Ediția N. Steinhardt – poate cea mai importantă din literatura română de după 1989 – continuă, sub îngrijirea lui Florian Roatiș, cu încă un volum. Care, deși este intitulat, modest, Varia I, are un sumar interesant și, mai ales, util cercetătorilor vieții și activității „monahului de la Rohia”.
Volumul conține, de fapt, articolele publicate de Steinhardt în reviste și neincluse în alte cărți, două ample dactilograme (André Gide, respectiv, Post Bellum), în bună parte, inedite, apoi câteva colaje publicistice identificate ca aparținându-i și un scurt fragment de jurnal. Ca interval de timp, culegerea acoperă perioada „primului Steinhardt”, umanistul liberal de dinainte de convertire, și aduce unele clarificări așteptate cu privire la împrejurările debutului și la relațiile autorului cu „tânăra generație”, pe care o va ironiza în volumul parodic În genul… tinerilor. Rațiunea reunirii acestor texte e limpede: pe lângă elementul cronologic, există niște direcții de gândire care, inaugurate în perioada școlarității la Liceul „Spiru Haret” din Capitală, au continuat și după aceea.
Un exemplu la îndemână ar fi interesul (polemic) pentru personalitatea lui André Gide. Încă de la articolul intitulat Elementele operei lui Proust, cu care și-a făcut intrarea la „Revista Fundațiilor Regale”, în 1936, Steinhardt și-a dezvăluit aprehensiunile față de marele imoralist. Notele din articolul de la 1936 au fost dezvoltate într-un text destul de amplu (130 de pagini, în prezenta ediție), dintre care doar circa o treime a fost publicat, ca articol, în aceeași „Revistă a Fundațiilor Regale”, în 1945, text reluat cu modificări și în volumul Prin alții spre sine, din 1988. Este numai o dovadă, dintre multele disponibile, că personalitatea intelectuală a lui Steinhardt este unitară, convertirea religioasă având un caracter profund spiritual, ținând de ființa sa interioară, fără a întrerupe sau a deturna parcursul cultural al autorului.
Însă, înainte de ajunge la cele două ample dactilograme păstrate în arhiva de la Rohia, trebuie spus că e de mare interes și prima parte a volumului Varia I, care recuperează integral debutul absolut al lui N. Steinhardt. Acesta se produce mult mai devreme decât articolul din „Revista Fundațiilor Regale”, și anume, încă de pe băncile liceului. Articolele din revista „Vlăstarul”, în număr de șapte, nu doar că îi asigură tânărului intelectual notorietatea necesară frecventării ulterioare a altor publicații („Adevărul”, „Revista burgheză”, iar în final „Revista Fundațiilor Regale”), ci relevă două subiecte de interes pentru cercetătorii interbelicului românesc.
Unul vizează disputa dintre gruparea lui Eliade și Steinhardt, care, după cum se poate deduce din articolele publicate în „Vlăstarul”, nu ține, cum s-a spus, de angajamentul politic la extrema dreaptă, de mai târziu, al lui Mircea Eliade, Constantin Noica și ceilalți. Este vorba, în realitate, despre o dispută ideologică în interiorul aceleiași generații, mai veche decât adeziunea la Garda de Fier a elevilor lui Nae Ionescu. Această constatare pledează în favoarea unui tablou mai complex al generației, în cadrul căruia nu se mai poate vorbi numai de extreme, ci și de un curent al umanismului liberal, reprezentat, pe lângă Steinhardt însuși, de Mihail Sebastian sau de social-democratul Anton Dumitriu.
Al doilea subiect, încă și mai important, transpare din calitatea culturală a articolelor liceanului Steinhardt. O calitate pe care, de altfel, o regăsim și în articolele lui Mircea Eliade, Barbu Brezianu, Constantin Noica, Alexandru Elian sau Al. Ciorănescu, elevi ai aceluiași Liceu „Spiru Haret” și animatori ai revistei „Vlăstarul”. În vechea Românie, liceul reprezenta baza culturii generale și avea un nivel mult mai ridicat decât astăzi, fiind deservit de profesori de elită, mulți, cu doctorate obținute în străinătate. Nu doar la București, ci și în marile orașe ale țării, liceul era un focar de cultură și un „incubator” al vocațiilor, și este un fapt învederat că unii scriitori mai vechi, rămași ca studii la nivelul liceului, aveau o cultură personală mult superioară absolvenților de universitate de azi. Poate părea, firește, ușor ridicol că liceanul Mircea Eliade polemizează cu Șerban Cioculescu (sau, mai târziu, cu severul filolog Vasile Bogrea), ori că necunoscutul N. Steinhardt îi comentează savant pe Galileo Galilei, pe ron și pe Ibsen. Astăzi, din păcate, întâlnești nu puțini poeți cu studii superioare, pentru care Alecsandri e… interbelic (!?).
una peste alta, publicistica de început a lui Steinhardt prefigurează, în mare, traseul său ulterior, poate cu excepția „episodului” juridic, care reprezintă un capitol de sine stătător, la care cărturarul nu se va mai întoarce, după război. În rest, din 1928 și până în 1948 (ultimele articole cuprinse în Varia I au fost publicate în „Lumea”, în 1945, și în „Contemporanul”, în 1948), putem urmări evoluția organică a personalității unui intelectual român de origine evreiască, raționalist moderat și adversar ironic al „misticismelor”, fie ele de stânga sau de dreapta. O evoluție pe care instaurarea regimului comunist o întrerupe, îi dă o turnură tragică, dar nu o curmă.
Nucleul acestui prim volum de Varia îl constituie, totuși, în pofida însemnătății recuperării debutului cărturarului, cele două dactilograme aflate în arhiva păstrată la Mănăstirea Rohia, intitulate André Gide, respectiv, Les après-guerre/ Post bellum.
Primul este de un interes literar nemijlocit, întrucât se leagă de o opțiune fundamentală – cea în favoarea lui Marcel Proust – și de activitatea propriu-zisă de critic literar a lui N. Steinhardt. Cel de-al doilea este o neașteptată analiză comparativă (și contrastivă) a politicilor franceze și germane de după două războaie pierdute: cel din 1870-1871, pentru Franța, Marele Război, pentru Germania. Nici unul, nici celălalt text nu sunt finalizate și cu certitudine nu ar fi putut fi publicate în întregime, înainte de 1989. Din dactilograme, spune editorul Florian Roatiș, lipsesc pagini: din studiul despre Gide, trei, iar din cel despre Franța și Germania post bellum, circa un sfert din text. Fragmente din ele, însă, au văzut lumina tiparului, de-a lungul timpului, inclusiv în perioada comunistă. Ediția de față restituie acestor fragmente edite contextul inedit în care au fost concepute.
Studiul despre Gide este semnificativ pentru deschiderea spirituală a viitorului monah ortodox. Care, între puritatea estetică a operei proustiene și impuritatea ideologică a celei gidiene, o alege pe prima, scriind ulterior un lung text ca să-și justifice această delimitare. În mod paradoxal, nu morala lui Gide (morala imoralistului) este în cauză, ci morala operei de artă, impură, la autorul romanelor Les faux-monnnayeurs și Les caves du Vatican, spune Steinhardt, din cauza incapacității sale de a concepe oameni. Tocmai cel care postulează primatul experienței este incapabil, consideră eseistul, să țeasă în jurul personajelor sale o pânză socială care să îi scoată din condiția de idei. Observații, să recunoaștem, neașteptate, din perspectiva viitorului monah ortodox. Care nu doar că a păstrat textul în arhiva de la mănăstire, ci a și publicat din el un fragment, într-o carte apărută cu un an înainte de trecerea sa la cele eterne.
Textul despre Franța și Germania după înfrângere este străbătut de o întrebare nerostită, dar care a preocupat în mod acut gândirea liberală și democratică europeană, după 1933: ce va face Hitler? Cum va proceda „mântuitorul Germaniei”, pentru a scoate marele stat central-european din marasmul pierderii războiului și a teritoriilor care-i aparținuseră? Steinhardt nu are viziunea apocaliptică a unui Petre Pandrea, care a prevăzut hecatomba în care nazismul va arunca lumea, dar nici naivitatea (culpabilă) a grupării lui Eliade, pentru care Hitler era însăși esența „modernității” și a „spiritului nou”. Steinhardt decriptează bine rădăcinile de stânga ale hitlerismului și face câteva observații penetrante despre discrepanța dintre evoluția Franței după 1871, până la victoria din 1918, și involuția spirituală conținută în pseudo-socialismul naționalist și antisemit al naziștilor.
Cum spuneam, avem în ediția N. Steinhardt cea mai importantă ediție de autor apărută după 1989, iar acest prim volum de Varia nu coboară ștacheta, nici sub aspectul conținutului, nici sub cel filologic.