Cipru
Aici, unde ienupărul fenician cu boabele lui mici și roșii
își face loc printre pietrele pământului uscat al ostrovului,
aici unde Richard-Inimă de Leu a întârziat o iarnă-ntreagă,
înainte de a porni spre locul destinului său, sacrul Ierusalim,
aici unde homerizii cu bărbile lor blonde și arși de vipie, iau
plata pentru umbrelele și șezlongul de pe plaja de la Konos,
aici, Ahile bătrân are fața căpitanului de la Capo Greco, îți dă
mâna – „Gregoros” . Tu-i spui „Adrian” dar nu acceptă „Andrei”.
Aici, unde mercedesurile avuților și măgarii săracilor au cam
același rol, aici unde asfodelele sunt asemenea lăcrimioarelor
din grădina mică a bloc-hausului clujean unde locuise Blaga,
aici unde mandragora violetă se simte acasă, așa cum se
simțise Electra convingându-l pe Oreste să-l ucidă pe Egist,
neagră se face lancea gladiolei italice, înroșindu-se de sângele
primilor martiri, aici unde Pavel predica-nsoțit de Barnabas, iar
Cicero umpluse, de dimineață, câteva papirusuri cu minuscule.
Aici, unde Mediterana se uită cu ochi albaștri în adâncul tău,
cu intensitatea privirii lui Isus privind orbul din Ierihon, ia un
pic de salivă dumnezeiască, o frământă cu țărână culeasă de
sub picioarele desculțe și-i redă orbului curata contemplare
dinainte de păcat. Aici, Venus iese din spuma așternuturilor
de spumă ale valurilor, în fața stâncilor, și pășește pe nisip
ca în prima lună de după Creație. Poartă o tunică sumară.
Aici, unde DG Sasha face să vibreze geamurile la Limassol.
Aici, spun, unde bisericile albe îmi par toate de sare marină,
și cupola lor din albastrul lagunei, aici unde înoți lângă grote,
și te lovești de coada unei nereide, de tridentul unui semizeu,
aici, unde trebuie să port un nume aspru, de martir, Andrei.
Aici, unde albina Europei, lăcusta asiatică și țânțarul de Nil
caută paradoxala, potrivnica potrivire, aici unde îngerii și
demonii care nu dorm niciodată, ațipesc, o clipă, dar pe loc
o Mână-i scutură, ca pe marinarul ce intră, atunci, în cart.
În Dolomiți
Coborând în Val Badia,
îți spun albiță, iederă alpină, verigel,
crin de pădure, apoi mac de munte,
iarba gâtului, trifoi nordic,
lăptișor, gențiană.
Pentru tine, Angela,
la jarul florilor de stâncă
am pregătit cina.
Poeții lumii
Odată, nu știu cum, intrasem într-o vie,
acolo, mi-a fost dat, să-l văd și eu cum scrie
pe un poet. Properțiu, sau poate Eliot?
De n-o fi fost Pillat, cu tămâiosul rod,
Cu boaba aurie?
Acolo, într-o zi, aș vrea să mă întorc,
și unui uriaș, poet ,, cu cap de porc,,
(așa-l răsfață Pound) covor să-i aștern,
din firele de iarbă, cu verdele profund,
ce-s smulse din Eden.
De sub un măr etern.
Eu cred că un poet,
de la Homer încoace,
din luturi trandafirul în aur îl preface.
Miezul de foc rămâne, dar frunza o arunc,
să-l duc Fecioare sfinte,
ce alăpta un prunc.
Eu știu…
Și cred că am găsit filonul cel mai bun,
chiar dacă unii-mi zic „ce scrii ca un nebun
începi de dimineață, și seara încă sclav”?
Că le răspund aiurea, (nici nu aud grozav).
Mi se scurtează timpul, puterile, lumina,
se leagănă deasupra pământului săpat
stejarul unui pat, în care rădăcina
lucrează nevăzut, dar sigur, ne-ncetat.
Mă va trezi un fulger, un vuiet, un tumult.
Voi face ochii mari, în lacrimi să exult
la trâmbițe de foc? Voi mai găsi cuvinte?
Eu, om plin de noroc, un chip al slavei sfinte.
Deși pe mâini murdar, de multele-mi păcate,
mă simt umplut de har, de-mi spăl în rouă fața,
sunt foc ascuns sub jar, ce își sporește ritmul,
lung, inima mea bate și-așteptă Dimineața.
Să fie toți poeții înrudiți?
Primii poeți și-au -scris psalmii
pe frunzele căzute din Grădina dintâi,
urmașii lor pe foi de măslin,
ceilalți pe frunze de tei cu mireasma sacră,
sau pe foi de brusturi jilave,
dure, ce se simt bine printre
dovlecii uriași, lângă râul de munte,
modest, anonim?
Bine, bine, dar cu ce scriau?
Cu stilul roman, sau cu penițele,
cu creioanele moi Hardmuth,
rar cu pixul, mai rar la calculator,
niciodată la celulare.
Ion Alexandru scria cu creion chimic pe hârtia
de împachetat din prăvălia satului său,
venea vinerea din Topa Mică la
Steaua, avea o chică de băietan,
obișnuit cu șerpii de câmp,
avea mâinile pătate de coaja nucilor,
ne spunea că fripsese porumb pe jar,
cu ceilalți băieți, la marginea pădurii…
Blaga scria și cu cioturi de creion,
scurte, groase, epuizate,
ca niște trabucuri,
ele-și mai așteptau stăpânul
până prin toamna lui 60,
apoi din primăvară nu l-au mai așteptat,
priza decisă a degetelor fierbinți ale poetului
nu le-a mai strâns mijlocul,
creioanele lui negre fuseseră răbdătoare,
apoi se resemnaseră treptat,
coliba lor era un castronaș de lut ars,
așa le văzuse prietenul meu, Ion Papuc,
în foișorul din livada unde obișnuia
să vină Autorul după-amiezile.
Azi cine mai are un creion după ureche,
fie el violet, chimic, sau lat, roșu, de tâmplărie?
Ultima dată l-am văzut la un geamgiu,
mai mult, la o ureche-și ținea
creionul, la alta o țigară, un
carpați de Sfântul Gheorghe.
Sakuntala-i dictase unei prietene
un poem sfios de iubire,
trimis regelui neștiutor,
da, pe o frunză subțire de lotus,
împăturită în două.
Am văzut scrise cuvinte,
nu versuri întregi,
pe coaja fagilor,
pe frunza fermă a agavelor,
cuvinte pe ziduri cu vopsea
,,Pe cine merită să iubim?
Răspunsul era alături scris
cu marker roșu
,,Marea, prietenii, cărțile“.
Lipsea ceva totuși ceva.
Spuneți-mi voi ce.
Nimeni nu a râs, nu le-a șters
Nici după ani.
Dacă toți poeții adevărați sunt rude,
indiferent cu ce scriu,
cu stilul, pana de gâscă, de lebădă
computerul, tableta,
de ce n-ar fi toți oamenii rude?
August,
Schimbarea la Față