***
Tocmai ai rupt din mers
o creangă albă de măr
ca să-ţi aduci aminte
de atâta lumină
în care tot umbli fără tihnă
cu un aer vag stânjenit c-un zâmbet ascuns
aidoma unui pelerin ce-şi urmează
când umbra când vedeniile sfinte
ori doar păşeşti pe urmele
bătrânului vagabond din cartierul
copilăriei – bolborosea mereu de-ale lui
pe străzi pestriţe de oameni şi soare
nepăsător la tot şi la toate din juru-i
Îţi aminteşti: te lua ades cu fiori
când se întâmpla să-i întâlneşti
pe la colţuri figura-i ascunsă
în harababura căruntă a bărbii
a pletelor jucate de vânt
albe patriarhale
***
Şi iarăşi o dimineaţă sinilie îţi deschide conştiincios pleoapele,
te face complice febril cu aerul limpede-cenuşiu, ispitit, iar și iar,
să-ţi desluşeşti pe asfaltul umed urmele din ajun, să intri în mâzga,
în tiparul lor, să călătoreşti mai departe, alcoolizat de aventura anonimă
a paşilor, de aventura lor inițiatică. Îţi place – copilărește, ei, și!? –
să te scufunzi, ca într-o apă vie, în voluptatea lor ermetică, în respiraţia
străzilor dormitânde la ore din astea tulburi, matinale şi să dispari
– traversând – în aburii ce ies fantomatici (te şi miri de unde) din chiar
şinele ce aşteaptă, sub luciul lor şters, primul tramvai care să facă zob,
în sfârşit, cu fierăria lui galbenă-comunistă, toată pacea mofluză a
cartierului.
Îţi place, da, la nebunie, nu preţuieşti nimic mai mult decât s-adulmeci
praful,
gunoaiele, stropii repezi de ploaie, să te opreşti, vag rătăcit, în intersecţii,
la colţuri tăcute, să amuşinezi ca un maidanez, să asculţi, în stare de transă,
cum vuieşte, într-un halou hipnotic, istoria obscură, cum te duce cu ea,
mereu şi mereu, călcată în picioare, istoria contemporană.
Te bucuri, prostește, să descifrezi semnele oculte ale frunzelor încrustate
pe caldarâm, să te molipseşti – pășind, norocos, pur şi simplu –
de moartea lor proaspătă, caldă şi vie.
***
Tăişul unei lumini scapără pe aproape
numără clipele ori solzii (unui păstrăv)
ce sar în toate direcţiile
pregătiri mistice
pentru o cină arhaică
femeia goală-puşcă face arabescuri
senzuale pe micul ecran
distingi (printr-un timpan al copilăriei)
risipa sonoră a unei turle înceţoşate
o zăpadă neverosimilă tace
în patrulaterul unei curţi interioare
visezi cum înoţi prin albul ei –
straturi straturi imemoriale
***
Vine un timp limpede-limpede un timp fantasmatic
când îți auzi cu maximă claritate bătăile inimii toate
poate ale unui alter ego clandestin, poate ale unui frate
siamez, nici nu-ți vine să crezi, l-ai ignorat tu însuți o viață
de om. Acum aproape că le vezi, ca prin(tre) frunzele unui pom,
bătăile cordului clare, ca pe ácele unui pendul imperial
cu mecanismul lui perfect, de rotițe mirifice, tatuând minuscul
tăcerea între pereții din casa copilăriei ușor ondulați
de-o respirare sau alta circulând încă (atât de aici și acum)
pe cât de stinsă pe-atât de fantomatic de vie
***
Nu mă-ndoiesc de îndoielile mele
sunt sincere şi brutale (doar pentru mine)
dar am învăţat să le ţin sub controlul
unei priviri lăuntrice
mai mult decât atâta ştiu precis
că ele mă nasc uneori pentru a doua
pentu a nșpea oară dar asta nu schimbă
lucrurile cu nimic
chiar dacă totdeauna va rămâne
o mare necunoscută (ba chiar o enigmă):
varianta finală