Construind, cu decizie de penitent, pe tema autodevorării, Ioan F. Pop își asociază mari griji: pe de o parte, intră, vrând-nevrând, în galeria, vastă, a căutătorilor de metanoia, iar, pe de alta, în impasul, asumat, al mallarméanului mâhnită-i toate carnea, iar cărțile, citite. Figura abandonării, gândită, și ea, cu skepsis, indică, de fapt, curajul răscolitorului de cuvinte. Chit că are certitudinea absenței oricărei urechi avizate, căci confiscate de propriile-i probleme, poetul intră în colivia de litere și puțin îi pasă dacă mai iese de-acolo: pentru el, neîntâmplarea și inutilitatea pot funcționa, foarte bine, drept liman. Drumul e descris, aparent paradoxal, ca static, cu bogate referințe la înțepenire și pironire, după cum și semnele călătoriei spre Sens apar osificate, îngropate, oricum incavate într-o „liniște viermănoasă”. Călătorul spre un prezumat nicăieri „așteaptă înfrigurat acolo unde nu vine nimeni/…/ cu încă o seducătoare absență /…/ așteaptă pe cineva să te întoarcă iarăși în cel ce nu e de găsit”.
Ca în basmul cu tinerețea fără bătrânețe, efortul căutătorului e „răsplătit” cu imaginile ruginirii, îmbătrânirii, golului și umbrei. Toate acestea conțin, în filigran, ruina fizică și sentimentală a celui cutezător. Pentru că, într-o logică standard a smereniei, a îndrăzni e pedepsibil, a dori e ignar, a privi insistent la cer este luciferic, așa că totul se situează în orizontul lui abia și doar noi. Ajuns pe muchea înșelătoare a cunoașterii, abia mai respiri conform speciei tale, și, tot astfel, dacă întrevezi, cumva, în amontele speței, cu ce anume zestre te-ai născut, nu vei avea cui să spui, întrucât doar perechea primordială ar putea ști atare lucru, și chiar și așa, mesajul ar fi netransmisibil. Misterul are adâncimea și fervoarea biblică, iar, pentru pământeni, beneficiază, cel mult, de o traducere într-o stilistică a interogației: „doar noi ne așteptam în mai vechi așteptări…/ cui să spui toate acestea, și cu ce întîmplări,/ cu ce dovezi rupte din îndepărtate orizonturi?/ cui să spui că totul a început cu un cuvînt niciodată rostit?”. De unde rezultă portretul mărturisitorului, ridat, pătimit și trecut printr-un abur de agnosticism.
Imaginarul poetic face porție consistentă unor reprezentări thetice de dincolo de religii și mode, ducând discuția într-o zonă intenționat obscură, unde configurarea adamismului e indiscriminabil legată de aceea a postapocalipsei: „poemul trece lucrurile pe celălalt mal./ aici vom rămîne doar noi, orbecăind printre lăcuste și ierburi./ va bate îndelung gongul și buzele vor sîngera,/ cînd vor pronunța numele noastre tot mai stranii”. Nici urmă de efecte, nici de pusee orgolioase – pierderile fiinţei merg la pas cu „sărăcirea” câmpului semantic, redus la un nucleu din care se pot confecţiona zeci de imagini difuz terifiante ale unui univers concentraţionar. Un rău primordial, în ale cărui manifestări artistul se „complace”, privind răbdător, aproape cu voluptate, rănile căpătate, fără vină, fără declaraţie de război; cu fiecare zi, acest rău circulă, polimorfic, prin toate reprezentările lumii, spuse, sau, mai ales, rămase nerostite.
Există o fericită idee poetică (pe cât de nefericită în ordine umană) ce transgresează cam toate volumele semnate Ioan F. Pop: părţii răului, atunci când ea va pretinde inevitabilul tribut, i se va ceda un trup deja mortificat, desfăcut de tribul său, familiarizat cu funia spânzuratului şi cu imperiul golului. Doar că înregistrarea bilanţului lipsit de glorii terestre nu are acea notă expresionistă, incluzînd un vaier cu răbufniri cu care ne-au obişnuit cartografi ai durerii din lirica noastră, precum Bacovia, Stelaru, Caraion, Mazilescu. Moartea cotidiană e înregistrată „alb”, în spaţiul citadin vizualizat nici demonic, nici protector, ci doar în lumină neliniştitor-enigmatică, de regulă solară, ca într-un tablou al lui Giorgio de Chirico. În doar două-trei cuvinte cadrul capătă însă concreteţe, glisând (rarisim!) de la stadiul decorului nemarcat retoric la formula evocatoare, bine temperată: „eu mi-am trăit aproape tot viitorul la timpul trecut/ pentru că nu știam nimic despre declinările vieții”.
De altfel, exodul, ca și oboseala post-exod (să nu mai amintim iritarea ante-exod) constituie una dintre axele simbolice ce definesc versurile acestui dandism lăuntric înflorit în chiar inima levantinismului ce rupe din tine. Poeme abandonate în cuvinte e un volum care merită atenția oricărui privitor la școala melancoliei, fie ea romantică sau post-elegiacă, oricum carnivoră.