Versuri de Flavia Adam

***
Mereu e despre noi
chiar dacă nu recunoaștem
organele nerănite sunt cele rămase în umbră
desigur
singurătatea se trăiește cel mai intens
între alții
un om
doi oameni
trei oameni stive de viață
corpuri de carne și plâns
tu ce vezi între acest ecran și bătaia din piept
cândva aici ar putea locui o voce străină
te rog nu-mi spune pe nume
numele meu nu te vrea
numele meu descrește odată cu mine
sunt 70% apă
suma celor ce mă ating
poate de-aceea
nicio parte a mea nu-ți simte absența
cred că așa e când frica se reduce la zero
nu mai contează în câte fragmente
se-mparte durerea.

***
E ceva în aerul moale de august
un cântec
o mâhnire mai presus de voință
cade o frunză
cade un om
toamna trebuie să fie aproape
îmi place ploaia
ce poate fi mai util
o cantitate suficientă
spală și ultima urmă de singurătate
evident
adevărul e ceea ce pot distila
războiul cu alții e doar o luptă cu mine
senzația că orașul mă doare prea mult
e ceva în apa pe care o beau
un întuneric ce-mi rămâne în gât
peste toate
semnele unui început de cutremur
o înserare rău prevestitoare și caldă
un zgomot ca-n interiorul unui uter defect
condamnat să legene zi și noapte
o bătaie de inimă.

***
Vine un timp când orice singurătate
încetează să doară,
când surplusul de frig devine pretext
pentru apropierea de alții
nu știu la voi cum e, dar aici
cu greu mai găsesc un om fericit,
și dacă totuși îl întâlnesc mă întreb
ce soi de boală îl face să râdă
nu, nu e regie, nici lamentare,
impresia e a unui câmp minat pe alocuri,
mi-e frică să trec dar și să rămân
apoi abandonul acela total,
când renunț o vreme la mine
și nu mai pot sta în picioare
(chiar dacă știu că pielea mea albă
e steagul fluturat către lume)
dulceața,
sfânta dulceață a nopții,
pe care-o simt în fiecare celulă,
în fiecare om care cândva m-a iubit,
fără ca eu să-l pot împiedica în vreun fel
să o facă.

***
În miezul zilei totul pare mai clar
să lăsăm întâmplările mici să vorbească
de pildă această picătură de apă
claritatea ei similară durerii din timpul
unei crize de peritonită
la ce distanță de adevăr ne aflăm
cât din noi mai poate fi cântărit
unde ne situăm când doza de râs
accentuează senzația de singurătate
am cunoscut oameni buni & pe deplin fericiți
am cunoscut oameni cruzi & pe deplin fericiți
am cunoscut câțiva morți aidoma lor
vasăzică fericirea e-un termen și-atât
ce chestie se poate și-așa
nimeni să nu te asculte
nimeni să nu te aștepte
în aburul dinaintea marelui somn.

***
Nici urmă de umbră, nici urmă de milă.
Un soare roșu și tu în mijlocul lui,
în mijlocul
lui.
Șterg tot ce eram, tot ce credeam –
sunt un dispozitiv de ultimă generație:
astfel mă pot detașa, astfel
organele mele par brusc mai tari și mai zvelte.
Cam cât ar costa să văd ce nu am trăit?
De care parte-a blândeții ar fi
mai potrivit să mă tem?
Și brusc, certitudinea: odată uitat, ești un nimeni.
Odată uitat,
nimic nu te mai poate aduce la suprafață.