și standardelor de viață au scos treptat regiunea din cenușiul istoric al unei frontiere inter-imperiale sărace, corupte și nesigure. Falia Est-Vest nu a dispărut, dar diferențele s-au atenuat. E drept, prea puțin vor spune unii, sau oricum mult mai puțin și mai lent decât au sperat mulți în 1989.

În ansamblu, Europa Centrală și de Est a pornit în 1990 de la 25% din puterea de cumpărare a UE (ca medie, existând desigur mici variații de la o țară la alta), pentru a ajunge în prezent la 60% din nivelul mediu al UE. Există însă și țări precum Cehia, Slovenia sau Estonia care sunt deja la 80-85% din nivelul mediu european al puterii de cumpărare, însă trebuie menționat și Kosovo, cu un nivel de doar 26%.

Dar „sfârșitul istoriei” nu a durat prea mult, iar entuziasmul liberal s-a stins după primele două decenii, din tot felul de motive, reale sau închipuite. Paradoxal, de câțiva ani asistăm la intrarea în epoca ascensiunii platformelor iliberale, naționaliste, identitare, a discursului urii și reideologizării politice, a dezacordurilor SUA-UE și a expansiunii influenței marilor puteri non-occidentale în Europa cu referire evidentă la China și Rusia. Est-europenii trăiesc astăzi incomparabil mai bine decât acum 30 de ani, pe orice criteriu de analiză am alege (de la drepturi și libertăți la speranța de viață sau la confortul tehnologic și material), oportunitățile vieții sunt cu totul altele, dar cu toate acestea regiunea plonjează din nou în tensiuni, răbufniri ideologice populiste și naționaliste, situații critice și incertitudini, în care amenințările vin deopotrivă din exterior și din interior.

Există în prezent trei mari teorii explicative, trei mari viziuni asupra Europei Centrale și de Est, care nu se exclud neapărat una pe alta dar oferă totuși trei interpretări fundamental diferite asupra a ceea ce este și va fi Zwischeneuropa. Le voi menționa pe scurt.

Prima și cea mai răspândită este teoria integrării europene și euroatlantice, conform căreia regiunea a fost definitiv înglobată în spațiul occidental. Apartenența la instituțiile cheie ale lumii occidentale, tratatele semnate, constituțiile, liniile oficiale de politică ale statelor membre par să dea garanții că, din această perspectivă, istoria zbuciumată a Europei Centrale și de Est s-ar fi sfârșit.

A doua este teoria geopolitică a frontierei. Conform evaluării geopolitice, regiunea a fost, este și va rămâne întotdeauna o zonă de graniță între imperii, între Occident și Orient, cu toate caracteristicile, oportunitățile și riscurile care decurg din acest statut periferic. Nimic nu ar putea schimba destinul de periferie al Europei răsăritene, de zonă tampon, prinsă fără scăpare între Occident și Rusia și având din acest motiv caracteristici care combină inevitabil specificurile celor două mari modele culturale pe care le mărginesc.

A treia și cea mai recentă este teoria competiției strategice a Marilor Puteri pentru extinderea influenței în regiune. Este, evident, o teorie post-„post-Război Rece”, care nu mai ține cont la modul absolut de lărgirea NATO și UE. Prin prisma acestei teorii, se poate explica nu numai creșterea influenței Rusiei și Chinei în regiune, dar chiar și începutul de rivalitate dintre Uniunea Europeană și Statele Unite.

Încercând o concluzie, am putea observa că, la 30 de ani de la căderea comunismului, Europa Centrală și de Est reintră într-un nou tip de captivitate a destinului său. O serie de clivaje adânci, unii spun insurmontabile, ies la suprafață și țes o pânză greu de desfăcut. Foarte succint, acestea sunt falii de ordin cultural-ideologic, noi sau reinventate (liberali-iliberali, proeuropeni-naționaliști, seculariști-religioși, globaliști-protecționiști etc.), strategic (pro-Vest versus pro-Rusia), politic (mainstream versus anti-sistem), social (oameni care știu să profite de oportunitățile ordinii liberale occidentale versus frustrații care au pierdut cursa sau nu mai pot concura din motive obiective), generațional, educațional etc. O parte din aceste divizări sunt de ordin intern, deci structurale, altele sunt alimentate prin influența benefică sau malefică a Marilor Puteri, care întrețin indirect curente divergente în aceste societăți încă vulnerabile.

Toate aceste clivaje sunt mult mai exprimate și mai acute în Europa Centrală și de Est față de Europa de Vest. Ele nu vor dispărea curând, iar unele chiar se vor amplifica. Anticipez că regiunea de referință va fi sfâșiată pentru mult timp de acum înainte de falii care vor opune opțiuni și segmente importante ale societăților, între care se va putea găsi foarte greu consensul sau compromisul. Europa Centrală și de Est rămâne o regiune cu potențial conflictual ridicat.