Cu toposul cuprins de fosta Stradă Măicuța, din Târgu-Frumos, orașul natal al lui Valentin Talpalaru, eram familiarizat de când citisem volumul de proză cu rememorări afective Povestirile de pe Măicuța (2012). Remarcam atunci în scrisul autorului ieșean caracterul mobil al naraţiunilor, modificarea intensităţii şi a timbrului vocii odată cu parcurgerea vârstelor naratorului, apoi îmi atrăsese atenția focalizarea privirii asupra aspectelor semnificative din trecutul personal şi al colectivității târgfrumușene. Totul era plasat într-un timp plin de nostalgia evocării, încărcătura afectivă înfrumuseţând… „târgul frumos” și mai mult, de-a lungul unor proze subiective în care, prin plierea sa pe (re)trăire, ficţiunea căpăta un reușit contur. Prin volumul 35 de poeme în căutarea unui titlu, unde biograficul creditează de astă dată poeticul, Valentin Talpalaru continuă în registru liric reveriile iscate de toposul reliefului natal, convertind contemplația în confesiune. Dar turnura biografică, departe de a altera dicțiunea sentimentală, o sprijină printr-o discretă tandrețe.
În Povestirile de pe Măicuța, timpul părea asemănător unui pârâu cu o curgere molcomă, moldovenească, care trece aşa cum ştie el să o facă mai bine printr-un târg: fără poticniri ori învolburări şi cu mai multă îngăduinţă faţă de oameni de aici decât de aceia dintr-un mare oraş. În volumul 35 de poeme în căutarea unui titlu, același râu reprezintă un prag între două lumi diferite: a satului și a orașului, a prezentului și a viitorului pe care îl așteaptă un copil fără să cunoască încă semnele tinereții. Învolburările apei semnifică un fel de timp fluviu ce se transformă în timp cascadă (în termeni blagieni): „În spatele casei de pe strada Măicuța/ dormea ca un câine pârâul/ uneori mai tușea/strănuta/ și gata o inundație/ (Sus, taica Noe murea de râs)./ Eu, mă înecam ori de câte ori treceam/ peste el/ și asta se întâmpla zilnic./ Pe celălalt mal/ îmi întindea mâna ca o gheară/ ziua de mâine” (În spatele casei de pe strada Măicuța). Nu întâmplător, Ioan Holban își intitulează Fluviul Lethe de pe Strada Măicuța cuvântul însoțitor la volum.
Subiectul liric este convins că Povestea se poate naște doar din plierea fidelă a semnificantului pe semnificat: „Viața mea va fi o propoziție,/ «Nu e normal mi s-a spus, într-a întâia/ tu vei rămâne mereu repetent;/ într-a întâia/ vei face doar linii și puncte chiar dacă/ pomul e verde și/ pisica face miau pentru că tu/ nu poți scrie cum face pisica tu/ va trebui să faci liniuțe foarte drepte/ de care se vor bucura/ toți membrii familiei. Seara la gura sobei/ nu vor mai spune povești ci/ vor admira liniuțele»/…/ «Dar viața mea este o propoziție/ protestez arătând-o cu degetul:/ ea este cea care trece pe stradă/ și are codițe și e blondă.» «Da – zic ei,/ dar uite ce rochiță de stambă cu liniuțe are;/ uite așa trebuie să crești și tu/ ca liniuțele alea frumoase».” (Viața mea va fi o propoziție). De această neînțelegere se plângea cândva și alt autodeclarat „repetent” din clasa întâi, Nichita Stănescu.
Dar poveștile se pot țese și fără cuvinte, ca un fir de păianjen în jurul unei case cu obloane ferecate. Astfel, în liniștea care pare a fi un cântec de leagăn, un bătrân își plânge copii pe care nu i-a avut, iar o altă poveste, și mai tristă, este „cu bătrânul care pierduse o mână/ și aștepta să-i crească la loc/ muind zilnic ciotul în apa iazului din curte./ Era mâna pe care visa să pună/ inelul iubirii și Ea/ nu mai avea timp să aștepte:/ pur și simplu murea./ Cândva fusese și aici o poveste/ în casa asta părăsită/ din care au fugit și șoarecii” (Cerul nu e perfect, e așa). Drumurile și străzile însele poartă povești și au o copilărie a lor, care stârnește dorul: „La presiunea străzii trebuie/ să fixez o zi de audiență/ pentru toate amintirile/ care s-au adunat morman și peste care/ nu mai pot trece/ tramvaiele și trotinetele/…/ așa că/ las să-mi crească picioarele ca niște/ catalige/ unul în capătul străzii/ altul dincolo, unde se aude mai bine/ clopotul./ Dar și așa nu e nimic de făcut/ amintirile cresc una din alta/ de parcă mi-aș dubla/tripla/ carapacea de viață/ de parcă/ strada ar fi o scară și/ îngerul acolo sus/ arbitrul/ care știe dinainte cine câștigă”. (La presiunea străzii trebuie).
Copilul de altădată iese din casă deoarece aude lucrarea timpului dedesubt și se gândește la ce va face atunci când nu va mai putea face nimic. De aceea, își p(ot)rivește încurcat pașii, încât nu mai știe dacă se îndreaptă, așa cum și-ar dori el, dinspre moarte spre naștere. Cert este că strada copilăriei i se scurtează în aprecieri și, odată cu ea, și umbrele oamenilor. Maturul se oprește indecis în fața vieții, în așteptarea icoanei făcătoare de lumină, și se mulțumește doar cu luminile de la lumânările uitate pe mormintele răposaților: „Din icoana sub care înghesui/ rugăciunile mele seara/ niciun semn că m-ar asculta cineva./ Dimpotrivă, se scorojește ca un castan toamna/ aura sfântului care/ ar trebui să facă un plan de salvare/ pentru sufletul meu,/ unul convingător să-mi dea lacrimile. /…/ Doamne, ce puține știi tu despre mine…” (Stau nedumerit pe marginea patului).
În dialectica recuperării și compensării afectivității, unde fluxul amintirii devine principiu poetizant, Valentin Talpalaru suprapune reveria peste substanța trecutului în perioada vieții când începe declinul spre un timp mortificant. Alte motive precum alteritatea, jocul măștilor, teama ratării, monologul, lipsa dialogului și singurătatea întregesc, prin fulgurațiile lor, un volum de poeme bine cumpănite, cu o miză pusă mai degrabă pe intensitatea sau densitatea secvențială decât pe epuizarea detaliilor. Consider că un titlu potrivit pentru cele 35 de poeme în căutarea unui titlu ar fi La presiunea străzii.