Cărțile cercetătorului Constanța Vintilă-Ghițulescu surprind în mod plăcut prin mai multe aspecte – pe de o parte, prin varietatea și savoarea subiectelor incluse în ceea ce numim generic istorie de gen (care cuprinde mentalități, aspecte sociale, tendințe ale modei fanariote, aspecte legate de obiceiuri, călătorii etc.), prin magistrala lecție de virtuozitate, întrucât autoarea reprezintă un model pentru ceea ce înseamnă reconstituire istorică în fața manuscriselor, coroborări de surse și interpretare contextuală a datelor și, nu în ultimul rând, prin excelența literară în care sunt scrise – fără emfază, echilibrat și fără a pierde din frază patina timpului din limbajul de altădată. Cel mai nou volum pe care ni-l oferă autoarea – Tinerețile unui ciocoiaș – are ca subiect viața și cariera acestui personaj istoric – Dimitrie Foti Merișescu (pentru că realmente acest Foti reprezintă un personaj, așa cum ni-l înfățișează cercetătorul și, cu siguranță, așa cum i-ar fi plăcut și lui să fie rememorat) – născut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în București, elev al școlii din mahalaua Biserica cu Sfinți și posibil cursant al Academiei Domnești de la Sfântul Sava. Cine este acest Foti – coborât parcă din Ciocoii vechi și noi? El este un băiat de casă la boier, apoi amant al cuconiței și nu mai puțin un negustor la porțile Levantului – adică un rătăcitor într-o lume nestatornică și primejdioasă căruia întâmplarea îi hărăzește la sfârșit o soartă cel puțin liniștitoare. Accentul în cazul său – și ceea ce în fond a dus și la scrierea memoriilor ca o consecință – a căzut tocmai pe această valorizare a educației care, la cumpăna dintre secole, a dat încredere acestui boiernaș și care îl va scoate din anonimat. Totodată, Foti este extrem de bine integrat atât în „rețeaua urbană, cât și în rețeaua comercială balcanică ceea ce îi facilitează accesul la informații și relații”, el fiind un candidat veritabil pentru ceea ce se numește „homo ottomanicus”. Volumul reprezintă un demers reconstituit în arhivele din Țara Românească și Moldova, iar memoriile lui sunt redactate într-o română vernaculară, un idiom „balcanic” sau „fanariot” care cuprinde cuvinte și expresii preluate așa cum le aude. A-și scrie memoriile este pentru Foti o inițiativă personală și impresionat de cărți care circulau în timpul său (Oreste, Erotocritul, Telemah), acesta își transpune amintirile într-o manieră narativă, în ideea că (probabil) vor fi citite vreodată de cineva. Chiar dacă – menționează istoricul în cuprinsul Introducerii – „admitem că unele întâmplări sunt inventate”, totuși „elementele acestor ficțiuni se regăsesc într-un context, într-un limbaj comun epocii”, iar recuperarea lui duce la analiza unei „identități mobile regăsite în această epocă fanariotă la un întreg grup social”. Considerându-l pe Foti de la particular la general, el este de fapt exponentul categoriei fiilor de boiernași care încearcă – grație originii, educației, experienței, cunoștințelor – să își croiască un destin într-o societate mobilă și provocatoare. Stilul său este simplu, direct, asezonat cu versuri și cântece populare care circulau în epocă. Tot meritul autoarei este că, urmând firul epic, narativ, al memoriilor lui Foti, aceasta îl completează cu alte documente de epocă (arhive private, imagini) accentuând de fiecare dată maniera în care acest boiernaș își construiește o identitate proprie. Educația primită de personaj (nu neapărat înaltă, însă calitativ superioară față de congenerii săi situați în același palier social) îl determină adesea să scrie dintr-o perspectivă superioară, aceea a „logofețelului” conferind stilului său o detașare, o distanță și o pretenție de obiectivitate. În plus, un element aparte prezent în memoriile sale, ține strict de importanța conferită ideii de clasă și modernitate reprezentată prin costum ca element important în „afirmarea identității în susținerea unei mândrii sociale și în afirmarea unei evidențe sociale într-o societate a ierarhiilor”: „Tot la mine căuta ce sunt eu. Eram îmbrăcat cu anteriu de citabiu, încins cu un donluc, purtam ciacșiri roșii, ciubotele erau de Țarigrad, galbini, aveam fes și căciula cazachiască și numai în fermenea.” Narațiunea lui Foti are loc în anii ciumei din timpul lui Caragea, dar dincolo de fricile generate de această maladie molipsitoare, Foti nu omite din memoriile sale nici episoadele galante, de inițiere în tainele amorului, nici intrigile de alcov, popasurile la hanuri, conace și cafenele sau interacțiunea cu străinii. După ani de peregrinări, se pare că acest Foti se stabilește în Târgul Pietrii, apoi pe Valea Viei, în aceeași zonă. Îl va vizita deseori V. A. Urechia, adăpostindu-se la el de epidemia de holeră de la jumătatea secolului al XIX-lea, care ulterior va consemna în propriile memorii detalii legate de unchiul său, Foti Merișescu și de moșia sa. Devine apropiat al lui Gheorghe Asachi și acest aspect poate explica redactarea memoriilor sale (pe care nepotul său V. A. Urechia nu le menționează, iar autoarea consideră că este posibil să nu le cunoască). În realitate, acest Dumitrache Merișescu nu este decât un personaj secundar într-o lume a „marilor figuri care domină relațiile politice, comerciale și diplomatice”– iar viața lui își schimbă cursul în funcție de destinele celor mari. Este însă meritul autoarei de a ni-l face cunoscut și de a-l integra, acolo unde îi este locul, într-o lume a evgheniților (cu care el intră în contact și care manifestă solidaritate, intervenind adesea în favoarea sa) prin care circulă și cu care împărtășește „aceeași identitate mobilă.”
Amintirile unui ciocoiaș
Simona Preda
România literară nr. 40/2019
România literară nr. 40/2019
- Constanța Vintilă-Ghițulescu, Tinerețile unui ciocoiaș. Viața lui Dimitrie Foti Merișescu de la Colentina scrisă de el însuși la 1817, Editura Humanitas, București, 2019, 115 pag.